Autor Mihai Bala
În ultima vreme, dezbaterile online dintre atei și creștini se axează asupra ideii de “suflet nemuritor” (sau “spirit indestructibil”). Dacă toate lucrurile fizice din lumea asta pot fi explicate rațional (cauză-efect), sufletul nemuritor pare a fi singurul argument în favoarea existenței Divinității. Apologeții creștini se simt obligați să apere acest concept cu dinții, spre satisfacția ateilor, care în acest domeniu au argumente mult mai solide.
“Sufletul nemuritor este o născocire a religiei”, spun ei, “întrucât tot ce ține de spiritualitatea umană – gândurile, sentimentele, moralitatea – sunt produse fizice ale creierului. Dacă afectezi un anumit lob din creier, omul devine irascibil; dacă afectezi altul, își pierde memoria. Când creierul moare, identitatea omului s-a pierdut. Unde mai rămâne loc pentru sufletul nemuritor?”
Bloggerii creștini, în loc să admită că nu au răspunsul la aceste întrebări, construiesc tot felul de “straw-men”, sofisme peste sofisme, care îi dezgustă pe bună dreptate pe cei din tabăra atee.
Pentru mine, este evident că spiritul uman este un produs al corpului, la fel cum software-ul unui computer este produsul hardware-ului. Dacă omul moare, a murit și spiritul lui! Gândurile, sentimentele și caracterul uman sunt pierdute.
Totodată, nu consider această realitate un argument împotriva existenței lui Dumnezeu. Este o gândire extrem de naivă să Îl cauți pe Dumnezeu în golurile de știință. “Cum, nu crezi în Dumnezeu?” Atunci cum explici fenomenul X?” Dimpotrivă, faptul că știința reușește să explice logic fenomenele naturale, constituie o dovadă în favoarea existenței unui Gânditor care le-a conceput.
Așa stau lucrurile și în cazul discuției despre spirit. Nu există în interiorul omului vreun organ supranatural, invizibil, ca o antenă prin care omul poate intra în contact cu Divinitatea. Suntem alcătuiți exclusiv din materie (“țărână ești, și în țărână te vei întoarce”), dar tocmai aici este dovada existenței Divinității: deși părțile componente sunt cărămizi de lut, rezultatul final este o ființă spirituală: o ființă care iubește, gândește, filozofează, descoperă esența lucrurilor din jurul ei. O ființă care Îl caută pe Dumnezeu și Îl găsește.
Natura umană
Facerea 2.7 “Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.” (“suflet viu”, după multe alte traduceri, între care și King James).
Aritmetic, crearea omului ar suna cam așa: trup (țărână) + suflare de viață (viață) = suflet viu (omul ca întreg). Moartea este o operație inversă: “Până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost, și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” (Eclesiastul 12,7, BC*)
Acum, dacă merg pe ideea că sufletul este rezultatul final al ecuației, ce este acest “duh” (în unele versiuni tradus cu “suflet” sau “spirit”) care se întoarce la Dumnezeu? Pur și simplu “suflarea de viață”, scânteia divină care a dus la apariția vieții. După cum voi arăta, această aritmetică se regăsește nu doar în cartea Facerii, ci în întreaga Biblie.
Moartea
Biblia nu vede moartea ca fiind o trecere la un nivel superior al existenței, ci ca pe ceva oribil: “plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Dumnezeu i-a avertizat pe primii părinți că în ziua în care vor mânca din pomul interzis, vor muri – cea mai rea pedeapsă posibilă. Complet ilogic, dacă definim moartea ca pe o trecere într-o sferă superioară a existenței! Atunci aceasta ar fi o recompensă, nu o pedeapsă!
Însă Biblia nu privește sufletul ca fiind indestructibil. “Că iată toate sufletele sunt ale Mele; cum este al Meu sufletul tatălui, tot așa și sufletul fiului; sufletul care a greșit va muri.” (Ezechiel 18.4)
Moartea ca anihilarea existenței
Dacă, într-adevăr, Biblia afirmă că sufletul este muritor, ar trebui de asemenea să afirme faptul că starea de conștiență, intelectul, sentimentele omului – toate acestea dispar odată cu moartea. Și chiar asta afirmă!
“Cei vii știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic și parte de răsplată nu mai au, căci numele lor a fost uitat. Și dragostea lor, ura lor și pizma lor a pierit de mult și nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare. […] în locuința morților în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici știință, nici înțelepciune.” (Eclesiastul 9.5-6, 10).
