1. Domnul ne va conduce într-o țară minunată
Exod 3: 7-8 " Domnul a zis: Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, și să-l scot din țara aceasta și să-l duc într-o țară bună și întinsă, într-o țară unde curge lapte și miere, și anume, în locurile, pe care le locuiesc Canaaniții, Hetiții, Amoriții, Fereziții, Heviții și Iebusiții."
Ce ar putea însemna pentru noi aceste cuvinte și în ce măsură ele mai sunt de actualitate? Există vreo legătură cu viața pe care o trăim acum pe acest pământ?
Niciodată să nu privim textele din Biblie ca referindu-se strict doar la istoria trecută a poporului evreu sau a primelor comunități creștine. De fapt, conținutul Sfintelor Scripturi este mereu de actualitate și de aceea sarcina noastră este de a vedea în ce măsură ele fac referință la viețile noastre. În cazul de față putem spune că Egiptul semnifică în mare măsură lumea în care trăim, cu toate caracteristicile ei pe care atât de bine le știm. Egiptul este un loc al nedreptății și asupririi, unde cei sfinți sunt persecutați și marginalizați, în care oamenii sunt exploatați fără milă, unde nu există siguranță asupra zilei de mâine și multe altele în felul acesta. Așadar, Egiptul reprezintă timpul de acum și ceea ce se întâmplă în lume.
Însă totuși, evreii nu au dus-o totdeauna rău în Egipt, ba chiar au avut momente de prosperitate. Cum s-a ajuns ca Egiptul să devină un loc în care era greu să trăiești?
Într-adevăr, evreii au venit în Egipt tocmai din cauza standardului superior de civilizație și pentru un nivel de trai mai ridicat decât în Canaan. În acest loc ei nu au mai suferit din cauza lipsei de alimente sau a lucrurilor necesare vieții de zi cu zi. Se poate spune că au cunoscut o prosperitate neașteptată pentru un timp destul de îndelungat. Însă atunci când situația politică s-a schimbat și când conducătorii Egiptului au demarat proiecte ambițioase, având nevoie de o forță de muncă ieftină și numeroasă, lucrurile au cunoscut o dramatică evoluție, afectând nu numai bunăstarea, ba chiar și libertatea de care se bucurau evreii în Egipt. Concluzia este una singură și anume că în Egipt nu poți avea o prosperitate durabilă cât timp ești evreu, adică faci parte din poporul lui Dumnezeu.
Cum se poate explica brusca schimbare de atitudine a conducătorilor Egiptului față de evrei? De ce se trece de la toleranță și conviețuire pașnică la o represiune brutală și fără milă?
Pe de o parte Biblia ne descoperă faptul că evreii au prosperat foarte bine în Egipt, iar numărul lor a devenit foarte mare. Din această cauză ei au ieșit în evidență prin faptul că oricând puteau pune în pericol ordinea din țară. Pe de altă parte în contextul proiectelor demarate de faraoni, de dezvoltare a diferitelor ansambluri spectaculoase, era nevoie de o forță de muncă docilă, numeroasă și care să nu facă parte din poporul țării, care cu siguranță că s-ar fi răsculat dacă ar fi fost supus la un astfel de tratament. Situația este similară cu aceea din țările bogate, în care o mulțime de munci considerate "josnice" sunt respinse de cetățenii respectivelor state, fapt pentru care trebuie să fie adusă o forță de muncă din străinătate, din țările mai slab dezvoltate. Așadar, vorbim despre o practică aplicată în toate timpurile.
Prin urmare, ce se poate spune despre situația în care ajunseseră evreii în urma exploatării crunte la care au fost supuși în Egipt? Mai era Egiptul de dorit pentru a locui și lucra?
În mod clar, cât timp evreii rămâneau în condiția de imigranți, și se pare că era destul de dificil să devii egiptean, ei aveau să fie folosiți doar ca sclavi în slujba conducătorilor politici. Pe de altă parte, exista totuși o relativă siguranță alimentară și o apărare a locului unde ei stăteau, fiind protejați de conflicte cu popoarele din jur. Ne putem gândi că în această perioadă mulți evrei au căutat să treacă la condiția de egiptean, adoptând cât mai multe dintre obiceiurile acestora, cu scopul de a scăpa de sub condiția de imigranți folosiți doar la munci "josnice" și atât. De asemenea, trecerea la idolatrie s-a petrecut în mod deosebit în această perioadă, din dorința de a scăpa de sub acest jug nefericit pus asupra lor.
Pe de altă parte, ce s-a întâmplat cu evreii care au rămas credincioși chemării făcute lui Avraam, strămoșul lor comun, care primise descoperiri speciale de la Dumnezeu?
În timp ce o parte a evreilor căutau să se potrivească societății egiptene, asimilând obiceiurile și valorile respective, cu scopul de a scăpa de represiunea la care erau supuși, alte persoane au început să Îl cheme pe Dumnezeu, invocând făgăduințele făcute cu privire la ei. De fapt, putem observa o divizare a societății evreiești între cei care vedeau ca soluție asimilarea în rândul egiptenilor și cei care înțelegeau că trebuie să nu își trădeze identitatea, căutând să nădăjduiască în împlinirea făgăduințelor divine. Așa se întâmplă de fiecare dată când se ajunge în fața unei dificultăți, în sensul în care o parte dintre oameni adoptă compromisul cu asupritorii, iar alții, de regulă mai puțini ca număr, înțeleg că nu trebuie să se dea bătuți și așteaptă cu nădejde împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu.
Aplicând la condiția noastră, se pune întrebarea: Cât de sigură este lumea aceasta pentru un adevărat creștin?
Un răspuns simplu ar fi: La fel de sigură cum a fost țara Egiptului pentru evrei. Astfel, putem avea momente de prosperitate, când acumulăm o mulțime de bogății materiale, dar vin perioade de încercare, când fie ne alăturăm celor ce nu respectă adevărul divin, fie mergem mai departe, având însă de suferit pierderi materiale considerabile, rămânând însă cu o relație puternică față de Dumnezeu și experimentând o întărire semnificativă a propriei noastre identități creștine. Lumea aceasta nu este sigură pentru un creștin autentic, atât în ce privește prosperitatea materială, cât de multe ori chiar și în ce privește propria sa viață. Noi trebuie să înțelegem că această lume nu aparține adevăraților creștini, ei având promisiunea intrării în Canaanul ceresc, acea țară pe care Domnul Hristos ne-a făgăduit-o.
Revenind la evrei, de ce Dumnezeu a promis să îi ducă în Palestina, din care plecaseră în timpul lui Iacob, o țară în care locuiau o mulțime de popoare puternice și războinice? Ce fel de țară făgăduită mai era și aceasta?
Natura țării făgăduite poate să ne pună în dificultate, dacă ne gândim că înainte de ajunge în acel loc în care curge "lapte și miere", trebuie să intri în confruntare un niște dușmani puternici și numeroși. Astfel, credința evreilor avea să fie supusă unui test deosebit de sever, pe care mulți nu aveau să îl treacă. Totuși, făgăduința rămânea valabilă, fiindcă așa cum se poate citi mai departe din Sfintele Scripturi, Dumnezeu avea să lupte pentru și împreună cu poporul Său. De fapt, prin intermediul acestor lupte, evreii aveau să fie aduși în condiția de a aprecia darul pe care urmau să îl primească și deopotrivă urmau să se întărească spiritual. Prin urmare, nu putem vorbi de o contradicție în termeni, ci doar de înțelegerea faptului că nu vom putea să intrăm în țara făgăduită decât prin intermediul învingerii unui adversar puternic, fiind ajutați însă de puterea lui Dumnezeu.
În privința aplicației ce se poate face în dreptul nostru, cum putem identifica țara promisă și cum putem ajunge să privim la ea și să o dorim?
