1. Imaginea de sine adevărată sau "creați să purtăm chipul lui Dumnezeu"
Să începem prin a citi din Geneza 1: 26-27 "Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut."
Ce ne spune acest verset despre modul în care Dumnezeu ne-a creat, sau mai bine zis despre statutul pe care El ni l-a acordat chiar de la început?
Există multe persoane ce se confruntă cu problema unei imagini de sine defavorabile, induse fie de ceilalți, fie de o experiență nefericită prin care au trecut. Pe de altă parte, există oameni care au o părere exagerată de sine, crezându-se deasupra celorlalți. Cu toate acestea, Sfânta Scriptură este deosebit de clară asupra acestui aspect, spunând că toată umanitatea a fost creată după chipul lui Dumnezeu, având aceeași părinți, aduși la existența prin puterea Creatorului întregului univers. Prin urmare, statutul care ne-a fost acordat de la începuturi decurge din calitatea de a purta chipul lui Dumnezeu în interiorul nostru.
Dacă acest chip a fost așezat în interiorul nostru, cum urma să se reflecte în afara noastră, în vorbele, faptele și toate acțiunile noastre?
Noțiunea de chip al lui Dumnezeu a suscitat numeroase speculații de-a lungul timpului, însă în orice caz trebuie să înțelegem că acest lucru urma să se reflecte într-un mod nemijlocit în exteriorul nostru prin "stăpânirea" înțeleaptă a lucrurilor peste care omul a fost pus să le administreze. Fragmentul biblic ne vorbește despre domnia asupra tuturor animalelor de pe acest pământ, conturând ideea reprezentării Creatorului în lumea în care trăim. Practic, înțelegem că Dumnezeu și-a ales rasa umană pentru a-L face cunoscut pe planeta Pământ, fapt care conturează extraordinara demnitate ce ne-a fost acordată.
Ce legătură au toate acestea cu imaginea de sine pe care ar trebui să o avem și cum s-ar reflecta conștiința acestui lucru asupra vieții pe care o trăim?
Aș putea spune, că una dintre cauzele fundamentale pentru care omul a ajuns să decadă tot mai mult, se găsește în pierderea conștiinței faptului că prin creație, umanitatea a primit chipul lui Dumnezeu, adică acea capacitate de a gestiona în mod înțelept resursele planetei și să aducă armonia din ceruri și pe pământ. Dacă acest lucru nu ar fi fost uitat, s-au mai bine zis ascuns de-a lungul veacurilor, istoria umanității ar fi fost cu totul alta. Demnitatea pe care Dumnezeu ne-a acordat-o este extraordinară, lăsând să se înțeleagă că înzestrări deosebite ne-au fost puse la dispoziție, pentru a face planeta Pământ un loc deosebit, o imagine a realităților cerești.
Cu toate acestea, vedem în jurul nostru atâta durere și suferință, iar mulți oameni și-au pierdut respectul de sine, având impresia că suntem doar niște animale evoluate și nimic mai mult. Ce remedii ne oferă Sfânta Scriptură în acest sens?
Trebuie să înțelegem că viața noastră va reflecta în mod nemijlocit concepția pe care o avem despre lume și realitatea în mijlocul căreia trăim. Fără a ignora căderea ce s-a produs prin neascultare, totuși niciodată nu este scris faptul că Dumnezeu ar fi retras de la noi calitatea faptului că am fost creați după chipul Său. Vreau să subliniez, că acest chip nu a dispărut cu totul, și tocmai de aceea, există șansa de a fi aduși înapoi, pentru a manifesta din nou demnitatea ce ne-a fost acordată. În acest sens, conștiința faptului că am fost creați după chipul Creatorului întregului univers, se constituie ca un prim pas în redobândirea stăpânirii ce ar fi trebuit să fie a noastră de la început. Respectul de sine se câștigă prin lupta împotriva neascultării de Dumnezeu și deopotrivă prin promovarea valorilor pozitive expuse prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai precis, nu poți să rămâi cu o imagine de sine defavorabilă, dacă te gândești că ai fost creat după chipul lui Dumnezeu. Această realitate nu se restrânge doar la primii oameni, ci este un statut ce a fost acordat întregii umanități, o condiție existențială pe care Creatorul universului ne-a dăruit-o într-un mod cu totul deosebit.
Din acest punct de vedere, lucrurile ar părea relativ simple, însă în viața de zi cu zi este atât de greu să te gândești că am fost creați după chipul lui Dumnezeu, iar în același timp să faci față realităților defavorabile cu care te confrunți. Ce se poate spune în acest sens?
De la început subliniez faptul că realitatea confruntării de care fiecare dintre noi are parte, nu se constituie ca un argument în favoarea pierderii acestui chip, ci mai degrabă este dovada că acest chip al lui Dumnezeu a rămas împreună cu noi. Mai precis, Creatorul nostru nu ne-a retras condiția ce ne-a acordat-o, și prin urmare, este lăsată posibilitatea întoarcerii la scopul pentru care am fost creați. Lupta ce se dă pentru fiecare dintre noi are drept scop, pe de o parte, tocmai menținerea stării de neștiință asupra planurilor lui Dumnezeu și a adevăratei noastre condiții, iar pe de altă parte, prin intervenția lui Isus Hristos, se caută ca fiecare dintre noi să revină la starea în care trebuia să fim de la început. Prin urmare, confruntarea prezentă este dovada vie a faptului că încă nu s-a ajuns la final, iar fiecare dintre noi are șansa de a redeveni o imagine vie a lui Dumnezeu pe pământ.
Totuși, dacă privim la ceea ce se întâmplă în lumea noastră, este foarte greu să crezi că umanitatea ar putea fi călăuzită să se întoarcă la condiția de la început. Cum pot fi înțelese aceste lucruri?
Întoarcerea întregii umanități la condiția de la început nu reprezintă un lucru imposibil și tocmai de aceea mesajul Scripturii este adresat fără discriminare tuturor oamenilor de pe acest pământ. În același timp, în măsura în care starea de ignoranță asupra condiției noastre continuă, rezultatele nu vor putea fi decât nefaste. Practic, înaintea noastră se deschid două căi, una către Împărăția cerurilor, prin întoarcerea la condiția inițială, iar cealaltă către abisul distrugerii, prin persistarea respingerii ofertei divine de întoarcere. Apelul se adresează către fiecare dintre noi, pentru a deveni conștienți că suntem creați după chipul lui Dumnezeu și să începem să acționăm în consecință, prin lucruri care să dovedească faptul că purtăm în Numele Celui Preaînalt.
În acest sens, ce remedii pot fi oferite celor ce se confruntă cu o imagine de sine defavorabilă, mai precis acelor persoane la care respectul de sine a fost în mare măsură afectat de realitățile lumii în care trăim?
