A păși prin credință
Moto: "Fă primul pas prin credință. Nu este necesar să vezi în întregime calea pe care mergi. Doar fă de fiecare dată doar un singur pas prin credință." – Martin Luther King, Jr.
Am ajuns la a doua lucrare dedicată "pășirii" prin credință și pot spune că scopul inițial a fost depășit cu mult dincolo de ceea ce m-aș fi putut aștepta. Inițial mă gândisem să alcătuiesc doar un "Jurnal de studiu", dar nu după mult timp am înțeles că este nevoie de ceva mai mult decât doar de un jurnal, care să consemneze viața pe care o trăim. În fond, viața fiecăruia dintre noi se derulează mereu la timpul prezent și fie că ne place sau nu, în fiecare zi trebuie să pășim pe un drum care ne este într-o mare măsură necunoscut.
Dar cine ne poate ajuta pe acest drum al cunoașterii? Cine ne poate oferi îndrumări valoroase pentru viața pe care o trăim? De unde să aflăm ce anume ne va aduce ziua de astăzi? Toate aceste întrebări și multe altele în genul acesta ne asaltează zilnic solicitându-ne un răspuns. Nimeni nu este scutit de acest efort. Nimeni nu este cruțat de lupta vieții și de provocările pe care un mediu cel mai adesea ostil le lansează asupra noastră.
Cine poate spune că viața este simplă? Nimeni. Și cu toate acestea, trebuie să pășim în fiecare zi pe acest drum necunoscut, care o dată parcurs devine o parte din noi, iar în acest sens învățarea deprinderilor de bază pentru a păși prin credință devine o necesitate de prim ordin.
Prezenta lucrare se adresează tocmai acestei nevoi de învățare a mersului prin credință și continuând ceea ce am început în primul material, am adăugat alte patru categorii de deprinderi fundamentale în genul: optimismului și încrederii, respectului și imaginii de sine, așteptării lucrurilor bune ce ne vor fi oferite, precum și vegherii creștine. Unele dintre aceste subiecte s-ar putea să ne fie familiare, altele nu, însă oricum parcurgerea acestor rânduri va aduce pace, binecuvântare și cunoaștere.
Dacă ar fi un lucru asupra căruia aș insista cel mai mult, atunci acesta ar fi legat de nevoia noastră primordială de a cunoaște universul în mijlocul căruia trăim, însă în adevărata sa lumină și semnificație. În acest sens, pășirea prin credință se constituie ca un act de cunoaștere și de autocunoaștere, fiindcă pe măsură ce cunoaștem realitatea în mijlocul căreia trăim, ajungem să ne cunoaștem mai bine și pe noi înșine.
Iar reciproca este de asemenea valabilă. În măsura în care ajungem să ne cunoaștem tot mai mult, vom reuși să înțelegem progresiv tainele acestui mare Univers. Destinul uman este deosebit, fantastic aș putea spune, fiind mereu axat pe cunoaștere și autocunoaștere. Iar pe acest drum, Sfintele Scripturi ne sunt o călăuză sigură, care fără a se substitui realității, ne ajută să progresăm, atunci când le cercetăm în adevărata lor lumină.
De aceea, vă doresc să vă bucurați de paginile acestei noi ediții din "Pași prin credință", iar orice idee, observație sau sugestie vă rugăm să le adresați accesând pagina "Conexiuni Creștine Contemporane" la adresa www.conexiunicrestine.ro .
Domnul să fie cu dumneavoastră în cercetarea paginilor sfinte.
1. O atitudine pozitivă creează punți de comunicare
"Un zâmbet este asemenea unei bijuterii ce se poartă în suflet. El este poarta de intrare către personalitatea fiecăruia dintre noi. Dacă ar fi să zâmbim măcar câteva minute din timpul unei zile, atunci atitudinea noastră ar fi alta. Un zâmbet se transmite cu ușurință mai departe și aproape că este cu neputință să nu se răspundă tot zâmbind." (adaptare din "Cum să utilizezi puterea unui zâmbet")
Ce se poate spune despre puterea pe care o are o atitudine deschisă, surâzătoare, în relațiile pe care le avem cu ceilalți?