Å¢ara promisă celor ce se încred în Isus Hristos nu este mai puțin reală decât Canaanul făgăduit în vechime evreilor și se referă în mod deosebit la intrarea în Împărăția cea veșnică, însă cu aplicație directă asupra moștenirii acestui pământ. Din acest punct de vedere, Egiptul reprezintă lumea de acum, în care suntem supuși nedreptăților de tot felul în măsura în care avem credință în Dumnezeu, iar Canaanul este noul pământ, acea lume nespus mai bună pe care Dumnezeu o va recrea pe această planetă. Dar pentru a ajunge pe "Noul Pământ" este necesar să ne luptăm atât cu egiptenii, pentru a putea ieși din contextul cultural al acestei lumi, cât și cu canaaniții, adică acele realități spirituale ce ni se opun pe calea care duce către Împărăția lui Dumnezeu, iar aici mă gândesc în principal la îngerii căzuți, păcatul, precum și altele în felul acesta. Însă privind la făgăduințele divine, începem să distingem realitatea acestei lumi noi și să o dorim din tot sufletul nostru.
Ce se poate spune despre lupta pe care o are de dus un creștin în această lume? Ce se poate adăuga despre adversarii care îl împresoară?
În primul rând, un creștin va fi mereu înconjurat de realități care vor încerca să îl determine să renunțe la drumul pe care trebuie să meargă. Pe de o parte, Egiptul stă împotriva ieșirii lui spirituale din această lume, iar pe de altă parte canaaniții, adică îngerii căzuți, se luptă să îi blocheze înaintarea. Astfel, el are de purtat un război cu forțe care vin atât din spate, cât și din față. Acest forțe fie ne trag înapoi, fie încercă să ne blocheze avansarea. Ca o ilustrație a acestui lucru, recomand citirea cărții "Călătoria creștinului", scrisă de John Bunyan, unde prin metafore și parabole pline de stil, suntem instruiți cu privire la această luptă. Însă, vestea cea bună stă în faptul că Dumnezeu vine alături de noi pentru a ne întări și încuraja pe această cale, iar prin providența Sa plină de îndurare, El ne deschide oportunități și ne oferă ocazii favorabile neașteptate, chiar în clipele de cea mai grea încercare.
De ce nu se poate intra în țara făgăduită fără luptă? De ce nu putem face doar o "plimbare lipsită de efort" până în locul promis de către Dumnezeu?
Pe de o parte, această luptă este utilă, fiindcă numai astfel vom ajunge să apreciem la justa valoare ceea ce ne este oferit. Pe de altă parte, lupta este inevitabilă, fiindcă un vrăjmaș trebuie izgonit din moștenirea Domnului, care de fapt reprezintă lumea care a fost pierdută prin neascultarea primilor noștri părinți. Din acest punct de vedere, este normal să avem o parte în redobândirea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a încredințat de la început umanității, fiindcă ele ne aparțin prin darul Său față de noi. Dușmanul care a înfrânt omenirea, trebuie să fie înfrânt de către aceasta, înainte de a fi nimicit cu desăvârșire. Lumea în care trăim a fost încredințată unei umanități sfinte, desăvârșite, dar ea a fost pierdută în confruntarea cu păcatul. De aceea, omenirea trebuie să fie ajutată să recâștige ceea ce i-a fost sustras în urma unei controverse lipsite de milă. Trebuie să ne luptăm să redobândim ceea ce ne-a fost dat de către Dumnezeu, iar aici primim ajutor în toate lucrurile.
Ce a realizat Domnul Isus Hristos, în ce privește redobândirea moștenirii pierdute prin neascultare de către primii oameni?
Prin asumarea naturii umane, Fiul lui Dumnezeu a ales să lupte în favoarea noastră în principal în noua Sa calitate de Fiu al omului, mai precis de Nou Adam. El a reușit să redobândească dreptul omenirii asupra locuirii planetei Pământ, iar acum urmează ca acest lucru să se materializeze prin intermediul intrării bisericii Sale în noua condiție oferită de către Dumnezeu prin harul Său. Din acest punct de vedere, putem privi țara făgăduită ca fiind acest pământ restaurat, în care vor locui toți cei care au urmat planul divin, prin intermediul credinței în Isus Hristos. Însă intrarea în această nouă lume, presupune o luptă și din partea noastră, care se aseamănă drumului parcurs de evrei din Egipt în Palestina.
Prin urmare, ce înseamnă pentru noi să privim la lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a pregătit? Cum va influența acest lucru întreaga noastră viață?
A privi la ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit presupune să ne punem timp deoparte, pentru a contempla acea lume ce ne este oferită, folosind "telescopul" oferit de către Sfintele Scripturi. Prin intermediul studierii Bibliei suntem conduși să privim la acea lume spre care suntem călăuziți prin providența divină, atunci când manifestăm credință în Isus Hristos. Noi suntem asemenea evreilor ce locuiau în Egipt pentru o vreme. Timpul șederii noastre în această lume este limitat, iar într-o zi va trebui să părăsim Egiptul. Însă îl putem părăsi din cauză că a expirat timpul vieții noastre sau fiindcă am ales să mergem în Canaanul ceresc, adică țara făgăduită. Dacă am părăsit spiritual această lume, înseamnă că ne vom întâlni cu Domnul Hristos în acea realitate pe care ne-a promis-o. Faptul că El a făcut deja acest salt, înseamnă că și noi îl putem face, acest lucru depinzând doar de alegerile noastre.
Ce impact practic are asupra vieții noastre conștiința faptului că avem o țară sfântă înaintea noastră, unde suntem așteptați să intrăm în curând?
Sunt sigur că atunci când ne vom ridica privirile pentru a putea distinge realitatea țării sfinte, pregătite de către Dumnezeu, atracția față de lucrurile acestei lumi va scădea corespunzător. Vom înțelege că aici suntem "străini și călători", fapt pentru care vom investi întreaga noastră viață în "comoara cerească" despre care ni se vorbește în Sfintele Scripturi. Practic, vom deveni oameni "noi", concepția noastră despre lume și viață se va schimba dramatic, iar astfel vom ajunge să trăim în așteptarea împlinirii lucrurilor făgăduite. Acest aspect este în principiu activ, fiindcă ne vom război fără îndurare cu canaaniții, adică acele circumstanțe și influențe defavorabile, ce vor veni cu siguranță asupra noastră, din cauza credinței în Isus Hristos. Însă în orice caz, vom trăi o viață cu sens și vom gusta biruința pe care a avut-o Domnul Isus Hristos asupra păcatului și a morții. Iar astfel, vom ajunge să trăim și să fim luați în acea lume!
Rugăciune pentru a nu ne lăsa descurajați de încercările prin care trecem, de a privi la lucrurile bune pe care ni le-a pregătit Dumnezeu, de a ne încrede în Isus Hristos și de a merge înainte, învingând la fiecare pas prin puterea Creatorului nostru.
2. Importanța mărturiei personale privind lucrurile pregătite de către Dumnezeu
Deuteronom 1:21-25 " Iată că Domnul, Dumnezeul tău, îți pune țara înainte; suie-te, ia-o în stăpânire, cum ți-a spus Domnul Dumnezeul părinților tăi; nu te teme, și nu te înspăimânta. Voi v-ați apropiat cu toții de mine, și ați zis: Să trimitem niște oameni înaintea noastră, ca să iscodească țara, și să ne aducă răspuns cu privire la drumul pe care ne vom sui în ea și asupra cetăților în care vom ajunge. Părerea aceasta mi s-a părut bună; și am luat doisprezece oameni dintre voi, câte un om de fiecare seminție. Ei au plecat, au trecut muntele, și au ajuns până la valea Eșcol, și au văzut țara. Au luat în mâini din roadele țării și ni le-au adus; ne-au făcut o dare de seamă, și au zis: Bună țară ne dă Domnul, Dumnezeul nostru."