Cum am mai subliniat și în alte ocazii, totul depinde de dreapta orientare a minții noastre, de atenția pe care o acordăm diferitelor "glasuri", sau influențe, ce vin asupra noastră. Pe de o parte, avem de-a face cu "glasul lumii", care de multe ori ne îndeamnă să urcăm pe treptele înălțării de sine, iar alteori ne șoptește că nu este nimic de capul nostru, că suntem niște "nimeni", de care nimănui nu îi pasă. În ambele situații, avem de-a face cu "glasul șarpelui", care încearcă să ne conducă spre distrugerea finală. Pe de altă parte, în alt registru și cu un totul alt conținut, este "glasul Scripturii", al acestui martor infailibil al lui Dumnezeu, care ne vorbește despre faptul că am fost creați după chipul Creatorului universului, că lupta nu este pierdută, că oricând putem să răscumpărăm greșelile trecutului, prin întoarcerea noastră la Dumnezeu. Totul va depinde însă, doar de atenția pe care o vom acorda acestor "glasuri", ce ne însoțesc neîncetat.
Cu toate acestea, chiar dacă încercăm să gândim pozitiv având la bază cuvintele Sfintelor Scripturi, totuși sunt multe lucruri înjositoare pe care le descoperim de multe ori că le practicăm. Ce este de făcut? Nu sunt argumente în favoarea "glasului șarpelui"?
Cu siguranță că orice lucru rău comis tinde să ne înjosească și să aducă la tăcere glasul Sfintelor Scripturi, devenind "probe practice" pentru ceea ce afirmă Cel Rău. Dar pe de altă parte, să nu uităm niciodată că pentru noi a murit Domnul Isus Hristos ca jertfă de ispășire, astfel că întreaga vinovăție a fost preluată de către El. Prin urmare, "probele practice" nu mai au cum să ni se aplice, cât timp avem credință în Isus Hristos și realitatea a ceea ce El a făcut pentru noi. Imaginea noastră de sine nu trebuie să se degradeze în astfel de situații, ci trebuie să ne reamintim de evenimentul jertfei Sale în favoarea noastră.
Pe de altă parte, rămân o serie întreagă de consecințe ce decurg din lucrurile rele pe care le-am făcut. Iar în același timp, constatăm de multe ori că nu putem depăși anumite practici ce ne degradează. Cum se poate scăpa din "robia păcatului"?
Eliberarea din robia practicilor rele, care ne degradează imaginea și respectul, sau stima, de sine, presupune o acțiune hotărâtă, care se realizează prin îmbinarea efortului nostru bine direcționat de a nu mai comite respectivele lucruri și credința pe care o acordăm cuvintelor lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, care fac referință la faptul că o putere supranaturală ne este pusă la dispoziție în acest sens. Apostolul Pavel, atunci când vorbea de confruntarea ce se dă în interiorul nostru, punea în opoziție "firea pământească", sau glasul Celui Rău ce acționează în noi, și Duhul Sfânt, care de asemenea se manifestă în interiorul nostru. Cele două glasuri, sau cele două puteri, își dispută fiecare fărâmă din conștiința noastră încercând să inscripționeze în noi, să ne programeze, într-o direcție sau alta. Însă alegerea ne aparține, iar dacă de fiecare dată vom sta de parte adevărului exprimat de către Sfintele Scripturi, biruința este sigură, iar ceea ce este rău va fi înfrânt.
Însă ce ne facem cu lucrurile bune pe care ar trebui să le facem, și totuși constatăm că nu avem dispoziția sau puterea interioară în acest sens? Cum să practicăm ceea ce este bun, când acest lucru stă împotriva înclinațiilor noastre?
O putere extraordinară, ce constă în revărsarea energiilor de natură divină în sufletul nostru, se află în atracția pe care ne-o creează expunerea corectă, directă și sinceră a mesajului Sfintelor Scripturi. Acest lucru ne conduce să fim captivați de frumusețea, curăția și desăvârșirea realităților spirituale prezente și viitoare. Atunci când privim către Domnul Isus Hristos, către destinul nostru extraordinar, ceva se întâmplă în interiorul nostru. Nu putem să avem o explicație până la capăt asupra acestui lucru, dar cu siguranța impresia produsă asupra minții noastre va fi de natură să ne determine să urâm orice practică degradantă de care avem cunoștință, chiar dacă acest lucru presupune o renunțare extremă. În ce privește "lucrurile bune pe care nu le facem", aș putea spune că nu trebuie să cădem în extreme, care să conducă la distorsionarea mesajului divin. Niciodată Dumnezeu nu ne va cere un lucru irațional, absurd, sau neadaptat puterilor noastre.
Putem să spunem că există o falsă vinovăție, ce caută să ne determine să ne pierdem speranța în cuvintele Sfintelor Scripturi?
Falsa vinovăție reprezintă un "cal troian", de multe ori mai eficient decât dovedirea unei reale vinovății. Multe persoane au fost descurajate de faptul că nu puteau să realizeze lucruri care li se păreau că erau cerute de către Cuvântul lui Dumnezeu. Fără a da la o parte obligația ascultării depline și a eforturilor susținute pe care trebuie să le facem în această direcție, să nu uităm însă că mântuirea se obține prin "atribuirea meritelor Domnului Isus Hristos". Așadar, pentru orice persoană ce se confruntă cu o imagine de sine defavorabilă, rezultată în urma unei false sau reale vinovății, mesajul Scripturii este de a ne ancora în siguranța acestei atribuiri, care pe de o parte ne scapă de orice fel de vinovăție, iar în același timp ne deschide calea pentru a ajunge la o ascultare deplină, eliminând orice fel de acuzații ce ne pot fi aduse.
Însă cineva ar putea să stea comod și să spună, că dată fiind această atribuire pentru cel care "crede", atunci el nu trebuie să mai facă nimic. Ce se poate spune despre o astfel de credință?
Aici este o chestiune în principal de "suflet", de "inimă", ca să îi spun astfel. Când devii conștient de faptul că Domnul Hristos a murit pentru tine, cu scopul ca imaginea divină să fie din nou activă în interiorul tău, când vezi marea Sa iubire și mai ales înțelegi ceva din grozăvia suferințelor prin care a trecut, atunci este cu neputință să mai stai comod, într-o stare pasivă. Atunci când Domnul vorbea ucenicilor Săi, sau chiar în fața nenumăratelor mulțimi, "inimile vibrau cu putere", ca ecou la marea iubire a lui Dumnezeu ce a fost revărsată prin Fiul Său. Cine este atins de mesajul Bibliei, va începe și el să "vibreze" în ritmul cosmic al armoniilor universale, ce vin de la Dumnezeu, prin cuvintele iubirii ce se jertfește în favoarea noastră. O astfel de "vibrație" a sufletului, această mișcare până la lacrimi a conștiinței noastre, este de natură să trezească din adormire "chipul divin din noi", pentru ca astfel să primim oferta de a redeveni ceea ce trebuia să fim de la început și anume "copii ai lui Dumnezeu". Această convingere va alunga orice urmă de întuneric din inimă și crezând cuvintele Evangheliei vom ajunge să ne ridicăm la înălțimea demnității pentru care am fost aduși la existență.
Rugăciune pentru a conștientiza pe deplin faptul că am fost creați după chipul lui Dumnezeu și de a accepta oferta Evangheliei Domnului Isus Hristos, de redobândire a calității pe care ar fi trebuit să o avem dintotdeauna.
2. Imaginea de sine falsă sau chipurile deșarte ce ne aduc nefericirea
Să citim următoarele versete: Romani 1: 20-23 " În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit; ci s-au dedat la gândiri deșarte, și inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înțelepți, și au înnebunit; și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare."
