V-ați întrebat vreodată cum își învață vulturul puii să zboare? Ce tehnică specială folosește? Pe înălțimile golașe ale stâncilor pustiului își construiește vulturul cuibul unde vor locui doar pentru un timp puii lui. De pe aceste înălțimi se poate observa poate doar imensitatea cerului de deasupra, soarele arzător, pământul ca de zgură, într-un cuvânt o imagine sumbră.
O imagine sumbră dacă nu ești vultur. Cuiburile de vulturi se află la o înălțimea de aproximativ 10.000 de m. Când încep lecțiile de zbor? Vulturul-mamă știe cel mai bine când este momentul prielnic pentru a-și scutura cuibul și a da drumul puilor să zboare. Cred că cea mai potrivită carte care descrie chiar în detaliu tehnica zborului de vultur este Biblia.
În cartea Pentateuhului lui Moise, Deuteronom 32: 11 citim: ,,Ca vulturul care își scutură cuibul, zboară deasupra puilor, își întinde aripile, îi ia, Și-i poartă pe penele lui: așa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său, Și nu era nici un dumnezeu străin cu ei”. Dacă ar fi să personalizăm puțin puii de vultur oferindu-le glasuri și voci deslușite limbajului nostru, cred că am auzi cuvinte de genul: ,,Mamă, tată, vreți să ne omorâți?! Ce s-a întâmplat cu voi în dimineața acesta?! Ne azvârliți din cuib?! Ne simțim foarte bine în cuibul nostru, și mai ales atunci când primim mâncare în cioc. Până acum ne-ați dovedit că ne iubiți ca pe copiii voștri. Eu nu știu să zbor, o să mă lovesc de stânci și o să mor”. Acesta ar fi doar zborul încercării cumplite, al îndoielii desăvârșite și al morții, dacă vulturul mamă nu ar fi în permanență în jurul puilor iar atunci când fiindu-le mai greu, pentru că nu știu încă să zboare, nu i-ar lua pe aripi.
În limbajul biblic, Dumnezeu este comparat, este personalizat de vultur. El este vulturul care Își învață copiii pe care-I iubește zborul care decolează pe pământurile arse de soare ale acestei planete sinistre și afectate de flagelul păcatului și aterizează pe țărmurile de dincolo ale Împărăției lui Dumnezeu. El îngăduie încercările în viața fiecăruia dintre noi. Și se aude atât de adesea: Doamne, de ce? Trăim cu toții experiențe ale încercărilor crunte, ale deznădejdii, ale depărtării lui Dumnezeu. Isus Însuși a trăit un astfel de moment atunci când era în suferință pe cruce: ,,Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt. 27:46). Să nu pierdem din vedere niciodată perspectiva credinței în El care îi scapă din orice încercare pe aceia care se vor teme de numele Lui, pentru că ,,tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Mal. 4:2).
Ce s-ar întâmplat dacă puii de vultur ar fi hotărât fără echivoc să rămână în cuibul în care se simt atât de bine?…Să stea la adăpost, să primească mâncare, să fie iubiți. Ar rămâne niște piperniciți, niște pui nedezvoltați, pui “handicapați”. Nu ar zbura niciodată.
În timp ce mă privesc acest tablou dezolant: imensa pustie, cerul liber, soarele dogorâtor, stâncile colțuroase, acest tablou al poligonului unde puii de vultur învață zborul existenței, al devenirii unor ființe mature, îmi vine în minte pustia Sin, corturile lui Israel, prezența stâlpului de foc și nor, încercările, eșecurile și victoriile poporului Israel. De ce folosește Dumnezeu toate aceste elemente pe care de cele mai multe ori noi le disprețuim? Nu pot să vă răspund decât trimițându-vă la imaginea temporar de coșmar al tehnicii învățării zborului puilor de vultur. Pentru binele și mântuirea noastră veșnică. De ce a suferit Isus, mielul fără păcat al lui Dumnezeu atât de mult? Pentru salvarea păcătoșilor.
În cartea Psalmilor lui David întâlnim foarte frecvent sintagma – ,,aripile Tale”. ,,La umbra aripilor Tale găsesc fii oamenilor adăpost”, ,,La umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare, până vor trece nenorocirile”, ,,Alerg la adăpostul aripilor Tale” (Ps. 36:7; 57:1; 61:4). Aceasta este perspectiva credinței, că odată ce am început zborul veșniciei, avem asigurarea că aripile Lui ne sunt adăpost și ocrotire chiar atunci când ne va fi mai greu în această Vale a Plângerii spre țărmul Canaanului ceresc. Atât de încercatul apostol Pavel scria din experiența lui pentru cei care aveau de înfruntat aceleași încercări ale mântuirii: ,,Dumnezeu care este credincios nu va îngădui să fiți ispitiți/încercați peste puterile voastre…” (1 Cor. 10: 13).
Aceste încercări ale vieții sunt unelte prin care Dumnezeu îndepărtează necurățirile, părțile slabe și pe cele aspre din caracterul nostru și ne face să corespundem pentru societatea îngerească a slavei. Când trecem prin aceste necazuri ale Văii Plângerii, când focul încercărilor izbucnește deasupra noastră, noi nu trebui să privim la focul care se vede, ci trebuie să facem ca ochiul credinței să se fixeze la lucrurile care nu se văd, la moștenirea veșnică. În timp ce facem aceste lucruri, focul nu se va consuma, ci doar va îndepărta zgura și vom ieși afară de 7 ori mai curați, purtând pecetea divinului.
Nufărul cel frumos crește în cele mai mizerabile mocirle. Provocator, nu? ,,Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa vecinică, după ce veți suferi puțină vreme, vă va desăvârși, vă va întări, vă va da putere și vă va face neclintiți” (1 Petru 5:10). Aripa lui Dumnezeu este tămăduitoare chiar și atunci când ne scutură cuibul. Învățând uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie în suflet zborul veșniciei, El va schimba această Vale a Plângerii într-un loc plin de izvoare și de viață – Împărăția lui Dumnezeu. Iar când îți va fi cel mai greu, El te va lua pe aripi până la grădina cea frumoasă – Noul Eden: ,,El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tînguire, nici țipăt, nici durere, pentrucă lucrurile dintîi au trecut” (Apoc. 21:4).
Nițulescu Daniel