De ce este importantă mărturia personală pe noi o oferim cu privire la lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi?
Trebuie bine înțeles faptul că un creștin trebuie să mărturisească despre lucrurile în care el se încrede ca urmare a credinței pe care o are în Domnul Isus Hristos. Așadar, se poate spune că nu avem cum să scăpăm de această îndatorire, fiindcă dacă nu vom da o mărturie pozitivă, cu siguranță că vom oferi o imagine negativă, care va avea un impact nefast asupra celorlalți. Însă dacă vom mărturisi într-o manieră pozitivă, lucru ce implică în mod obligatoriu o experiență care să o susțină, atunci vom ajunge să îi conducem și pe alții la primirea credinței mântuitoare. Putem spune că atunci când avem o bună perspectivă asupra lucrurilor bune pe care ni le-a pregătit Dumnezeu, vom ajunge să oferim tuturor celor cu care venim în contact un îndemn puternic pentru a ne urma în drumul nostru către "țara promisă", adică în Împărăția cerurilor.
Cum putem ajunge să distingem mai bine detaliile cu privire la lumea pe care ne-a făgăduit-o Dumnezeu, în baza primirii credinței în Domnul Isus Hristos?
Este bine să nu ne mărginim la o credință ce se rezumă doar la concepte abstracte cu privire la mântuirea care urmează a ne fi oferită. A privi către lumea care ne-a fost făgăduită, presupune un efort de a studia și înțelege acele detalii ce ne sunt furnizate în mod direct sau prin simboluri și alegorii în cuprinsul Sfintelor Scripturi. Examinând fragmentul biblic citat, înțelegem că un număr de douăsprezece persoane au fost trimise să exploreze țara promisă, iar aceștia s-au întors aducând un raport pozitiv cu privire la realitatea lucrurilor făgăduite de către Dumnezeu. Într-un mod similar, biserica creștină a fost înălțată pe mărturia unită a celor doisprezece apostoli, care au vorbit într-un singur glas despre realitatea lucrurilor pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi prin intermediul jertfei Domnului Isus Hristos, a învierii și înălțării Sale. Cel mai important "detaliu" al noii împărății se referă la nemurirea ce ne va fi oferită, având drept model învierea lui Hristos.
De ce impactul acestei mărturisiri s-a redus de-a lungul veacurilor, iar lumea din prezent pare a fi insensibilă la acest "detaliu" fundamental?
Într-un mod similar aparatelor de televiziune, noi vom da atenție canalelor pe care le selectăm pentru a fi vizionate. În acest sens ignorarea mesajului Evangheliei lui Isus Hristos, adică a informației cu privire la jertfa, învierea și înălțarea Fiului lui Dumnezeu, se datorează faptului că pur și simplu acest "canal" nu mai este selectat. Nu vom putea fi niciodată impresionați de ceea ce nu cunoaștem, de acele lucruri pe care le ignorăm, însă pe de altă parte dacă vom alege să "vizionăm", sau să dăm atenție mesajului oferit de către apostoli prin intermediul Sfintelor Scripturi, vom ajunge să distingem acele detalii ale lumii viitoare, ce ne vor conduce să devenim mărturisitori ai adevărului cuvintelor lui Dumnezeu.
În ce sens, învierea Domnului Isus Hristos se constituie ca un detaliu asupra vieții veșnice, care ne-a fost făgăduită de către Dumnezeu?
Natura împărăției veșnice care ne-a fost predicată de către Domnul Isus Hristos și de către apostoli nu este restricționată doar la aspecte spirituale, desprinse de realitatea concretă în mijlocul căreia trăim. Dimpotrivă, această lume este tangibilă, cu o mulțime de elemente materiale, care nu fac altceva decât să ne întregească imaginea unei mântuiri ce recuperează pe deplin tot ceea ce s-a pierdut prin neascultare. În privința învierii Domnului Isus Hristos, putem spune că se constituie ca o referință fundamentală asupra condiției nemuritoare pe care o vor avea toți cei care s-au încrezut în Evanghelia pe care Domnul ne-a prezentat-o în cuprinsul Sfintelor Scripturi.
Ce alte detalii ne sunt oferite de către Sfintele Scripturi, despre lucrurile pe care Domnul ni le-a promis cu privire la viața viitoare?
Alte "roade" ale lumii în care vom intra, având la bază "călătoria" noastră prin intermediul Sfintelor Scripturi, se referă la aspectele ce țin de sfințirea vieții noastre și primirea Duhului Sfânt, incluzând darurile spirituale ce ne sunt oferite prin credința în Isus Hristos. Toate acestea se constituie, preluând cuvintele apostolului Pavel, ca o "arvună" a mântuirii, adică o dovadă palpabilă a ceea ce ne va fi încredințat pe deplin la a doua venire a lui Hristos. Faptul că putem beneficia de transformarea vieții, se constituie ca o dovadă convingătoare cu privire la realitatea lumii pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu. În acest sens, prin comportamentul nostru schimbat conform cu chipul lui Hristos, vom oferi celorlalți cele mai alese "roade" ale lumii viitoare, în care totul va fi caracterizat de neprihănire și sfințenie.
De ce nașterea din nou a celor credincioși este esențială ca mărturie asupra lucrurilor bune pe care ni le-a pregătit Dumnezeu?
Nașterea din nou a celor credincioși dovedește faptul că aceștia se află într-un proces de transformare ce va avea drept final intrarea lor în lumea pregătită de către Dumnezeu. Atunci când imaginea lui Isus Hristos începe să se vadă pe fețele noastre, în viața noastră și în tot ceea ce suntem, de fapt aducem cele mai de seamă "roade" ale lumii ce va veni. Astfel, cei din jurul nostru au ocazia de a înțelege ceva din realitatea a ceea ce promis Dumnezeu, având la bază transformarea incredibilă ce s-a produs cu noi, ca urmare a credinței în Isus Hristos. Conform învățăturii creștine, o astfel de transformare are drept principal scop intrarea în Împărăția cerurilor, sau după cum spunea apostolul Pavel: "Hristos în voi, adică nădejdea slavei". Iar condiția celui ce trăiește această experiență este de a fi o "epistolă vie", cu privire la realitatea lumii cerești.
Ce alte roade, culese din lumea viitoare, mai pot fi oferite celor credincioși prin cunoașterea lui Dumnezeu adusă de către Sfintele Scripturi?
Comuniunea celor credincioși, sau existența bisericii lui Isus Hristos, care are credința în Fiul lui Dumnezeu și respectă ceea ce El ne-a poruncit, este ea însăși o proiecție a societății sfinte din lumea viitoare. În acest sens, dacă avem șansa să aparținem unei comunități de credință în care este înălțată învățătura Mântuitorului nostru, iar oamenii sunt sfințiți prin adevărul pe care îl predică, atunci putem spune că avem cea mai de seamă dovadă asupra vieții viitoare. De ce acest lucru? Fiindcă pur și simplu nu este posibil să existe o astfel de comuniune fără intervenția specială a Duhului Sfânt, care ne pregătește pentru intrarea în lumea cerească. Astfel, pe baza mărturiei apostolice, a vieții noastre transformate și a existenței comuniunii celor sfinți, toate acestea având ca fundament cunoașterea lui Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi, lumea din jurul nostru poate gusta câteva "roade" ale lumii viitoare.
De ce se poate spune că aceste lucruri aparțin lumii viitoare și nu celei prezente? În ce mod biserica lui Hristos anunță venirea Împărăției cerurilor?