Ce se întâmplă atunci când nu Îl mai recunoaștem pe Dumnezeu, mai precis când neglijăm să apreciem ceea ce El ne oferă neîncetat?
Aș putea spune că de îndată ce "uităm" sau neglijăm să apreciem darurile pe care ni le acordă Dumnezeu, un proces de întunecare a minții începe să se manifeste, așa cum bine preciza apostolul Pavel în acest fragment biblic. Cu adevărat, nimic nu este mai nociv în deteriorarea imaginii de sine și a simțământului valorii personale, decât pierderea cunoștinței că Dumnezeu este Tatăl nostru, iar noi suntem copiii Săi. Imediat ce acest lucru dispare din sfera gândirii noastre, ajungem să ne pierdem adevărata noastră identitate, iar locul este luat de o imagine falsă, degradantă, care ne va conduce în final la distrugere.
Dar cum se leagă acest lucru de modul în care a apărut idolatria în istoria umanității, așa cum am citit din epistola către Romani?
Idolatria o putem privi ca o consecință a pierderii cunoștinței de Dumnezeu și a degradării imaginii de sine ce a urmat după ce oamenii au încetat să Îl mai recunoască pe Creatorul întregului univers. De fapt, idolatria reprezintă o exteriorizare a unei false identități, a unei percepții de sine deformate, care caută să se conecteze cu imagini degradante, înjositoare. Deoarece idolatria exterioară a dispărut din multe regiuni ale lumii, ne-am putea gândi cu mirare că oamenii au fost în stare să inventeze astfel de lucruri, în genul zeităților sângeroase din Orient sau al divinităților corupte din culturile europene, fără a mai pune la socoteală închinarea la animale sau la alte elemente ale naturii, cum se întâmplă în Africa. Însă există o explicație simplă, dacă înțelegem că de îndată ce abandonăm cunoștința de Dumnezeu, nu va mai fi nici o stavilă în manifestarea răului și a răzvrătirii.
Însă noi trăim într-un mediu relativ civilizat, în care majoritatea oamenilor sunt mai degrabă înclinați spre materialism, și chiar ateism, decât spre idolatrie. Există și vreo altă formă de idolatrie?
Mai periculoasă decât idolatria exterioară este idolatria interioară, care rezultă din pierderea cunoștinței de Dumnezeu și înlocuirea acesteia cu o concepție falsă despre lume și viață, ce ne afectează în mod nemijlocit imaginea de sine și respectul pe care trebuie să-l datorăm atât nouă, cât și semenilor noștri. Doctrina înălțării de sine, inventată de către Lucifer, reprezintă esența idolatriei, indiferent de formă, atât exterioară, cât și interioară. Când oamenii au abandonat zeitățile și mitologiile de orice fel, nu înseamnă că după aceea s-au întors la Dumnezeu, ci mai degrabă idolatria s-a întărit și mai puternic în interior, prin concepții ateiste, evoluționiste și materialiste. Șarpele și-a abandonat doar pielea, iar noua formă a devenit și mai periculoasă, fiindcă nu mai este atât de evidentă ca în trecut.
Se poate spune că lupta cu idolatria modernă, poate fi mai dificilă decât cea dusă în timpurile lui Moise și de-a lungul istoriei poporului evreu?
Când citim Vechiul Testament, înțelegem că prin religia închinării la Dumnezeul Cel Viu, așa cum a fost descoperită lui Moise, s-a deschis un front larg de luptă împotriva idolatriei evidente a acelui timp, vizibilă atât în Egipt, cât și în Mesopotamia, adică Babilon. Dacă vom studia mai departe din cărțile profetice, vom vedea cât de greu a fost să se reziste tentației și influenței exercitate de către aceste culturi decadente aflate în jurul poporului evreu. Însă avantajul, dacă pot să îi spun astfel, al acelor timpuri stătea în faptul că distincția dintre cel care se închina lui Dumnezeu și cel ce urma pe idoli era mult mai evidentă, acești idoli având niște reprezentări vizibile și diferite practici religioase asociate. Însă în perioada modernă, acești idoli exteriori au dispărut, fiind înlocuiți de o falsă învățătură despre lume și viață, care este mult mai greu de combătut, ea având și anumite temeiuri pretins "științifice".
În ce fel acest ateism pretins științific reprezintă un pericol mai mare decât idolatria din timpurile antichității?
Ateismul a existat dintotdeauna într-un mod mai mult sau mai puțin evident, însă în perioada modernă el a devenit "științific", arogându-și dreptul de a interpreta și de a fi susținut prin dovezi "obiective, măsurabile și raționale". Fiind o concepție despre lume și viață care vine într-o directă contradicție cu învățăturile biblice, nu pot decât să concluzionez că avem de-a face cu o formă de idolatrie interioară, bazată pe concepții și imagini ce ne îndepărtează de Dumnezeu, alterând cunoștința despre Creatorul întregului univers. Rezultatele nu pot fi decât similare idolatriei antice, în senul în care imaginea de sine este degradată, iar relațiile exterioare sunt deformate, societatea devenind un loc în care cu greu poți să mai supraviețuiești atât moral, cât și fizic. Ateismul științific reprezintă, prin urmare, forma perfecționată a idolatriei antice, o interiorizare a ceea ce a fost în principal exterior în trecut.
Dar ce legătură au toate aceste lucruri cu problemele pe care le avem în ce privește imaginea de sine?
În măsura în care concepția noastră despre lume și viață este alterată, atunci problemele legate de imaginea de sine vor începe să apară. Aș putea spune că o mulțime dintre dificultățile interioare cu care avem de-a face reprezintă rezultatul direct al unei concepții false cu privire la realitățile din jurul nostru și nu în ultimul rând, al pierderii imaginii lui Dumnezeu, Creatorul nostru. Dacă am avea o înțelegere corectă asupra faptului că Dumnezeu este alături de noi, că ne acordă sprijin în toate dificultățile pe care le întâmpinăm de-a lungul vieții, atunci multe dintre problemele noastre interioare și-ar găsi rezolvarea în scurt timp.
Însă totuși, dacă privim la modul în care fariseii și liderii religioși ai acelui timp l-au întâmpinat pe Domnul Hristos, ne putem întreba dacă exercițiul religios este suficient pentru a ne întoarce la Dumnezeu. Ce se poate spune în acest sens?
Primejdiile nu dispar de îndată ce ne-am decis să alegem să mergem pe calea credinței în Dumnezeul Cel Viu, Creatorul cerului și al pământului. Dacă ne gândim la fariseii și liderii acelui timp când trăia Domnul Hristos, vom înțelege că există o formă de idolatrie care pătrunde chiar în mijlocul religiei, formal corecte. Esența închinării false, indiferent de formă, rămâne doctrina înălțării de sine, care se află într-o directă opoziție cu exercițiul cunoașterii de Dumnezeu. În mod similar, creștinismul de-a lungul veacurilor nu a avut impactul spiritual din primele secole, fiindcă el a fost alterat de lupta pentru putere și de promovarea înălțării de sine de către cei care ar fi trebuit să fie păstorii și învățătorii bisericii lui Isus Hristos. În concluzie, exercițiul religios nu este suficient pentru a ne întoarce la Dumnezeu, dacă lipsește partea spirituală interioară, care să înlocuiască idolatria dinăuntrul nostru.