Nimic nu este mai distructiv pentru relațiile dintre oameni, decât o atmosferă cenușie, marcată de fețe încruntate, de priviri aspre aruncate de unii asupra altora. Pe de altă parte, o atitudine deschisă, afișarea unei fețe zâmbitoare și îngăduitoare, au forța de a ne motiva, fie că este vorba de viața de familie, fie de locul de muncă sau chiar de religie. Un om posac și veșnic trist, reprezintă o povară pentru sine, precum și pentru toți cei din jurul său. De asemenea, o persoană care veșnic se plânge, va ajunge să strice cu siguranță relațiile din mijlocul comunității în care trăiește. De aceea, putem spune, că există o forță motivațională extraordinară, atunci când reușim să zâmbim și să transmitem o bună dispoziție celorlalți.
Există vreo legătură între capacitatea noastră de a zâmbi celorlalți, precum și situațiilor pe care le întâlnim în viață, și religia pe care o practicăm?
Mai mult ca sigur că vom reflecta în afara noastră ceea ce există în interior, iar în acest sens, religia pe care o practicăm se va vedea prin comportamentul pe care îl adoptăm în diferite situații. Prin urmare, o față tristă, apăsată, plină de grijă, va reflecta o atitudine înfrântă, lipsită de speranță, chiar și de credință, care poate fi rezultatul lipsei de înțelegere a puterii harului lui Isus Hristos. Nu înseamnă că nu vom avea momente mai dificile, dar arborarea în permanență a unor atitudini ce induc, atât în noi, cât și în ceilalți, sentimente negative, nu este de natură să aducă bucuria și pacea lui Hristos. Religia autentică va fi mărturisită de atitudinea de optimism, încredere, și de ce nu, bucurie, pe care o manifestăm, deopotrivă față de noi înșine și față de ceilalți.
Să citim acum din Psalmul 30:11 – 12: "Și mi-ai prefăcut tânguirile în veselie, mi-ai dezlegat sacul de jale, și m-ai încins cu bucurie, pentru ca inima mea să-Å¢i cânte, și să nu stea mută. Doamne, Dumnezeule, eu pururea Te voi lăuda!"
Ce putem spune despre modul în care psalmistul înțelegea religia închinării la Dumnezeu? La ce anume face el referință?
Cu ușurință distingem faptul că psalmistul își exprimă bucuria de a se închina lui Dumnezeu și de a-și exprima recunoștința față de transformarea interioară prin care a trecut. În mod deosebit, el vorbește despre "prefacerea tânguirii în veselie", adică trecerea de la tristețe la bucurie, fapt care îl determină să cânte plin de fericire înaintea lui Dumnezeu. În acest sens, trebuie să înțelegem că atunci când vom vedea bogăția harului ce ne-a fost acordat prin Isus Hristos, nu vom mai putea să afișăm tristețe, indiferent de ocazie. Bucuria va lua locul oricărui simțământ de apăsare sau de depresie, și mai mult decât orice altceva, vom avea un izvor interior, capabil să se exprime în cuvinte de laudă înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Astfel, vom ajunge să aducem odihnă, pace și seninătate celor din jurul nostru, într-o lume marcată de tristețe, neputință și nerealizare.
Cu toate acestea, există multe persoane care trec prin suferințe fizice sau sufletești, fapt pentru care simțămintele de apăsare au devenit o permanență în viața lor. Cum pot ele să ajungă la religia bucuriei închinării la Dumnezeu?