Aceste prime "roade" aparțin unei lumi caracterizate de principii dramatic diferite în raport cu cea prezentă. Astfel, învierea Domnului Hristos este o mărturie a nemuririi din acea realitate veșnică. Viața transformată a celor credincioși, adică "nașterea din nou", ne vorbește despre o altă societate, în care binele, adevărul și neprihănirea vor fi regula, nu excepția, iar conduita ființelor din acea lume va fi motivată de un înalt ideal moral pe care ele le trăiesc, nu doar le predică. Iar comuniunea celor credincioși ne anunță o lume în care oamenii vor trăi în armonie unii cu alții, având la bază iubirea de Dumnezeu și afecțiunea pentru semeni. Aceste principii sunt în mare măsură contrare celor practicate în lumea noastră, în care lupta pentru puterea, nedreptățirea semenului, minciuna și falsitatea sunt regula vieții de zi cu zi. Conceptul de biserică a lui Hristos înglobează într-un concept unitar toate aceste roade pe care Dumnezeu le oferă drept priveliște întregii lumi și întregului cer.
Pe de altă parte, ce se întâmplă dacă oamenii care pretind că au credință în Dumnezeu, nu ajung să ofere drept priveliște astfel de roade?
În cazul în care astfel de roade nu există, sau sunt ascunse din cauza "roadelor rele ale firii pământești", atunci putem spune că mărturia asupra vieții viitoare fie nu va exista, fie va fi grav distorsionată. Într-o astfel de situație se aflau iudeii contemporani cu Domnul Isus Hristos, care au fost asemănați cu "un smochin neroditor", din cauza lipsei rodului sfințeniei în viața personală și la nivel de biserică. Nu este de dorit o astfel situație, dar aici se ajunge ori de câte ori ajungem să nu ne interesăm de progresul spiritual și faptic în materie de trăire a credinței, a celor ce mărturisesc faptul că sunt urmași ai lui Hristos. Ei de fapt ajung să devină niște martori falși, care vor da ocazie ca lumea din jur să își justifice faptele rele sau necredința. Trebuie să evităm o astfel de condiție sau dacă am ajuns aici, trebuie să ieșim neîntârziat.
Ce putem face dacă am ajuns să nu aducem roadele credinței și sfințirii vieții, conform cu standardul biblic? Suntem oare pierduți și nu se mai poate face nimic?
Vestea cea bună oferită de către Sfintele Scripturi este că putem să ne întoarcem dacă am greșit, cu condiția să devenim conștienți de acest lucru și să evităm repetarea lui. Niciodată nu trebuie să ne fie rușine să recunoaștem când am mers într-o direcție greșită și nici nu trebuie să întârziem când ne dăm seama de acest lucru. Problema este că natura noastră căzută ne determină să ne auto-justificăm în lucruri pentru care nu avem rațiuni în acest sens, iar abordarea rațională este abandonată pentru una emoțională. Cale de întoarcere există, iar Sfintele Scripturi vorbesc despre pocăință, sau întoarcere la ceea ce este bun și drept, un lucru ce ne stă la îndemână, dacă dorim aceasta. De îndată însă ce facem pași de întoarcere la adevărul cuvintelor Bibliei, atunci roadele nu vor întârzia să apară, după cum stă scrisă mărturia Domnului Isus Hristos: "dacă rămâneți în Mine, veți aduce multă roadă, fiindcă despărțiți de Mine nu puteți face nimic".
Dar dacă nu se iau măsuri de întoarcere la adevărata evlavie, la ce se ajunge în final? De ce este periculos să procedăm astfel?
Dacă atunci când sesizăm despărțirea noastră de Isus Hristos în lucrurile practice ale vieții, nu luăm nici o măsură de îndreptare, atunci apare un proces pe care Biblia îl numește prin expresia "împietrirea inimii în nelegiuire". Astfel, devenim tot mai insensibili la impresiile pozitive transmise de către Duhul Sfânt prin intermediul Scripturii și ajungem să ne justificăm tot mai mult lucrurile rele de care conștiința ne avertiza că le-am comis. În cele din urmă, la capătul unui proces complex și marcat de o mulțime de convulsii, se poate ajunge la despărțirea finală de Hristos, în ciuda mărturisirii formale a numelui de creștin. Cel mai grav lucru ce i se poate întâmpla unui om este de a fi pierdut fără să mai fie conștient de acest lucru. Cu siguranță că este periculos să procedăm astfel, și de aceea va trebui să veghem cu atenție pentru a identifica la timp absența roadelor despre care vorbește Scriptura, pentru a lua din timp măsurile ce se impun.
Revenind la buna mărturie cu privire la realitatea vieții viitoare, pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu, ce alte roade mai ne sunt oferite pentru a le vedea și crede?
Trecând dincolo de experiența, în mare măsură limitată, a celor credincioși și a bisericii, putem vedea cea mai de seamă roadă a vieții viitoare în Persoana Domnului Isus Hristos, înălțat la ceruri, stând înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu ca reprezentant al umanității renăscute, a celor ce apelează la meritele Sale și la harul lui Dumnezeu pentru a trece în nemurire. Această mărturie vie, ce își are proiecția în cel credincios prin primirea Duhului Sfânt, ne va conduce la o experiență înnoitoare ce ne va ridica deasupra împrejurărilor defavorabile ale vieții. În Isus Hristos avem portretizată la nivel de principii și experiență tot ce va însemna viața viitoare pentru cel credincios. Privind la această "roadă" fără de seamăn, înțelegem că lumea pe care ne-a făgăduit-o Dumnezeu există și este conformă cu ceea ce ne-a fost spus despre ea prin intermediul Scripturii.
Iar în final, ce se va întâmpla cu fiecare dintre noi pe măsură ce urmărim roadele și mărturiile oferite prin cunoașterea Sfintelor Scripturi cu privire la viața viitoare?
Aceste mărturii și roade ne vor conduce să intrăm spiritual încă de acum în atmosfera lumii viitoare și astfel credința noastră se va întări, dobândind acea motivație ce ne va determina să mergem înainte indiferent de opoziția pe care o avem de întâmpinat. Sunt sigur că imaginea biruinței finale ne va anima în lupta pe care o dăm la nivel individual și colectiv în alungarea răului și urmarea căii lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând, atunci când vom privi la aceste roade, fascinația exercitată de către lumea viitoare va fi mai puternică decât atracțiile bogățiilor materiale din această lume. Este ca și cum am avea în mână o piatră prețioasă de o valoare mai mare decât a întregului pământ, care ne este oferită având la bază credința în Isus Hristos și pășirea pe calea cea nouă și vie oferită prin jertfa și lucrarea Sa. Să lăsăm să treacă de la noi o astfel de comoară?
Rugăciune pentru a privi la roadele ce ne sunt puse la dispoziție cu privire la realitatea vieții viitoare și a tot ceea ce ne-a făgăduit Dumnezeu, precum și pentru corectarea propriei vieți acolo unde ea nu este conformă cu standardul biblic.
3. Ce înseamnă să oferi o bună mărturie privind lucrurile pregătite de către Dumnezeu
Numeri 14: 6-8 " Și, dintre cei ce văzuseră țara, Iosua, fiul lui Nun, și Caleb, fiul lui Iefune au vorbit astfel întregii adunări a copiilor lui Israel: Å¢ara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim, este o țară foarte bună, minunată. 8Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în țara aceasta, și ne-o va da: este o țară în care curge lapte și miere."
Ce garanție invocă Iosua și Caleb cu privire la siguranța intrării în țara făgăduită? Cum puteau fi evreii siguri că vor ajunge în acel loc, chiar dacă acest lucru părea imposibil din punct de vedere omenesc?
Siguranța noastră cu privire la lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a promis se bazează pe faptul că "Domnul va fi binevoitor față de noi și ne va duce în țara aceea și ne-o va da". Cu alte cuvinte, nu este vorba despre efortul nostru supraomenesc care va conduce la atingerea acestui obiectiv pus înaintea noastră de către Dumnezeu, ci de puterea Sa care se va manifesta în favoarea noastră, împreună cu ceea ce noi vom întreprinde în direcția cea bună. Nu mă refer la o atitudine pasivă, de aștepta ca Dumnezeu să lucreze, ci de acea abordare activă a lui Iosua și Caleb ce se rezumă în cuvintele "Dumnezeu ne-a promis acest lucru. El ne va duce în acel loc. Să înaintăm având curaj și credință deplină în ceea ce ne-a promis". Astfel, credința și fapta se unesc, având la bază convingerea deplină că Dumnezeu ne va deschide calea și va lupta alături de noi.