Cum putem ajunge la o închinare autentică, prin care să fim curățați de orice formă de idolatrie exterioară sau interioară, ajungând astfel la o corectă reprezentare a lui Dumnezeu?
Religia promovată de către Domnul Hristos se referă în primul rând la o închinare în "Duh și adevăr". Ce înseamnă acest lucru? Mai întâi vorbim despre "Duh", care se aplică deopotrivă la lucrării Duhului Sfânt, dar și preschimbării interioare, numite simbolic "naștere din nou", "renaștere" sau "regenerare". De îndată ce intrăm în contact cu învățătura autentică, trebuie să înceapă un proces de transformare interioară, prin intermediul căreia "omul cel vechi", "idolatru" aș putea spune, este în mod treptat dat la o parte de la cârma vieții noastre. Este un proces tainic, asemănător creșterii plantelor în natură, dar sigur și cu rezultate ce devin în mod progresiv vizibile în trăirile și comportamentul nostru. După aceea, vorbim despre "adevăr", adică învățătura descoperită prin intermediul "Cuvântului adevărului", sau a Sfintelor Scripturi.
Totuși, toate religiile creștine promovează, sub o formă sau alta, învățături desprinse din Sfânta Scriptură și prescriu reguli de conduită pentru cei credincioși. Cu toate acestea, ateismul și fariseismul sunt prezente într-o măsură copleșitoare. Cum se explică aceste lucruri?
De-a lungul istoriei a existat o alunecare fie spre ritualism, fie spre pietism. Ritualismul reprezintă o abordare în care accentul este pus pe formă, pe ceremonii, pe cadrul religios de manifestare, până acolo încât se pierde substratul spiritual autentic. Este ceea ce se întâmpla în timpul vieții Domnului Isus Hristos, când liderii religioși și oamenii credeau că slujbele de la Templu sunt fundamentul mântuirii și nu Dumnezeu care ne oferă în mod direct totul în marea Sa bunătate. Pe de altă parte, pietismul, în varianta sa exagerată ajungând la misticism sau chiar la spiritism, conduce la o spiritualizare a existenței ce tinde să ignore, să transceadă într-un mod cu totul fantezist natura materială, concretă a realității în mijlocul căreia trăim. Din nefericire, religia creștină a pendulat de-a lungul veacurilor între aceste două extreme, iar pericolul nu este nici pe departe depășit. De ce se întâmplă aceste lucruri? În mod esențial, fiindcă se ignoră "simplitatea", aș putea spune, a închinării directe, personale, în "Duh și adevăr".
În ce fel imaginea de sine a unei persoane religioase este afectată în mod negativ, de accentele ritualiste sau pietiste din curentul creștin din care face parte?
Dacă accentul este ritualist, atunci toată viața spirituală decurge mai mult sau mai puțin din formele religioase, ce trebuie să fie îndeplinite, indiferent de dispoziția noastră interioară sau nu, și de multe ori chiar împotriva a ceea ce este rațional. Sunt multe persoane ce suferă de complexe de vinovăție iraționale, fiindcă nu pot să aducă la îndeplinire toate ritualurile puse sau autoimpuse, și care ajung fie să își piardă credința, fie să devieze spre forme extreme de bigotism, ce nu recomandă în vreun fel învățătura creștină. Pe de altă parte, dacă accentul este pietist, oamenii ajung să privească spre experiența interioară, așteptând ca Dumnezeu să le vorbească direct prin voci sau imagini, făcând din simțire criteriul pentru experiența religioasă. Astfel de persoane ajung să devină fie complexate, datorită lipsei unor astfel de simțăminte extreme, fie să se erijeze asemenea unor "guru" sau maeștrii spirituali în raport cu ceilalți, acest lucru fiind un ecou direct al înălțării de sine.
Putem spune că ritualismul și pietismul sunt de fapt tot o formă de manifestare a idolatriei interioare, anume destinate pentru cei ce resping ateismul larg răspândit în lume?
Capacitatea de disimulare a șarpelui este nesfârșită. Să ne gândim la îndrăzneala pe care a avut-o de a ispiti chiar și pe Domnul Isus Hristos. În acest sens, de îndată ce ne-am decis să Îl urmăm pe Isus Hristos, să devenim închinători ai lui Dumnezeu, primejdia dinăuntru nu dispare, forme inedite de idolatrie fiind zămislite special, chiar și pentru contextul creștin. Șarpele din noi, sau firea pământească, este deosebit de inteligent și de abil pentru a se adapta diferitelor condiții, iar redobândirea adevăratei imagini de sine presupune o detectare a mișcărilor acestuia și un efort hotărât de a face față dorințelor nelegiuite, pe care în mod fals le percepem ca fiind ale noastre.
Cum putem fi eliberați de acești idoli, ce caută să se manifeste tot timpul în noi și prin intermediul nostru? Cum putem să nu mai răspundem dorințelor Celui Rău?
Eliberarea este posibilă printr-o închinare corectă, biblică, în "duh și adevăr", fapt ce presupune o relație personală, directă cu Dumnezeu prin studiu, rugăciune și exercitarea credinței în viața de zi cu zi. Când citim paginile sfinte, atunci cunoștința de Dumnezeu se transferă, prinde chip, în mintea noastră, în interiorul nostru, aducând un potop de lumină vindecătoare. Mai departe, prin rugăciune, laudă și mulțumire, începem să ne dezmorțim partea ascunsă a ființei noastre, să aducem lumină în acele încăperi ale conștiinței, unde se află gravat "chipul lui Dumnezeu", conform cu modul în care am fost creați de la început. Din acea clipă, o nouă imagine prinde contur în mintea noastră și vedem că de fapt nu suntem animale evoluate, nici descendenții vreunei zeități, nici rodul hazardului evoluționist, ci suntem copiii lui Dumnezeu, persoane create să intrăm într-o legătură directă și personală cu Creatorul nostru.
Dar cum să ne păzim de ceilalți idoli, de multe ori prezenți chiar și în practica religiei creștine?
De îndată ce lumina prezenței divine pătrunde în mintea noastră, iar conștiința apartenenței noastre prinde chip, vom dori să fim eliberați de orice formă de idolatrie pentru a putea să avem o legătură continuă cu Dumnezeu. Astfel, vom dobândi înțelepciune, putere și vigoare pentru a ne putea împotrivi oricărei forme de idolatrie, având acea energie interioară pentru a nu ne mai lăsa influențați de ritualism, misticism sau altele în felul acesta. Lumina vindecătoare a Cuvântului divin primit în suflet va aduce acea "imunitate" deplină în raport cu acești "viruși" de natură spirituală, astfel că vom putea merge mereu pe calea care duce la ceruri.
Rugăciune pentru a putea să experimentăm religia închinării în "duh și adevăr", prin intermediul studiului Cuvântului biblic, al exercițiului rugăciunii unite cu lauda și mulțumirea, precum și prin exercitarea credinței care să ne conducă la fapte spre slava lui Dumnezeu.
3. Restaurarea imaginii de sine sau a fi copil al lui Dumnezeu
Ioan 1: 9-13 " Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume, și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; 13 născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu."
În ce sens credința în Dumnezeu ne conferă o nouă identitate și cum afectează acest lucru imaginea de sine?