Cu siguranță că există multe persoane care au avut pierderi însemnate în decursul vieții, sau care sunt afectate de felurite boli și suferințe. În acest sens, pare dificil să mai vorbim despre bucurie și împlinire, cât timp cauzele întristării încă există. Cu toate acestea, să ne gândim că religia lui Hristos ne cheamă să ne ridicăm deasupra împrejurărilor în mijlocul cărora trăim. Nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de ceea ce ni se întâmplă, fiindcă mai presus decât toate lucrurile se află Dumnezeu. El nu va îngădui să trecem prin diferite experiențe, fără a fi alături de noi și fără a interveni în favoarea noastră, oferindu-ne putere și călăuzire. Pentru orice om aflat în suferință există făgăduința "dezlegării de sacul de jale, și încingerea cu bucurie", ce se va manifesta printr-o putere interioară ce se va manifesta în noi, atunci când ne încredem în Dumnezeu, ce ne va ridica deasupra împrejurărilor.
Însă cineva ar putea obiecta că acest lucru nu este decât un joc al imaginației, o autosugestie, care nu are suport în realitate. Ce s-ar putea spune în acest sens?
Puterea imaginației, precum și a autosugestiei, este deosebit de mare și nu trebuie să fie niciodată ignorată. Prin intermediul sugestiilor ce ne sunt prezentate de cei din jur sau prin mijloacele mass-media, comportamentul ne este influențat într-o direcție sau alta. Însă în cazul de față vorbim de o putere mai mare decât cea a simplei sugestii. În acest sens, facem referință pur și simplu la puterea credinței în Dumnezeu, capabilă să ne modeleze interior și să ne transforme după chipul lui Hristos. Puterea credinței în Dumnezeu este extraordinară, oferindu-ne posibilitatea de a ne ridica deasupra limitărilor interioare pe care le avem sau a evenimentelor exterioare ce vin asupra noastră.
Prin urmare, se poate spune că atunci când exercităm credința noastră în Dumnezeu, interiorul nostru va fi transformat, pentru a putea exprima trăiri pozitive și pline de optimism?
Dovada cea mai puternică a puterii religiei lui Hristos se vede pe fața destinsă, optimistă aș putea spune, a celui care poartă numele de creștin sau ucenic al Domnului. Cel mai simplu test în a vedea calitatea religiei pe care o avem este în a sta în fața oglinzii și în a distinge trăsăturile feței noastre, în sensul în care ea exprimă bucurie și lumină, sau tristețe și întuneric. Așa cum privim în Sfintele Scripturi, care sunt oglinda caracterului lui Dumnezeu, având un efect transformator asupra celui ce se aproprie cu credință, într-un mod similar, uitându-ne la propria noastră imagine, vom distinge dacă s-a întâmplat ceva sau nu în sufletul nostru.
Există însă multe persoane care se privesc în oglindă, cu scopul de a-și ajusta imaginea și pentru a produce un anumit impact asupra celorlalți. Oare este suficient doar să ne uităm cum arătăm pentru a înțelege condiția în care ne găsim?
Într-adevăr, există multe persoane care stau ore în șir în fața oglinzii, pentru a-și ajusta imaginea exterioară. Nu este cazul să insist asupra acestui aspect. Dar în acest caz, efortul este de a masca ceea ce este în interior, sau de a afișa ceea ce nu există în suflet. Dar atunci când machiajul este înlăturat, când masca este dată la o parte, sunt sigur că adevărata față iese la iveală. Și cum este aceasta? Încercănată? Tristă? Plină de suferință? Scârbită de sine, sau de duplicitarismul de care trebuie să dea dovadă? Indiferentă sau ceva în genul acesta? Ei bine, oglinda va reflecta ce este în noi, atunci când vom ști să o privim direct în față, fără a încerca să ne ascundem în spatele unor măști. Ori adevăratul creștinism se arată indiferent de împrejurare, printr-o față senină, plină de bucurie lăuntrică, având o lumină interioară ce se vede din privire, din expresia feței și din întreaga atitudine.
În mod sigur, că este greu să stai față în față cu propria ta persoană, simțind gustul amar al propriilor nerealizări sau suferințe, văzând cum anii trec și aproape nimic nu se vede din ceea ce ai făcut de-a lungul vieții. Cum ar mai putea să existe o religie a bucuriei în astfel de situații?