Ce se întâmplă însă când nu acordăm atenție cuvintelor de asigurare ale lui Dumnezeu? Și la modul concret, cum putem avea siguranță cu privire la faptul că vom intra în Împărăția cerurilor?
Într-adevăr, nu avem înaintea noastră un teritoriu de pe pământ la care să privim și să ne gândim că Dumnezeu ne va conduce în acel loc. A merge în ceruri este cu totul altceva, cel puțin dintr-un anumit punct de vedere. Dar să ne gândim că intrarea evreilor în Palestina era la fel de dificilă, chiar imposibilă, pentru acea vreme, așa cum este înălțarea noastră în Împărăția cerurilor. De aceea, dacă nu vom acorda atenție cuvintelor de asigurare ale lui Dumnezeu, vom ajunge să cădem în indiferență, teamă și chiar descurajare, dorind întoarcerea în Egipt, sau mai bine zis la concepțiile și valorile necreștine ale acestei lumi. În altă extremă, vor exista și persoane care vor accentua în mod exagerat rolul efortului personal și vor experimenta mai devreme sau mai târziu înfrângerea în fața forțelor spirituale ale întunericului. Siguranța că vom intra în lumea cea veșnică derivă din faptul că Dumnezeu va merge alături de noi și ne va deschide calea, pe măsură ce avansăm pășind prin credință.
Pe de altă parte, cum putem să evităm extrema de a sta fără să facem nimic, crezând că Dumnezeu va face totul pentru noi, cu scopul de a intra în Împărăția cerurilor?
Această perspectivă ce pune toată responsabilitatea pe ceea ce va face Dumnezeu, conduce la o abordare pasivă a avansării noastre pe drumul care duce în împărăția cea veșnică, ceea ce nu este conform cu învățătura oferită prin intermediul Sfintelor Scripturi. A sta și a nu face nimic, a aștepta ca Dumnezeu să lucreze și doar atât, reprezintă o extremă periculoasă, chiar dacă are aparența unei profunde evlavii. Dacă așa ar fi gândit apostolii, atunci creștinismul nu s-ar mai fi răspândit niciodată pe pământ. Noi trebuie să înaintăm făcând "pași prin credință" în direcția cea bună, iar astfel vom experimenta prezența însoțitoare a puterii lui Dumnezeu. Fără a ne aventura în direcții nepermise și fără a ajunge la încumetare, care întotdeauna va ignora încredințarea că Domnul este cu noi, vom reuși să învingem în mod miraculos cele mai mari obstacole ce vor fi ridicate împotriva noastră, fiindcă Dumnezeu va lupta împreună cu noi. Însă dacă vom sta pasivi, evlavia noastră se va topi în formule de crez lipsite de o valoare reală, practică, și în scurt timp ne vom pierde interesul pentru lucrurile spirituale, sau vom devia către misticism.
Revenind însă la atitudinea celor care nu așteaptă ca Dumnezeu să lucreze și se aventurează înainte, fără a fi siguri de susținerea spirituală din partea lui Hristos. Ce se poate spune despre această atitudine?
De multe ori este relativ greu să faci deosebire între încredere și încumetare, între ceea ce este o adevărată credință și ceea ce reprezintă doar o aventurare plină de risc în necunoscut. Însă privind la detalii, se poate imediat face distincția. Încumetarea se sprijină pe ceea ce noi putem face sau pe încercarea "sorții", o atitudine asemănătoare celui ce joacă la ruletă tot ce are, sperând că șansa îi va surâde. O astfel de abordare este periculoasă, iar în domeniul spiritual în mod sigur va conduce la un eșec. Sunt multe persoane care au obiceiul de risca de dragul riscului sau mergând pe ideea că "voi vedea și mă voi descurca ulterior". Recunosc că fără a risca nu vei câștiga nimic, însă a crede că vei putea ajunge în Împărăția cerurilor, sau că vei putea obține o avansare spirituală reală, fără o susținere corespunzătoare din partea lui Dumnezeu, reprezintă o capcană periculoasă, ce transformă biserica într-o instituție omenească, golind-o de elementul spiritual pe care ar trebui să fie fundamentată.
Totuși, de-a lungul secolelor, biserica creștină a "riscat" și a intrat în competiție cu puterile acestei lumi, și pentru o lungă perioadă de timp a reușit chiar să le domine. Nu reprezintă acest lucru un succes demn de luat în seamă? Nu este o avansare către Împărăția cerurilor?
Domnul Hristos spunea că "împărăția mea nu este din această lume", iar atunci când mulțimile au căutat să Îl pună împărat, El a refuzat de fiecare dată având la bază același principiu. Competiția cu puterile acestui pământ pentru dominație asupra lumii reprezintă o direcție greșită, care nu duce spre Împărăția cerurilor. Astfel, biserica poate deveni mai numeroasă, mai puternică organizațional, ajungând să numere mulți membrii și chiar să se bucure de popularitate, dar rezultatul va fi o depărtare de idealul spiritual la care ne cheamă Dumnezeu. Creștinismul nu înseamnă activism religios și nu se bazează pe voluntarismul membrilor sau pe colectivismul organizației. Creștinismul autentic înseamnă o avansare spirituală continuă a celor ce îl mărturisesc, o urcare progresivă spre standarde superioare de evlavie și de experimentare a puterii Duhului Sfânt în viața de zi cu zi, în aducerea roadelor Canaanului în propria viață. Creștinismul este mai mult decât o ideologie, un crez sau un set de principii corporatiste. El este o experiență vie împreună cu Dumnezeu, o transformare interioară de excepție ce se traduce în fapte și lucrări spre slava lui Dumnezeu și înălțarea spirituală a semenilor.
Cum putem ajunge la un creștinism autentic, care să aducă o bună mărturie cu privire la lucrurile pe care ni le-a pregătit Dumnezeu?
Modelul credinței lui Iosua și Caleb trebuie să devină o regulă a vieții noastre. Avem înaintea noastră Canaanul ceresc, împărăția pe care ne-a promis-o Dumnezeu. În primul rând trebuie să credem că acel loc este real, că nu reprezintă o utopie sau un vis frumos. De îndată ce avem această asigurare lăuntrică, trebuie să credem că putem ajunge în acel loc, că nu reprezintă un ideal intangibil, că nu suntem atât de căzuți sau de neputincioși pentru a ajunge în lumea cerească, având la bază ceea ce ne-a spus Dumnezeu. După aceea, trebuie să facem "pași prin credință" în această direcție, având siguranța că Domnul va fi cu noi la fiecare etapă. Fără a ne aventura acolo unde Cuvântul nu ne spune nimic, ci fructificând zilnic oportunitățile oferite prin providența lui Dumnezeu printr-o investire înțeleaptă a talanților și darurilor pe care le primim prin Duhul Sfânt, vom ajunge să creștem interior, dar și exterior, prin lucrările pe care le vom face.
Ce fel de oportunități ne sunt oferite zilnic pentru a avansa făcând "pași prin credință"? Ce fel de lucruri ne stau la îndemână pentru a avansa către țara promisă?