De menționat că eclesiastul face voit abstracție de afterlife, până în finalul cărții, unde afirmă că, totuși, va exista o judecată finală a tuturor oamenilor.
“Nu morții Te vor lăuda pe Tine, Doamne […] Ci noi, cei vii, vom binecuvânta pe Domnul de acum și până în veac.” (Psalm 113.25-26 – sau 115.7 în BC).
“Căci cel ce moare nu-și mai aduce aminte de Tine și cine Te va lăuda în locuința morților ?“ ( Psalm 6, 5 – BC)
“Ce folos ai de sângele meu de mă cobor în stricăciune? Oare, Te va lăuda pe Tine țărâna, sau va vesti adevărul Tău?” (Psalm 29.9 – sau 30.9 în BC)
Aceste pasaje arată un fapt clar: moartea este opusul vieții; un regres spre materie (“mă cobor în stricăciune”), nicidecum o trecere spre o stare superioară a vieții! Ce rost mai are, atunci, religia?
Conform Bibliei, Dumnezeu este “Singurul care are nemurirea” (1 Timotei 6.16). El le-a oferit oamenilor acest dar al nemuririi, însă condiționat. Dacă oamenii aveau să aleagă să se despartă de El (prin imoralitate, “păcat”), aveau să piardă nemurirea (dacă mâncau din pomul interzis, primii părinți urmau să “moară negreșit”). Așa s-a și întâmplat!
“De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el.” (Romani 5.12)
Din câte știu, Biblia este singura carte sfântă care privește moartea ca pe un intrus recent, nu ca pe un fenomen etern! Deși moartea a afectat omenirea, Dumnezeu i-a acordat speranța vieții veșnice prin jertfa lui Iisus Christos:
“Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6.23, BC)
“Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților.” (1 Corinteni 15.21)
Promisiunea vieții veșnice este făcută doar celor credincioși, după cum spune chiar Iisus:
“Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață.” (Ioan 5.24)
Dacă Iisus a venit să ofere viața veșnică, de ce încă există moarte?
“Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui. După aceea, sfârșitul, când Domnul va preda împărăția lui Dumnezeu și Tatălui, când va desființa orice domnie și orice stăpânire și orice putere. Căci El trebuie să împărățească până ce va pune pe toți vrăjmașii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea.“ (1 Corinteni 15.22-26)
Răspunsul este evident: moartea va fi “nimicită” “la venirea Lui”, când va avea învierea celor drepți. “Și Iisus i-a zis: "Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (Ioan 11.25)
Învierea
Biblia vorbește, așadar, despre o înviere viitoare a morților credincioși. Aceasta este prezentată ca fiind răsplata lor. Dacă, însă, privim moartea ca pe o trecere într-o existență superioară, învierea nu ar avea niciun rost. Dumnezeu ar fi chiar sadic să-i întoarcă pe acești oameni la o treaptă inferioară a existenței. Misiunea lui Iisus nu ar avea nici ea rost, întrucât El a venit pentru a învinge moartea. De ce ar fi fost nevoie să înlăture un fenomen benefic umanității?
Mai departe, citez un pasaj în care apostolul Pavel tratează exclusiv subiectul învierii:
“De credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiți, Pentru că Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia întâi, După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 4.13-17).
Dumnezeu “va șterge orice lacrimă din ochii lor [ai celor înviați] și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21.4)
Dacă prima carte a Bibliei (Facerea) vorbește despre un moment al apariției morții, ultima carte (Apocalipsa) vorbește despre momentul dispariției acesteia. Moartea nu este o stare de normalitate, ci “Vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit.” (1 Corinteni 15.26)
Iudeii au preluat credința în nemurirea naturală a sufletului abia în urma robiei babiloniene (când canonul Vechiului Testament era deja încheiat). Religia Babilonului, iar mai târziu, ideile elenistice au pătruns inevitabil în gândirea iudaică, astfel că unele cărți apocrife reflectă această paradigmă nouă. Biblia, însă, a rămas ferită de acest curent filozofic, după cum sper că am reușit să arăt mai sus.
Așadar, cred că trebuie să-i mulțumim lui Platon în particular, și filozofiei greci în general, pentru viziunea noastră actuală asupra morții.
_______________________________
BC – Biblia, traducerea lui Cornilescu. Am folosit-o uneori datorită limbajului mai ușor de înțeles. Restul pasajelor biblice aparțin traducerii ortodoxe românești a Bibliei.
Sursa: http://mihaibala.wordpress.com