În primul rând, insist pe faptul că nu obișnuiesc să "vorbesc din cărți", să fac referință la lucruri prin care nu am trecut sau nu le-am trăit. În acest sens, a sta față în față cu tine însuți reprezintă cel mai greu lucru după cel de a sta singur înaintea lui Dumnezeu. Atunci când rămânem singuri, interiorul nostru începe să se manifeste nestingherit, scoțând la suprafață toate tensiunile ce se află în sufletul nostru. Din această cauză, sunt multe persoane care nu suportă să rămână singure cu propriile gânduri, iar altele nu pot să facă față unei astfel de experiențe. Bineînțeles, acest lucru depinde și de temperament, precum și de alți factori, pe care nu îi voi aminti acum. Însă, în orice caz, este dificil să stai în fața amintirilor care năvălesc cu putere din memorie, a impresiilor de tot felul, precum și senzația uneori difuză, alteori foarte precisă, că ai pierdut ocazii importante de-a lungul vieții și nu ai reușit să-ți realizezi visele sau proiectele pe care ți le-ai propus. Cu toate acestea, religia lui Hristos ne poate ajuta să ne înțelegem pe noi înșine, să ne acceptăm așa cum suntem și să ne autodepășim.
Se poate spune că adevărata religie ne va aduce împăcare atât față de sine, precum și față Dumnezeu?
Religia oferită de Isus Hristos ne va conduce la armonie cu Dumnezeu, iar prin aceasta vom fi conduși la armonie și cu noi înșine. Toate aceste lucruri ce ne apasă conștiința își pierd puterea de a ne mai răpi bucuria vieții, atunci când intrăm în relație cu Dumnezeu și când primim viziunea lucrurilor extraordinare care ne așteaptă în viitor. Poate am avut un trecut de care ne este rușine, sau care ne complexează datorită lucrurilor trăite. Dar din perspectiva mântuirii și a prezenței divine în inima noastră, toate acestea pălesc. Astfel, începem să înțelegem că ele țin de domeniul unui trecut ce a fost îngropat din momentul în care am ales să mergem împreună cu Dumnezeu. Înaintea noastră se află un viitor plin de slavă, iar în prezent se manifestă în suflet puterea lui Dumnezeu. De ce să mai privesc înapoi? Forța creștinismului stă în capacitatea de privi mereu înainte, indiferent de împrejurare, de a avea viziunea timpului în care vom fi înălțați la ceruri, înaintea lui Dumnezeu.
Se poate spune, că sursa bucuriei lăuntrice pentru un creștin rezultă din proiecția viitorului plin de slavă în Împărăția cerurilor?
Atunci când prindem razele speranței ce se desfășoară de la tronul lui Dumnezeu prin făgăduințele sfinte, interiorul nostru se umple de lumină. Nimic din trecut sau prezent nu ne mai poate atinge. Chiar dacă suntem singuri, chiar dacă ne privim în oglindă în orice ocazie a zilei, chiar dacă în trecut sunt o mulțime de lucruri ce ne apasă, toate acestea, precum și multe altele, sunt pur și simplu date la o parte, spălate de șuvoiul de lumină ce vine în inima noastră. Ce contează faptul că a trebuit să trecem prin tot felul de suferințe și încercări, al căror sens nu îl vom distinge în viața aceasta? Cu adevărat important este faptul că am pășit într-o altă dimensiune, iar viitorul se află la picioarele noastre, prin faptul că vom intra în Împărăția cerurilor, ca rod al credinței noastre în Isus Hristos.
Și atunci, ce punți de comunicare se vor deschide față de Dumnezeu și față de semeni?