În fiecare zi beneficiem de timp, ce trebuie investit înțelept, alocând o parte a lui pentru studierea Bibliei și rugăciune. Aș putea spune că fiecare efort de a citi și înțelege Sfânta Scriptură este un astfel de "pas prin credință". De asemenea, rugăciunea, ca efort al înălțării sufletului nostru către Dumnezeu, reprezintă tot un "pas prin credință". Mai departe, în cursul zilei, orice reprimare a răului ce încearcă să se manifeste prin noi, orice exercitare a atitudinilor pozitive, orice faptă de bunătate, îndurare și compasiune, reprezintă noi "pași prin credință" în direcția intrării în Împărăția cerurilor. După cum se poate constata cu ușurință, zilnic putem face o mulțime de astfel de pași către Împărăția lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să ignorăm nici o ocazie pentru a avansa, fiindcă astfel vom crește împreună cu imaginea tot mai amplă ce se formează în noi cu privire la țara făgăduită. Pentru a intra în Canaanul din ceruri este necesar ca imaginea acestui Canaan să ne cuprindă tot mai mult. Pentru a intra în el în mod fizic, la a doua venire a lui Hristos, trebuie să intrăm în el spiritual încă de acum, făcând mereu pași în direcția cea bună.
Ce se poate spune însă despre rolul serviciilor divine în face pași hotărâți prin credință în direcția Împărăției lui Dumnezeu?
În măsura în care serviciile de închinare sunt conduse de către persoane care în viața lor personală fac "pași prin credință" așa cum s-a amintit, ele vor ajuta pe toți care iau parte să facă pași similari, atât la nivel personal, cât și colectiv. În acest sens, sunt sigur că nu vom putea împărtăși celorlalți ceea ce noi înșine nu experimentăm în viața de zi cu zi. Nu putem oferi sfaturi și învățături cu privire la ceea ce trebuie făcut, dacă noi nu am făcut deja pași în respectiva direcție, având o experiență bună în acest sens. Nu putem predica eficient, ceea ce noi nu am ajuns să trăim. Chiar dacă va exista totdeauna o diferență între ceea ce spunem și ceea ce facem, totuși ea nu trebuie să fie excesiv de mare până acolo încât să recomandăm ceea ce de fapt noi nu trăim. Aici este diferența majoră dintre un creștinism autentic și doar unul de suprafață, care se rezumă în cele din urmă doar la sfaturi moralizatoare, dar nu are un efect sfințitor, de profunzime.
Dar este suficient ca persoanele care conduc serviciile divine să fie consacrate? Nu contează și atitudinea celor care iau parte la ele? Pentru intrarea în Canaan este nevoie doar de Iosua și Caleb? Nu trebuie ca întreg poporul să aibă o atitudine similară?
Aș putea spune fără a exagera, că orice serviciu divin ar trebui să reprezinte o intrare spirituală în Canaan și un nou pas făcut prin credință spre intrarea fizică în Împărăția cerurilor. Știm bine că degeaba Iosua și Caleb au avut încrederea necesară pentru a intra în țara făgăduită, fiindcă poporul a ales o atitudine exact opusă. De aceea, un adevărat serviciu divin presupune deopotrivă ca persoanele ce îl conduc și cele care iau parte să manifeste o atitudine de încredere deplină în făgăduințele divine și să experimenteze în viața de zi cu zi puterea transformatoare a harului lui Dumnezeu. Dacă atitudinea celor care iau parte la serviciile de închinare nu este corespunzătoare, dacă nu există o experiență personală autentică, dacă nu există o întâlnire cu Dumnezeu în viața de zi cu zi, atunci influența ce se va manifesta va fi într-o direcție diferită, ba chiar opusă, decât cea care duce în Împărăția lui Dumnezeu. De aceea, este necesar ca fiecare să se cerceteze pe sine, să își pună în rânduială viața în raport cu învățăturile de bază ale creștinismului aplicat în viața de zi cu zi, iar rezultatul va fi înălțător atunci când toate aceste experiențe individuale se vor integra armonios într-o închinare colectivă autentică. Adevărata reformă începe cu fiecare dintre noi.
Putem intra în Canaan de unii singuri? Putem să o luăm înaintea bisericii, chiar dacă uneori din păcate există multe persoane pretins creștine care nu urmează calea credinței lui Caleb și a lui Iosua?
Intrarea în Canaanul ceresc reprezintă deopotrivă o experiență individuală și colectivă. La nivel personal, așa cum Caleb și Iosua au putut să cutreiere Canaanul și aducă roade din țara promisă, și noi putem să intrăm spiritual în Împărăția cerurilor și să aducem de acolo roadele acelei țări minunate, în genul: primirii Duhului Sfânt, experimentării nașterii din nou, așezării în mod ferm pe o credință ce nu se mai clatină și altele în felul acesta. Pe de altă parte, intrarea fizică în Canaanul ceresc se va produce o dată pentru toată biserica lui Dumnezeu din toate veacurile, la a doua venire a lui Hristos și nimeni nu o va putea lua înaintea altuia. De aceea, câtă vreme biserica lui Dumnezeu, care are credința în Isus Hristos și respectă poruncile Tatălui ceresc, nu urmează în mod hotărât calea descrisă de către Sfintele Scripturi, intrarea în Canaanul ceresc va fi amânată așa cum s-a întâmplat și în pustie, când poporul a colindat patruzeci de ani până când s-a ridicat o generație credincioasă, asemănătoare cu Iosua și Caleb în ce privește încrederea în făgăduințele lui Dumnezeu.
Și atunci, care este soluția? Să ne izolăm într-o închinare individuală? Să creăm mai multe curente de opinie, care să se certe între ele? Să ne îndoim de realitatea descrisă de Sfânta Scriptură, sau de ceea ce stă scris? Să tot experimentăm noi căi de interpretare radical diferită a Bibliei?
În vremuri de criză totdeauna se vor găsi persoane care să procedeze astfel, încercând să creeze dezbinare și conflict, pornind de la faptul că oricum biserica nu avansează cum ar trebui în direcția cea bună. Nu este o soluție să procedăm astfel, așa cum nu este recomandat să ne retragem la nivel individual. Cel mai bine este să începem la nivelul fiecăruia dintre noi un proces de reformă a vieții, pornind de la "lucrurile mici", care privesc viața de zi cu zi, și continuând cu cele "mari", legate de predicare și învățare conform cu Sfintele Scripturi. Nu trebuie să ne îndoim de ceea ce afirmă Scriptura, oricât de "neștiințific" ar părea pentru unii afirmațiile ei. Intrarea fizică în Canaan va încălca cu siguranță toate cunoștințele științifice pe care le avem, așa cum potopul nu a putut fi nici prevăzut, nici explicat de către oameni. Iar a propune noi metode de interpretare, care schimbă în mod radical ceea ce afirmă Scriptura, reprezintă o contrafacere periculoasă, cu consecințe distrugătoare. Soluția este simplă: să aducem mereu o bună mărturie cu privire la țara minunată pe care Domnul ne-a făgăduit-o, adică să devenim asemenea lui Iosua și Caleb în viața de zi de zi.
Rugăciune pentru a urma modelul oferit de către Iosua și Caleb în a întări în credință pe toți cei care ne cunosc și a nu permite ca îndoiala sau necredința să ne cuprindă pe calea care duce la ceruri, oferind un exemplu demn de urmat prin tot ceea ce trăim și experimentăm în viața de zi cu zi.
4. A privi la imaginea lucrurilor pe care ni le-a pregătit Dumnezeu
Deuteronom 8:6-9 " Să păzești poruncile Domnului, Dumnezeului tău, ca să umbli în căile Lui, și să te temi de El. Căci Domnul, Dumnezeul tău, are să te ducă într-o țară bună, țară cu pâraie de apă, cu izvoare și cu lacuri, care țâșnesc din văi și munți; țară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini și cu rodii; țară cu măslini și cu miere; țară unde vei mânca pâine din belșug, unde nu vei duce lipsă de nimic; țară, ale cărei pietre sunt de fier, și din ai cărei munți vei scoate aramă."
Ce fel de imagini au fost oferite evreilor pentru a înțelege natura lucrurilor pregătite de către Dumnezeu? De ce aveau ei nevoie de astfel de descrieri?