Aș putea spune că prin intermediul credinței în Dumnezeu se realizează cea mai dramatică transformare a imaginii de sine și a percepției identității personale. Dacă până la momentul primirii credinței, imaginea sinelui păcătos ne copleșea cu influența sa malefică, după ce ajungem să ne încredem în Dumnezeu, imaginea lui Isus Hristos începe să prindă contur în noi. Această proiecție a desăvârșirii divine manifestate în trup omenesc are o putere extraordinară asupra preschimbării interioare. Se poate spune, că prin intermediul cunoștinței aduse de Evanghelia lui Hristos, puterile interioare ale sufletului omenesc sunt descătușate, iar manifestarea păcatului începe să fie înăbușită chiar de la rădăcină.
Cu toate acestea, există multe persoane care au credință în Dumnezeu și totuși se luptă cu o imagine de sine defavorabilă, chiar negativă. Cum se poate explica acest lucru?
Fiecare om este unic la scara întregului univers, și de aceea modalitatea concretă de manifestare a evlaviei creștine, adică a trăirii credinței, diferă de la individ la individ. În cazul în care imaginea de sine cunoaște contorsionări evidente, în ciuda primirii credinței, ne putem întreba pe bună dreptate, unde este cauza, fiindcă aparent avem de-a face cu o contradicție. Personal, consider că prin conștientizarea calității noastre de copii ai lui Dumnezeu, se realizează cea mai de seamă transformare a imaginii de sine și o înălțare pozitivă a respectului de sine. Însă dacă acest lucru întârzie, înseamnă că undeva, credința pe care o avem nu este întru-totul biblică, adică există un defect asupra percepției pe care o avem asupra lui Dumnezeu și a mântuirii oferite nouă.
Cum este posibil ca o credință pretins creștină să nu fie "întru-totul biblică"? Se poate să avem o credință în Isus Hristos, care să nu fie bine conectată cu afirmațiile Cuvântului lui Dumnezeu?
În absența cunoașterii Scripturii, sau în lipsa unui studiu biblic personal, aș zice chiar zilnic, este pur și simplu imposibil să ne menținem o credință autentică, adevărată și curată de influențele rele ce se manifestă în jurul nostru și chiar din interiorul nostru. Așa cum lucrurile ce aparțin realităților ce sunt în jur, au nevoie de o curățare aproape zilnică, tot astfel lucrurile spirituale au nevoie de o curățare continuă. Astfel, credința noastră trebuie să fie zilnic întărită și purificată prin intermediul studiului Cuvântului lui Dumnezeu, precum și prin practicarea ei, pentru a o testa în diferite împrejurări. Însă, dacă nu vom studia Cuvântul lui Dumnezeu, dacă ne vom baza doar pe ceea ce ne oferă alții, sau dacă pur și simplu ne vom lăsa în seama împrejurărilor sau a experienței trecute, cu siguranță că vom asista la alterarea conținutului credinței noastre. Pe scurt, credința trebuie să fie înnoită zilnic prin studiul Cuvântului, fiind o experiență asemănătoare culegerii manei ce era trimisă ca hrană pentru poporul Israel.
Dar în situația în care totuși studiem Cuvântul lui Dumnezeu, iar imaginea de sine continuă să ne creeze probleme, ce putem face?
Studiul Sfintelor Scripturi nu este suficient, dacă nu manifestăm deschidere pentru transformările pe care Dumnezeu dorește să le realizeze în sufletul nostru. La modul concret, mă gândesc că este posibil să ne confruntăm cu diferite complexe de inferioritate, ce nu au o bază reală, ci ele fiind datorate unor experiențe nefericite din viața noastră. Faptul că vom citi și înțelege din Biblie că prin credință devenim copii ai lui Dumnezeu, va avea un efect reconfortant, mai ales când pentru prima dată realizăm acest lucru. Dar după ce exercițiul religios, însoțit obligatoriu de rugăciune pentru transformare interioară, s-a încheiat, constatăm că ne întoarcem într-o realitate ostilă și dureroasă. Parcă tot ce credeam s-a topit deodată și astfel pe bună dreptate ne întrebăm dacă s-a schimbat ceva cu adevărat datorită credinței.
Tocmai o astfel de situație este bine să o clarificăm, fiindcă sunt multe persoane care au o experiență religioasă înălțătoare, însă fără un impact real asupra vieții zilnice. Cum poate fi depășită o astfel de problemă?
În acest moment aș dori să subliniez faptul că prin conceptul de credință biblică se face referință la ceea ce aș putea denumi ca fiind "o credință activă" sau "o credință ce se manifestă prin acțiune". Explicarea acestui concept constă în a înțelege că nu este suficient și nici nu trebuie să confundăm aspectul oarecum pasiv al credinței, care se manifestă prin faptul că ajungem să credem ceea ce afirmă Cuvântul lui Dumnezeu și să exprimăm prin cuvinte, sau rugăciune, acordul și adeziunea noastră la Evanghelia lui Hristos. Prin aceste elemente doar am pregătit "marea lansare", ca să îi spun astfel, a "credinței active", ce se va manifesta continuu în decursul vieții de zi cu zi, în mod conștient, și ideal, chiar și în mod inconștient. La modul concret, după ce exercițiul hrănirii credinței s-a încheiat, începe manifestarea cu adevărat a credinței în mijlocul unei realități ostile, adică a ceea ce am putea denumi ca fiind "câmpul de luptă" al evenimentelor de zi cu zi.
Cum se manifestă această "credință activă", care ar trebui să facă parte din practica noastră obișnuită, chiar clipă de clipă?
Credința activă începe să acționeze de îndată ce încheiem actul de închinare, intrând în conflict cu influențele demoralizatoare ce se manifestă asupra noastră. Vorbeam într-o altă împrejurare despre cele două "glasuri", sau tendințe, ce se manifestă concomitent asupra minții noastre. Pe de o parte, influențele negative vor începe să ne spună că nimic nu s-a schimbat, că suntem aceleași persoane neajutorate, pline de defecte și de remușcări, că Dumnezeu fie că nu există, fie că nu Îi pasă de noi. Cunoașteți bine acest glas, nu-i așa? Dar în paralel, glasul "credinței active" începe să fie auzit, vorbind în sens contrar și combătând prima tendință, spunându-ne că tot ce spune Biblia este adevărat, că Dumnezeu există, că intervine în favoarea noastră, că suntem copii ai lui Dumnezeu, aleși și prețioși, precum și faptul cel mai important, că la finalul acestei vieți vom merge în Împărăția lui Dumnezeu.
Se poate spune, că acțiunea acestei "credințe active", nu reprezintă altceva decât lucrarea Duhului Sfânt, venind în inima noastră de îndată ce manifestăm deschidere și acceptare pentru Cuvântul lui Dumnezeu?
Cu siguranță, că atunci când se manifestă "credința activă", avem de-a face cu glasul lui Dumnezeu vorbind conștiinței noastre prin intermediul Duhului Sfânt. Iar în continuare, credința activă ne îndeamnă să punem în practică ceea ce am învățat, în primul rând prin a ne opri atunci când mergem pe o cale rea și de a înainta când este vorba de a realiza ceea ce este bine și drept, indiferent de consecințe. Credința activă va răspunde în mod înțelept când suntem provocați, chiar și pe neașteptate, iar în măsura în care ea va deveni o parte continuă a vieții noastre, vom constata că putem realiza lucruri ce ni se păreau a fi imposibile la început. Însă cel mai important lucru este acela că imaginea de sine se va îmbunătăți progresiv, până când glasul vrăjmașului va fi adus la tăcere.