Privind la Isus Hristos mijlocind pentru noi, vom înțelege că avem un viitor formidabil înaintea noastră, în comparație cu care suferințele noastre sunt doar "de o clipă", cum spunea apostolul Pavel. Având această perspectivă, sufletul se va despovăra de orice tensiune, fața se va destinde și va manifesta bucuria; zâmbetul va lua locul suspinului, iar ceilalți vor înțelege că "am fost cu Isus Hristos" din expresia chipului feței noastre. În ce privește relația cu Dumnezeu, rugăciunea va deveni un imn de laudă și nu un pomelnic de cereri fără speranță și fără sfârșit, iar credința noastră se va prinde cu putere până la o identificare deplină cu Persoana Mântuitorului nostru. Să nu dorim din tot sufletul după o astfel de experiență? Să nu tânjim să fim înălțați printr-o religie a bucuriei și speranței în Isus Hristos? Atunci, zâmbetul nostru va mărturisi despre faptul că suntem biruitori față de lume și față de noi înșine.
Rugăciune pentru a deprinde exercițiul bucuriei închinării la Dumnezeu, având înaintea noastră imaginea Domnului Isus Hristos și a harului oferit prin intermediul Său, precum și pentru primirea puterii de a zâmbi cu simpatie semenilor noștri, încurajându-i pe cărarea vieții.
2. Pacea, seninătatea și bucuria aduse de către Domnul Hristos
"Se spune adesea despre Domnul Hristos că a plâns dar că niciodată n-a fost văzut zâmbind. Într-adevăr, Mântuitorul nostru a fost un Om al durerilor și obișnuit cu suferința, pentru că Și-a deschis inima pentru toate durerile oamenilor. Dar deși viața Sa a fost o viață de lepădare de sine și umbrită de dureri și griji, spiritul Său n-a fost însă niciodată zdrobit. Fața Sa nu purta expresia durerii și nemulțumirii, ci era totdeauna expresia păcii și seninătății. Inima Sa era un izvor de viață și oriunde mergea, ducea cu Sine odihna și pacea, bucuria și fericirea." (Ellen White, Calea catre Hristos 13:20)
Cum se poate înțelege faptul că Domnul Hristos exprima pacea și seninătatea, fiind capabil să ofere bucurie și fericire, deși era "un om al durerilor și obișnuit cu suferința"?
În viața Domnului Hristos se manifesta puterea dătătoare de viață a Creatorului universului, însă în același timp atitudinea Sa fundamentală era cea de a aduce pace și bucurie în sufletele oamenilor. De aceea, adevărata religie creștină va respecta spiritul Marelui Maestru, oferind oamenilor acele lucruri esențiale, dar care lipsesc în lumea noastră: pace, bucurie și fericire. Cu adevărat, Domnul Hristos a experimentat durerea, dar scopul final al acestei experiențe era cel de a ne oferi viață și împlinire. De aceea, ar fi fost cu totul contrar intenției Sale, de a împărtăși tristețe și suferință oamenilor acestei lumi, experiența Sa interioară fiind ascunsă în mare măsură vederii celor din jur.
Putem spune că Domnul Hristos a suferit în ascuns, nelăsând să se vadă încercările teribile prin care trecea?
Într-o mare măsură noi nu vom putea înțelege niciodată pe deplin intensitatea și natura suferințelor pe care El le-a îndurat pentru noi. Într-un anumit sens acest lucru este similar durerii pe care o simte o viitoare mamă, atunci când i-a venit timpul să nască. Acele ceasuri sunt teribile, uneori chiar cumplite, dar imaginea ființei ce se va naște pe pământ, aduce o bucurie și un sentiment al împlinirii care ajută la depășirea acestei etape dificile. Tot astfel, Domnul Hristos a suferit cu scopul de a ne oferi viața, de a ne naște din Sine în dimensiunea infinită a Împărăției cerurilor. Cu alte cuvinte, privind la rezultatul final, când o mulțime nesfârșită de ființe omenești vor fi luate la ceruri, Domnul Hristos a fost capabil să mențină o atitudine pozitivă, optimistă, în ciuda dificultăților ce stăteau înaintea Sa.