Acest fragment biblic ne descrie în mod deosebit de plastic realitatea lucrurilor promise de către Dumnezeu și oferite evreilor prin harul Său. Fără astfel de imagini ar fi fost dificil pentru ei să conștientizeze faptul că locul către care erau conduși nu era o utopie sau nu reprezintă doar un imbold moral pentru a merge mai departe. Din acest punct de vedere, pot spune că și noi avem nevoie de o imagine cât mai concretă cu putință asupra lucrurilor pe care Dumnezeu ni le-a pregătit, astfel încât să fim motivați să înaintăm pe calea credinței. Pentru un evreu din acele vremuri aceste detalii reprezentau foarte mult, ceva în genul vizionării unui program audiovizual ilustrând acele realități viitoare, care contrastau puternic cu situația în care se afla la acea dată, locuind în mijlocul pustiului și fiind înconjurat de un mediu ostil.
Cât de important este pentru noi să avem anumite detalii asupra realităților viitoare pe care Dumnezeu ni le-a făgăduit? De ce avem nevoie de astfel de descrieri?
Se poate spune că toți avem nevoie să vizualizăm sub o formă sau alta lucrurile la care ne gândim, pentru a putea emite judecăți de valoare sau pur și simplu pentru a le putea aprecia. De aceea, nu putem spune că există o excepție atunci când ne referim la realitățile spirituale descrise prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. În acest sens, descoperirile profetice abundă în elemente vizuale, care ne ajută să înțelegem mult mai bine mesajul divin, decât dacă acesta ne-ar fi fost comunicat într-un mod abstract, lipsit de orice corespondență cu realitatea concretă în mijlocul căreia trăim. De exemplu, ne putem gândi la descrierile din cartea Apocalipsei, unde în final ni se oferă o imagine grandioasă a Noului Ierusalim, cu tot felul de detalii de întocmire, făcând referință la abundența extraordinară a lucrurilor prețioase din punct de vedere material. Sau mă pot gândi la alte descrieri din Vechiul Testament, cu am ar fi cele din partea finală a cărții profetului Ezechiel, unde este realizată o reprezentare cu precizie a templului ce ar fi trebuit să fie reconstruit, dacă evreii s-ar fi întors din toată inima la Dumnezeu.
Revenind la textul biblic din Deuteronom, ce s-ar putea spune despre condițiile care erau enunțate pentru a putea avea parte de împlinirea făgăduințelor divine? Rămâne acest lucru valabil și pentru timpul în care trăim?
Întotdeauna împlinirea făgăduințelor divine a presupus o ascultare deplină din partea celor cărora le-au fost adresate. Ar fi un lucru cu totul ilogic să credem că se putea intra în țara făgăduită, în timp ce practicile păgâne continuau să fie urmate, sau cât timp poporul manifesta necredință în ceea ce promitea Dumnezeu. Într-un mod similar, în timpul de față rămâne valabil principiul ascultării depline, pentru a putea avea parte de împlinirea făgăduințelor divine cu privire la intrarea în împărăția cea veșnică. Acest principiu ne va conduce de fapt la o pregătire serioasă, fiindcă este clar că nu vom putea intra în acea lume, cât timp practicăm principiile egoiste ale lumii în care ne aflăm în momentul de față. Cred că mai mult decât în orice altă perioadă a istoriei, este necesar să ne definim ținte clare și obiective precise, pentru a putea atinge prin credință și efort personal nivelul standardului ascultării depline de Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar cum este posibil să atingem un astfel de standard, date fiind înclinațiile ereditare către rău și tendințele din societate, ce ne abat de la principiile ascultării de voința lui Dumnezeu? Este realizabil un astfel de lucru? Nu este suficientă pur și simplu credința?
O credință autentică este suficientă, fiindcă ea va fi caracterizată de o deplină ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Însă o credință ce se rezumă doar la primirea unui crez, a unei formule doctrinare sau ceva în genul acesta, va fi mai mult decât insuficientă pentru transformarea interioară a vieții. Standardul ascultării depline poate fi atins doar prin intermediul experimentării "nașterii din nou", a acelui salt spiritual interior, ce se realizează de către Duhul Sfânt, având însă la bază credința pe care o avem în Dumnezeu cu privire la mântuirea prin Isus Hristos, Domnul nostru. O credință adevărată va fi mereu însoțită de experiența renașterii interioare, iar din acest punct de vedere putem spune că un creștin autentic va fi călăuzit spre o progresivă împlinire a standardului pus înaintea noastră de către Dumnezeu. "Saltul interior" este posibil și reprezintă în mod clar o experiență superioară aderării formale la un crez, la o doctrină sau la o biserică.
Cu toate acestea, sunt persoane care cred în Dumnezeu, fac apel la făgăduințele divine, și totuși constată că nu reușesc să ajungă la o împlinire faptică a cerințelor din Biblie în ciuda celor mai bune eforturi. Ce se poate spune despre o astfel de situație?
Sunt sigur că orice creștin ce dorește să se ridice la înălțimea cerințelor divine va experimenta momente în care va constata că nu poate depăși un anumit prag și astfel multe lucruri vor continua să rămână neîmplinite în viața sa. Într-o astfel de situație nu trebuie să ne lăsăm descurajați sau să începem să ne îndoim cu privire la mântuirea noastră viitoare și la intrarea în împărăția cea veșnică. De multe ori poporul sfânt ajungea în situații în care nu mai vedea nici un fel de ieșire din dificultățile ce îi stăteau înainte, fiind strâmtorat de o mulțime de probleme și dificultăți, aparent de netrecut. În astfel de momente era foarte ușor să te îndoiești cu privire la faptul că Dumnezeu te-a călăuzit și era simplu să cazi în disperare sau chiar să revii la idolatrie. Drumul care duce la ceruri are astfel de momente de limitare și incertitudine care ne pun la încercare, uneori chiar la modul extrem, încrederea pe care o avem în Cel care ne călăuzește. Depinde însă foarte mult de atitudinea noastră pentru a putea depăși cu succes astfel de situații.
La modul concret, ce se poate face când am ajuns în astfel de momente, sesizând că am atins un fel de limită dincolo de care nu mai putem trece? Cum putem să evităm căderea în necredință?
S-ar putea să constatăm că nu putem să depășim anumite resentimente față de anumite persoane care au abuzat într-un mod serios de noi, undeva în trecut. Sau s-ar putea să vedem că nu reușim să ne stăpânim temperamentul mânios, că avem izbucniri de supărare, sau chiar de furie, deși am făcut tot ce am putut pentru a preîntâmpina o astfel de situație. Ajunși în astfel de momente, este atât de ușor să ne gândim fie că idealul biblic este prea înalt pentru noi, fie că reprezintă o utopie. Însă dacă în acele clipe ne-am aduce aminte de faptul că totuși, Dumnezeu ne-a condus de-a lungul timpului, că nu a fost o întâmplare faptul că am ajuns să credem în El și să ne încredem în făgăduințele Sale, atunci perspectiva s-ar schimba în mod substanțial. Cerul este un loc real, pregătit pentru oameni reali, luați de pe acest pământ, la fel de real și de concret. Dumnezeu nu și-a propus să ducă în ceruri niște sfinți gata pregătiți, ci niște păcătoși ce sunt în mod progresiv transformați prin harul Său.
Și totuși, ce se poate face pentru a ajunge să depășim cu succes momentele de criză și incertitudine, când ni se pare, în mod obiectiv, că nu putem să ajungem la acea ascultare deplină, cerută prin Cuvântul lui Dumnezeu?