Cum putem să avem o credință activă, care în permanență să ne aducă în contact cu "lumina cerească" a adevărului divin, iar în același timp să evităm extrema căderii în spiritualizarea excesivă a lucrurilor, care poate conduce la misticism?
Credința practică, activă, nu are nici un fel de legătură cu misticismul sau cu spiritualizarea excesivă a lucrurilor, ci aș putea-o descrie ca fiind o încredere rațională în Dumnezeu și în ceea ce El ne-a făgăduit. De îndată ce impulsurile inimii noastre devin distorsionate, conducându-ne la realizarea de lucruri lipsite de rațiune, mergând împotriva bunului simț, înseamnă că nu avem de-a face cu o credință autentică, ci cu o contrafacere. Trebuie bine înțeles că vrăjmașul nostru are pentru fiecare lucru bun o contrafacere nimicitoare. În acest sens, o credință irațională, lipsită de bun simț și de o logică sănătoasă, dar care se pretinde biblică, reprezintă o armă redutabilă pentru inocularea necredinței celor ce intră în contact cu astfel de persoane. Indiferent de împrejurare, credința autentică se va manifesta prin bun simț, echilibru, rațiune, bunăvoință și un extraordinar simț a ceea ce este just, logic și demonstrabil. Prin intermediul credinței suntem transformați după chipul lui Dumnezeu, însă El este personificarea rațiunii, bunului simț, logicii și bunăvoinței, realizând armonizarea cu Sine a întregului univers. Acesta este modelul nostru, iar o credință autentică va merge în aceeași direcție.
Însă în acest moment, s-ar putea să devenim confuzi, fiindcă pe de o parte glasul Celui Rău începe să se folosească de cunoștința Scripturii pe care am acumulat-o. Cum se poate înțelege așa ceva?
Dar de ce să ne mirăm că se întâmplă așa ceva? Să nu uităm că în pustia ispitirii, Domnul Hristos a fost atacat prima dată cu forța irațională a impresiilor imediate, după care a venit folosind cunoașterea Sfintelor Scripturi, invocând "ceea ce stă scris" pentru susținerea afirmațiilor sale mincinoase. Într-o astfel de situație, se poate vedea că doar o cunoaștere de suprafață, neconectată cu realitatea vieții zilnice, nu va fi suficientă pentru a aduce la tăcere glasul batjocoritor al ispititorului. Dar de îndată ce ajungem să înțelegem fundamentele credinței noastre, când depășim simpla citire a Bibliei, când gândurile noastre sunt fortificate în fiecare zi cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, atunci se realizează o mare diferență, fiindcă atunci când vine încercarea, vom găsi răspunsul ce va aduce la tăcere sugestiile negative. Însă doar o cunoaștere de suprafață, luată de la alte persoane, nu ne va fi de mare folos în focul experiențelor zilnice.
În acest moment ar fi bine să ne concentrăm puțin asupra noțiunii de "copil al lui Dumnezeu". Ce presupune acest lucru și cum ne afectează în mod pozitiv viața noastră?
Atunci când devenim conștienți de faptul că suntem "copii ai lui Dumnezeu", înțelegem că toată această realitate păcătoasă nu ne reprezintă, ci se referă de fapt la ceva adăugat, la un intrus care a pătruns în viața noastră și care ne ține într-o stare de robie. Iar imaginea de sine degradată pe care am avut-o de-a lungul vieții, de fapt nu ne-a reprezentat niciodată cu adevărat. Se poate spune că prin intermediul credinței ajungem să înțelegem că am fost creați pentru a aduce slavă lui Dumnezeu și a intra astfel într-o comuniune spirituală ce se va întinde de-a lungul veșniciei. Când imaginea de "copil al lui Dumnezeu" începe să se manifeste în noi, având înaintea cugetului nostru chipul lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, începem să percepem adevărata noastră valoare, unicitatea noastră și statutul deosebit de înalt ce ne-a fost acordat prin creație și răscumpărare.
Ce impact direct are cunoștința faptului că avem calitatea de "copil al lui Dumnezeu" în fața tentației de a comite lucruri rele și imorale?
Sunt sigur că prin conștientizarea calității de "copil al lui Dumnezeu", am ajunge să respectăm poruncile divine prin abținerea de la rău și făptuirea a ceea ce este bun și drept, având la bază nu teama de pedeapsă și nici ideea că vom primi o răsplată. În acest sens, cred că ar trebui să depășim mentalitatea fricii de pedeapsă, precum și cea de a "vâna" recompense, atunci când ne raportăm la necesitatea respectării voinței lui Dumnezeu. Mai degrabă pot spune, că atunci când înțelegem că de fapt suntem "copii ai lui Dumnezeu", primul lucru reabilitat este cel al simțământului demnității personale. Faptul că nu suntem copii ai păcatului, ci fii și fiice ale Celui Veșnic, ne va conduce să înțelegem că este sub demnitatea noastră să ne lăsăm târâți în practici degradante, care ne dezonorează și ne întinează în raport cu valorile veșnice care au fost puse în conștiința noastră.
Însă comiterea a ceea ce este interzis prin Cuvântul lui Dumnezeu, se poate constitui ca o tentație irezistibilă, ceva care te atrage, chiar dacă știi că nu este bine. Cum se rezolvă acest lucru în lumina cunoștinței că ești copil al lui Dumnezeu?
Atracția irezistibilă a păcatului cunoscut reprezintă o provocare deosebită pentru testarea credinței noastre. Ea se aseamănă cu ispitirea în care Fiului lui Dumnezeu I-au fost oferite comorile acestei lumi, cu condiția închinării înaintea Celui Rău. Singurul răspuns care poate fi dat se bazează pe simțământul demnității personale unit cu cel al apărării onoarei lui Dumnezeu. Când devenim conștienți de faptul că suntem copii ai lui Dumnezeu, vom dori să apărăm cu toată ființa noastră onoarea Tatălui nostru ceresc, a Numelui Său, chiar cu prețul vieții noastre. Ce copil nu își apără numele familiei sale? Cu atât mai mult este valabil acest lucru când vorbim despre Numele Tatălui întregii familiei cerești, la care aparținem și noi. În aceste condiții, atracția irezistibilă a păcatului se transformă într-o ură profundă împotriva a tot ceea ce este rău și a tot ceea ce este nelegiuit sau imoral. Aici este marea biruință a credinței!
Rugăciune pentru a deveni tot mai conștienți de statutul de copil al lui Dumnezeu ce ne-a fost acordat prin creație și prin răscumpărare, precum și pentru a ne înălța la demnitatea acestui statut și a deveni plini de zel în apărarea onoarei lui Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc.
4. Imaginea a ceea ce vom fi sau a ajunge să Îl vezi pe Dumnezeu
1 Ioan 3:1-2 " Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem. Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este."
Ce ni se spune în aceste versete despre ceea ce vom deveni, plecând de la realitatea afirmației că suntem copii ai lui Dumnezeu, prin faptul că avem credință în Isus Hristos?