Să citim acum din Psalmul 63:4-8 " Te voi binecuvânta dar toată viața mea, și în Numele Tău îmi voi ridica mâinile. Mi se satură sufletul ca de niște bucate grase și miezoase, și gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze, când mi-aduc aminte de Tine în așternutul meu, și când mă gândesc la Tine în timpul priveghiurilor nopții. Căci Tu ești ajutorul meu, și sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale. Sufletul meu este lipit de Tine; dreapta Ta mă întărește."
Cum se poate înțelege atitudinea psalmistului de fi plin de bucurie, atunci când se gândea la Dumnezeu? În ce fel este reflectată atitudinea Domnului Hristos, despre care am discutat mai devreme?
Atitudinea psalmistului reflectă înțelegerea mântuirii care ne este oferită, fapt pentru care el își exprimă recunoștința și bucuria. Acest lucru nu este întâmplător, fiindcă atunci când devenim conștienți de natura mântuirii oferite prin credința în Dumnezeu, ajungem să apreciem darul extraordinar în posesia căruia am intrat. Mai mult decât orice alt lucru, cunoștința mântuirii ne va conduce la o atitudine pozitivă, optimistă, fiindcă înțelegem că oricât de mari ar fi încercările acestei vieți, la final vom intra în Împărăția cea veșnică. Într-un mod similar experienței Domnului Hristos, suferințele din această viață nu fac altceva decât să anunțe slava și nemurirea din cea viitoare. De aceea, dacă vom prelua atitudinea Domnului Isus Hristos, atunci vom putea și noi să exprimăm cuvinte similare cu cele din acest psalm.
Cu toate acestea, sunt multe persoane care au o dispoziție continuă spre nefericire, sau nu văd motive pentru a se bucura de această viață. Cum ar putea prelua modelul Domnului Hristos?
Modelul pe care ni l-a oferit Domnul Hristos nu reprezintă o utopie, un ideal nerealizabil către care eventual tindem, dar fără a ajunge vreodată la el. Dimpotrivă, avem de-a face cu o situație reală, în care trecând prin dificultățile vieții de zi cu zi, totuși devenim capabili să reacționăm cu seninătate și optimism la provocările sau împrejurările neobișnuite prin care trecem. Pentru acele persoane ce se confruntă cu dispoziții negative, le recomand să copieze pur și simplu modelul biblic anterior amintit, și să vadă rezultatele pozitive, care mai mult ca sigur nu vor întârzia să apară. Trebuie bine înțeles, că fără o orientare hotărâtă a voinței în direcția cea bună, nimic nu se va schimba. De multe ori suntem depresivi, fiindcă în mod conștient sau nu, alegem să nutrim o astfel de atitudine.
Pe de altă parte, există persoane ce au suferit pierderi însemnate, și mă refer la dispariția unor persoane apropiate, sau alteori pagube financiare deosebite. Cum ar putea aceste persoane să preia modelul Domnului Hristos?
Să ne gândim că suferințele Domnului Hristos au întrecut cu mult tot ce ne-am putea imagina, fiind din punctul acesta de vedere mai mult decât ceea ce trebuie noi să îndurăm de-a lungul vieții. În cazul în care există pierderi însemnate de natură sufletească, este necesar să ne îndreptăm privirea către Domnul Hristos și să înțelegem că există un viitor în care vom fi compensați pentru toate durerile și suferințele îndurate în această lume. Dincolo de orizontul vieții prezente, există Împărăția cea veșnică, în care ne vom reîntâlni cu multe persoane pe care le-am îndrăgit în cursul acestui timp, marcat de o trecere rapidă a tuturor lucrurilor. De asemnea, este esențial să ajungem la convingerea că Dumnezeu ne înțelege și ne oferă mângâiere sufletească.
Dar cum putem primi întărire și sfat, dacă nu putem să-L vedem în mod fizic pe Dumnezeu? Ce înseamnă să privești la El, sau mai precis, la Domnul Hristos?