Aș putea spune, fără a exagera, că acestea sunt momentele cele mai prețioase pe drumul ce duce către ceruri, fiindcă avem ocazia de a face niște salturi spirituale cu totul superioare față de cele pe care le-am experimentat în "vremurile bune". Ca orice drum real, calea care duce la ceruri are secțiuni care pot fi parcurse cu ușurință, fără un efort deosebit, dar și părți care presupun concentrare, atenție și un mare consum de energie. Faptul că am ajuns într-un astfel de loc nu ar trebui să ne descurajeze, ci dimpotrivă, ar trebui să ne conducă la o mai adâncă cercetare de sine și la acumularea de energie spirituală suplimentară prin exercițiul studiului biblic aplicat și al rugăciunii. În acest sens, va trebui să aplicăm schița "pașilor prin credință", despre care am avut ocazia să amintim și în alte ocazii, cu privire la ceea ce înseamnă un studiu biblic aplicat.
La modul concret, ce se "pași prin credință" pot să fie făcuți pentru a depăși problemele prezente, ce ne apar uneori ca fiind de nerezolvat?
De exemplu, dacă am ajuns să vedem că nu putem să depășim resentimente din trecut, atunci este cazul să căutăm în cuprinsul Sfintelor Scripturi acele fragmente ce ne vorbesc despre acest subiect. De îndată ce am identificat prin căutare astfel de paragrafe, va trebui să le studiem cu atenție pentru a desprinde învățătura biblică cu privire la respectivul subiect și după aceea să aplicăm la propria noastră viață ceea ce am descoperit. Adăugând exercițiul rugăciunii pentru respectiva problemă, corectându-ne viziunea conform cu ceea ce am studiat și veghind cu atenție la aplicarea respectivelor principii, vom ajunge să depășim obstacolele ce păreau a fi de netrecut. Să nu uităm niciodată că adevăratele obstacole sunt în interiorul nostru, însă prin puterea Cuvântului ele vor putea fi depășite. Saltul interior final este de fapt rezultatul nenumăratelor "salturi", pe care le-am făcut de-a lungul vieții în cele mai diferite situații. În consecință, nu trebuie să ne fie teamă când ajungem să ne simțim limitele, fiindcă acest lucru ne va putea conduce la primirea de energie spirituală suplimentară pentru a merge mai departe, și de ce nu, pentru a ne autodepăși "pășind prin credință" pe calea lui Dumnezeu.
Însă aplicarea unui astfel de procedeu va presupune efort și dedicare. Nu există o cale mai simplă, mai comodă, astfel încât să nu fie necesar să studiem Biblia la nivel de detaliu sau să ne rugăm cu perseverență pentru intervenția lui Dumnezeu în viața noastră?
Cu toții știm din experiență, că lucrurile de valoare în viață se obțin numai în urma unui efort susținut și constant depus pe o perioadă lungă de timp. De ce drumul către mântuire ar face excepție de la această regulă generală? De ce să credem că vom putea merge pe calea transformării interioare, altfel decât aplicând ceea ce știm chiar din cursul experienței școlare sau a celei profesionale? Răspunsul este oarecum simplu de enunțat, dar impactul său este profund, și anume că nu vom putea să avansăm spiritual fără a face un efort special în acest sens. Sunt conștient că nu ne este simplu să ne luptăm cu indispozițiile pe care le avem când este vorba de urmarea căii lui Dumnezeu. De multe ori ne este dificil să deschidem Biblia, dar ne este atât de simplu să apăsăm pe butonul de pornire al televizorului. Ne este atât de greu să găsim timp pentru rugăciune, dar cât de ușor ne este să vorbim mult timp la telefon sau să stăm ore în șir în fața calculatorului conversând cu alte persoane pe diferite alte teme. De unde provine această diferență? De ce ne este greu să facem un lucru despre care știm că este important, chiar vital, în timp ce altul de mult mai mică importanță ne ocupă mai tot timpul? De ce? Pur și simplu fiindcă aceste lucruri care ne plac, nu presupun un efort special din partea noastră, fiindcă ele se potrivesc cu înclinațiile naturale pe care le avem.
Și atunci, ce este de făcut pentru a putea contempla realitatea lucrurilor bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi? Ce se poate întreprinde pentru a cultiva acele deprinderi și obiceiuri ce ne vor ajuta să avansăm pe calea care duce la ceruri?
În primul rând va trebui să ne fixăm niște obiective precise de la care să nu ne abatem, indiferent de puterea presiunilor ce vin asupra noastră sau de indispozițiile pe care le experimentăm. Dacă ne-am propus să studiem Biblia, atunci haideți să o și facem, dedicând cel puțin o jumătate de oră pe zi, de exemplu, pentru această activitate. Dacă dorim să ne rugăm, atunci vom stabili un timp special, care să nu fie atât de târziu încât să nu mai avem energie sau imediat după ce am vizionat la televizor ceva ce ne-a stricat dispoziția, sau apetitul, pentru lucrurile spirituale. Dacă am ajuns într-un impas, când nu mai vedem soluții de înaintare, atunci mai mult decât oricând este necesar să studiem în mod aplicat Sfânta Scriptură, identificând acele paragrafe care ne vor ajuta să înțelegem ce anume trebuie făcut, ce atitudini trebuie schimbate sau ce principii trebuie urmate în reformularea viziunii pe care o avem. Cu alte cuvinte, trebuie să avem un răspuns logic la situațiile pe care le întâlnim în armonie cu credința pe care pretindem că o urmăm.
Dar s-ar putea să constatăm că nu reușim să ne formăm astfel de obiceiuri, că ne este aproape imposibil să dedicăm un timp special pentru studiu și rugăciune sau că alții ne împiedică în acest sens. Ce se poate face în astfel de situații? Nu există nici un fel de ieșire?
Atunci când nu putem dedica un timp special pentru studiu și rugăciune, când dispozițiile interioare contrare sunt prea puternice pentru a le putea depăși, sau alții în jurul nostru ne împiedică să putem ajunge să ne închinăm lui Dumnezeu, nu ne rămâne decât să valorificăm oportunitățile ce ne sunt puse la dispoziție prin providența divină. Astfel, vom constata că de-a lungul zilei sunt multe ocazii când avem un timp ce poate fi valorificat. De exemplu, putem citi Biblia în timp ce ne deplasăm cu mijloacele de transport în comun. Putem să ascultăm la un aparat radio Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce facem și alte activități. Putem să ne rugăm ori de câte ori avem un scurt timp în mijlocul activităților zilnice. Fructificând la maximum aceste mici ocazii, adică "firmituri de timp" din decursul unei zile, vom vedea că se pot strânge suficient de multe "coșuri" cu experiențe spirituale autentice. Prin urmare, cred că în orice condiție în care ne-am putea afla, vom putea identifica oportunități valoroase, care să ne conducă la creșterea noastră spirituală. Până la urmă, depinde doar de noi să privim la realitățile pe care le descrie Biblia și să credem că într-o zi vom intra în țara făgăduită. Stă în puterea alegerii noastre avansarea spirituală spre Împărăția cerurilor, fiindcă mijloacele necesare ne-au fost puse mereu la dispoziție. Și nu în ultimul rând, marele "salt" interior este posibil, însumând în fiecare etapă a vieții acele "salturi intermediare", care au la bază nimic altceva decât principiul de a "păși prin credință", având la bază Cuvântul lui Dumnezeu.
Rugăciune pentru a avansa spiritual în fiecare clipă și pentru a putea privi mereu la realitatea lucrurilor făgăduite de către Dumnezeu, văzând în mod progresiv cum acestea se apropie tot mai mult de noi, pe măsură ce ne apropiem de timpul revenirii Domnului nostru Isus Hristos.
Rugăciune pentru a avansa spiritual în fiecare clipă și pentru a putea privi mereu la realitatea lucrurilor făgăduite de către Dumnezeu, văzând în mod progresiv cum acestea se apropie tot mai mult de noi, pe măsură ce ne apropiem de timpul revenirii Domnului nostru Isus Hristos.