Transformarea cea mai de seamă ne așteaptă în viitor, atunci când vom fi înălțați la ceruri, ca urmare a credinței pe care am avut-o în Isus Hristos de-a lungul întregii vieți. Examinând acest subiect, apostolul Ioan nu a putut preciza în ce anume va consta glorificarea celor credincioși, însă a afirmat că în mod sigur, atunci când va veni Isus Hristos a doua oară, vom fi făcuți asemenea Lui, pentru a-L putea vedea așa cum este El, fără nici un fel de proiecții sau simboluri ajutătoare. Din acest punct de vedere, sunt sigur că ne așteaptă lucruri extraordinare în viitor, și dacă am putea înțelege acest adevăr, atunci dorința noastră de a ajunge în ceruri ar fi deplină.
Chiar dacă nu ne este clară condiția noastră viitoare, de ce ea reprezintă un lucru de dorit? Cum putem să avem siguranță asupra faptului că vom intra într-o stare superioară existenței actuale?
De regulă, scepticii au criticat de fiecare dată făgăduințele Domnului Hristos cu privire la înălțarea la ceruri a celor credincioși. Încercând să genereze îndoială asupra unor realități pe care nu le cunosc, multe persoane au emis o mulțime de ipoteze cu privire la subiectul glorificării, care în final conduc la necredință sau la așteptări ce nu au nici un fel de suport real. Siguranța noastră asupra intrării într-un plan superior al existenței, mai bine zis, într-o lume cu totul diferită, infinit mai bună decât cea în care trăim, rezidă în primul rând din asigurările date de către Domnul Hristos asupra acestui subiect. Însă pentru a nu căuta prea mult în Biblie, aș sublinia că învierea și înălțarea Sa la ceruri, constituie supremul argument asupra faptului că toți cei credincioși vor urma pe aceeași cale.
Dacă așa stau lucrurile, de ce totuși în ziua de astăzi acest subiect este foarte rar amintit, iar multe persoane, chiar dacă mărturisesc o credință creștină, nu îi acordă prea multă atenție?
Pe de o parte într-adevăr, este dificil să avem o viziune foarte clară asupra realităților viitoare, în sensul că nu putem vedea acele lucruri, asemenea unor imagini tipărite într-o carte sau difuzate prin canalele de televiziune. Dar pe de altă parte, avem Sfânta Scriptură, iar în consecință o anumită imagine ne este oferită, cu scopul de a ajunge să credem cu privire la realitatea lucrurilor promise. Pe lângă dovada supremă a învierii și înălțării lui Isus Hristos, aș putea să amintesc faptul că întreaga Scriptură nu reprezintă altceva decât istoria drumului nostru către Împărăția cerurilor. Chiar și subiectul cuceririi Canaanului de către evrei, nu reprezintă altceva decât o trimitere la intrarea celor credincioși în Împărăția cerurilor, precum și la moștenirea actualului pământ, după ce toți cei care au respins oferta de har și de îndurare vor fi nimiciți, împreună cu îngerii cei răi.
Cum este influențată imaginea de sine, știind că vom fi înălțați într-o condiție superioară, asemănătoare cu cea în care a intrat Domnul Hristos după înviere?
Imaginea de sine este influențată de experiența noastră trecută, care poate să ne ajute sau nu în ce privește problemele prin care trecem. De asemenea, evenimentele la care luăm parte realizează o modificare activă a ceea ce suntem, inclusiv asupra modului în care ne privim pe noi înșine. Însă nu în ultimul rând, imaginea a ceea ce vom deveni, sau a ceea ce dorim să fim, are o influență covârșitoare, cu privire la ce credem despre noi, precum și asupra comportamentului nostru. De exemplu, dacă am convingerea că în viitor, într-un timp relativ scurt, voi avea de câștigat o mulțime de lucruri materiale, sau o anumită poziție socială, deși poate în prezent merg pe o cale ce necesită sacrificii, atunci în loc să îmi mai plâng de milă, cu siguranță că mă voi mobiliza și mă voi încuraja, având în vedere ceea ce va fi. Acest lucru este similar experienței celor care emigrează în țările dezvoltate ale lumii, unde vor trebui să treacă prin situații dificile înainte de a fi integrați pe deplin în noua societate, când vor ajunge să beneficieze pe deplin de privilegiile ce decurg din statutul de a fi cetățean al unui stat puternic al lumii.
De ce suntem dispuși să îndurăm greutățile, atunci când știm că undeva, în viitor, vom avea cu siguranță un câștig?
Mai întâi, realitatea în mijlocul căreia trăim este în general ostilă, provocându-ne o mulțime de probleme și de suferințe, fapt pentru care avem nevoie de o motivație superioară, care să ne aducă și un plus de sens în legătură cu evenimentele prin care trecem. Beneficiile materiale sunt primele vizate în primul rând fiindcă suntem limitați în ce privește posedarea lor, în ciuda nevoii pe care deseori o avem. De exemplu, sunt mulți tineri ce își doresc în mod legitim o casă, unde să își poată întemeia un nou cămin. Însă condițiile impuse de societate sunt aspre, iar de multe ori nedrepte, astfel că trebuie să treci multe dificultăți financiare pentru a ajunge să dobândești un drept, care în mare măsură ți se cuvine. Dar cu toate acestea, dacă știi că ținta pe care ți-ai propus-o este rezonabilă și tangibilă, vei trece peste problemele pe care le întâmpini, știind că în cele din urmă vei ajunge acolo unde ți-ai propus.
Ce s-ar întâmpla dacă nu am avea înaintea noastră o țintă clară, ce poate fi atinsă? Cum am fi afectați în lipsa unui scop în viață?
Când ești copil, țintele îți sunt de regulă puse de către părinți sau de către cadrele didactice. După cum bine știm, un copil abia așteaptă să meargă la școală, după aceea la liceu, iar în final la facultate. Bineînțeles, după aceea toți își doresc un serviciu bun și un venit cât mai mare cu putință, însoțite de o casă, poate chiar o mașină, precum și altele în felul acesta. Toate aceste scopuri în viață ne-au fost oferite de către mediul în care trăim, însă de regulă nu reușim să depășim aspectul material al lucrurilor. Cu siguranță, că dacă nu am avea aceste ținte, atunci am lâncezi, sau chiar am aștepta să fim mânați de cineva de la spate, într-o direcție sau alta. De aceea, pot spune că există o forță extraordinară în principiul de a ne stabil ținte pe care să le atingem.
Însă cum putem să ne punem ținte spirituale și cum afectează acest lucru ceea ce suntem și imaginea noastră cu privire la sine, precum și la realitatea înconjurătoare?
De îndată ce începem să ne punem ținte de natură spirituală, lucrurile încep să comporte noi dimensiuni, unele dintre ele chiar nebănuite. Pe de o parte, ajungem să ne raportăm la o entitate invizibilă, dar care este permanent prezentă împreună cu noi, adică la Dumnezeu. Acest lucru pare rodul imaginației, sau al autosugestiei, însă impactul asupra minții noastre este enorm, fiindcă deodată realizăm că sensul vieții noastre nu se poate reduce doar la supraviețuirea, în condiții cât mai confortabile, pe acest pământ, ci el este legat de un destin ce se va împlini într-o cu totul altă lume. Ne-am născut în mijlocul acestei realități doar pentru a ne pregăti în vederea unei existențe superioare, în care partea spirituală se află în prim plan.
De ce un om care crede în Dumnezeu, va ajunge să se comporte în mod diferit, față de cel care ignoră prezența divină?
Credința în Dumnezeu are un efect modelator extraordinar, fiindcă ținta finală a vieții este ridicată la un nivel deosebit de înalt. Așa cum ne-am propus, atunci când eram copii, să trecem cu bine prin examinările școlare, un om ce se pregătește pentru intrarea în Împărăția cerurilor are drept principală preocupare trecerea cu bine a marelui examen al vieții, ce ne așteaptă la finalul alergării noastre pe acest pământ. Astfel, un creștin autentic va fi preocupat în principal de acele lucruri ce îl vor ajuta să avanseze spiritual și să devină tot mai asemenea cu modelul oferit prin intermediul vieții Domnului Isus Hristos. Chiar dacă acest lucru îl va costa nenumărate lupte și suferințe, el le va răbda cu încredere, fiindcă știe că în final va ajunge să pășească peste pragul ce separă lumea noastră de cea din ceruri.
Cum se va privi pe sine o persoană care investește în mod susținut în lucrurile spirituale, dorind să treacă cu bine marele test al vieții?
În acest sens, o persoană care urmează planul divin se află într-o continuă și profundă transformare interioară, avansând pas cu pas către idealul ce ne-a fost pus înainte. De aceea, imaginea de sine va fi cea a unui luptător, care nu se dă bătut, indiferent cât de mare este opoziția interioară sau exterioară. De asemenea, conștient de statutul de copil al lui Dumnezeu, va ignora în mod susținut șoaptele păcatului, precum și înclinațiile spre înălțare de sine. Nu în ultimul rând, complexele de inferioritate vor fi depășite în mod progresiv, fiindcă alături de noi se află inspirația divină, care ne încurajează și ne îndeamnă să mergem mai departe, chiar împotriva a ceea ce simțim că ne trage în jos, sau ni se opune.
De ce totuși există probleme în genul imaginii defavorabile de sine, chiar și pentru cei care se încred în Dumnezeu? Cum se poate ajunge la echilibrul interior?
Atunci când privim la Isus Hristos, când vedem marele Său exemplu, ajungem să înțelegem că orice obstacol, interior sau exterior, poate fi depășit, că nu există o cădere prea mare, din care să nu putem fi ridicați. Problemele pe care le au mulți creștini cu privire la imaginea de sine, derivă și din faptul că nu se raportează la viitor, la ceea ce vom deveni la capătul unei vieți în care am luptat în mod hotărât pentru Domnul nostru. Dacă am avea imaginea a ceea ce vom fi, dacă ne-am identifica cu cei care vor cânta imnuri de slavă Creatorului întregului univers, atunci nimic nu ar mai fi în stare să ne doboare. Chiar și neputința interioară ar fi dată uitării, uimiți de statutul pe care îl vom avea.
Ce imagine se poate oferi cu privire la lucrurile viitoare, pe care ni le-a pregătit Dumnezeu?
Aș cita cuvintele apostolului Ioan că "vom fi ca Isus Hristos, fiindcă Îl vom vedea așa cum este". Acest lucru înseamnă că în cele din urmă vom fi aduși la un nivel de existență superior, astfel încât să Îl putem vedea în mod direct, nemijlocit, pe Domnul nostru. Aceasta înseamnă, că în condiția noastră va fi realizată o modificare extraordinară, astfel încât deopotrivă trupul și mintea noastră vor fi capabile să privească în mod direct la Mântuitorul nostru glorificat. Știm bine că atunci când Domnul Hristos S-a "schimbat la față", ucenicii nu au fost în stare să privească acea imagine. Atât mintea, cât și trupul, se dădeau la o parte din calea luminii fără de pată ce strălucea din ființa ce urma să fie glorificată a Domnului nostru. Însă atunci când vom fi în ceruri, vom putea privi cu bucurie la Răscumpărătorul nostru, ceea ce înseamnă că trupul nostru va fi asemănător cu al Său, adică nemuritor și plin de slavă, iar mintea noastră va fi curată, fără de pată.
Ce impact au aceste lucruri asupra a ceea ce suntem în prezent și deopotrivă a modului în care ne raportăm la noi înșine?
Dacă un astfel de destin ne este pregătit, atunci înseamnă că toate încercările și dificultățile din prezent nu merită prea multă atenție. Un singur lucru contează cu adevărat în viața aceasta și anume cât de mult am investit în pregătirea intrării în acea lume mai bună. Măsura acestei investiții va da valoare asupra a tot ceea ce suntem și tot ceea ce am realizat. În zadar cineva ar strânge o mulțime de bunuri și de valori, sau ar ajunge în cea mai înaltă poziție. Dacă nu a investit pentru cer, este cel mai de plâns dintre oameni, iar valoare sa nu reprezintă mare lucru din perspectiva timpului ce va veni. Pe de altă parte, dacă în această lume nedreaptă, cineva a trebuit să îndure greutăți și privațiuni extreme, însă și-a menținut credința în Dumnezeu și s-a pregătit pentru ceea ce va fi, atunci această persoană este de invidiat, fiindcă la capătul acestei vieți va intra în Împărăția cerurilor. Un astfel de om va ajunge să se bucure, chiar și în mijlocul zilelor cele mai întunecate, fiindcă prezența divină va fi împreună cu el, oferindu-i suport și întărire, chiar și înaintea morții.
De ce este paradoxală această viziune, așa cum ne este oferită prin intermediul Sfintelor Scripturi?
Trebuie bine înțeles, că Biblia nu este o carte moralizatoare, un fel de colecție cu povești, bune de a fi citite, dar greu a fi crezute. Dimpotrivă, Sfânta Scriptură este oglinda viitorului, oferindu-ne imaginea asupra cine suntem, dar și a ceea ce putem să devenim. Crezând că sunt copii ai lui Dumnezeu, fiind încredințați cu privire la destinul de excepție ce îi așteaptă în viitor, cei ce se încred în Isus Hristos vor avansa spre concepții tot mai înalte în sensul bun al cuvântului, atât cu privire la Dumnezeu, cât și despre sine. Ei nu se vor considera ca fiind superiori celor din jur, însă nici inferiori, ci cu răbdare vor avansa treaptă cu treaptă urmând calea marelui Model. Ei vor investi înțelept resursele de care dispun în cursul acestei vieți și vor fructifica orice ocazie pentru a investi în lucrurile spirituale, ce au o răsplată veșnică. Astfel de persoane vor dori ca ocazia vieții viitoare să nu fie ratată de nici un om care trăiește pe fața acestui pământ, fapt pentru care vor vorbi în mod lămurit despre nădejdea lor. Imaginea de sine va fi cea a unui luptător, ba chiar a unui biruitor prin har divin.
Rugăciune pentru a merge înainte cu nădejde și curaj, privind către ceea ce vom fi, către faptul că vom putea să Îl privim pe Domnul Isus Hristos așa cum este, precum și pentru puterea de a nu ne lăsa niciodată învinși în marea luptă a vieții.