Dacă vom deschide Sfintele Scripturi, atunci înaintea privirii minții noastre se vor deschide perspective nebănuite asupra Domnului Hristos, deopotrivă cu imaginea Tatălui din ceruri. Citind din această neprețuită carte, în mintea noastră va prinde contur Împărăția lui Dumnezeu și acel viitor ce ne este pregătit în ceruri. Chiar dacă aceste lucruri se petrec doar în cugetul nostru, totuși ele ne vor influența modul de a fi, fiindcă vom deveni conștienți de faptul că există acest viitor, că nu este o amăgire sau o minciună. Lumea pe care ne-o pregătește Dumnezeu este la fel de reală ca lumea în mijlocul căreia trăim în clipa de față. De aceea, atunci când înțelegem aceste lucruri, perdeaua de întuneric, precum și orice alt gen de umbră, se va da la o parte.
Însă dacă suntem confruntați cu suferințe fizice, sau dureri ce nu ne dau pace, cum vom putea să reflectăm atitudinea Domnului Hristos?
Cu siguranță, că un mare impediment în reflectarea chipului lui Hristos decurge dintr-o condiție suferindă a naturii noastre fizice, ce nu ne dă pace, chiar și atunci când am încerca să ignorăm acest lucru. Pe de altă parte, să ne gândim, că în măsura în care ne vom concentra atenția la ceea ce ne provoacă durere, suferința nu va trece. Cu atât mai mult, avem nevoie de ceva care să ne abată atenția, un lucru deosebit care să ne ocupe orizontul minții. Dacă în astfel de clipe, ne vom umple cugetarea cu ceea ce ne este oferit prin Sfintele Scripturi, cu imaginea blândă, calmă, dar și plină de putere a Mântuitorului, înțelegând că El este alături de noi și ne oferă puterea Sa pentru a trece prin încercare, durerile nu neapărat vor trece, dar se va găsi o cale de a le suporta. Nu înseamnă că trebuie ignorate sfaturile medicale, ci mă refer doar la schimbarea atitudinii față de întâmplările vieții.
Dacă așa stau lucrurile, de ce totuși se aplică prea puțin în jurul nostru copierea modelului oferit de către Domnul Isus Hristos și recomandat în versetele pe care le-am citit, de a ne bucura în religia credinței în Dumnezeu?
Sunt două lucruri care pot compromite și cel mai bun sfat: înțelegerea greșită și o punere în practică necorespunzătoare. În ce privește înțelegerea greșită a modelului divin, voi face referință la atitudinea habotnică, îngustă, chiar superstițioasă a religiei creștine, care conduce la un formalism absurd, lipsit de cea mai elementară logică. În acest sens, noi trebuie să avem o religie care se axează pe cunoașterea de Dumnezeu și nu pe ignoranță. Sfânta Scriptură ne oferă ocazia extraordinară de a-L cunoaște pe Dumnezeu, așa cum este El, iar studiul ei reprezintă adevărata pavăză în calea vicisitudinilor vieții. Pe de altă parte, chiar și cea mai aleasă cunoaștere pălește, dacă nu este aplicată la realitățile zilnice. Dacă exemplul celor care ar trebui să fie mărturisitori ai credinței este deficitar, dacă experiența personală are lipsuri, atunci să nu blamăm Cuvântul ce ne-a fost dat, ci să ne corectăm propria viață.
Ce s-ar putea face concret pentru a putea practica în viața noastră, exemplul religiei bucuriei, pe care ni l-a lăsat Domnul Hristos?
Așa cum am amintit, este necesar să studiem Sfânta Scriptură, să o studiem în mod inteligent, pentru a înțelege și vizualiza modelul religiei biblice, ce se manifestă prin bucurie lăuntrică și seninătate în tot ce facem. Odată ce acest model începe să fie înțeles, va fi necesar ca pas cu pas să-l punem în practică, experimentând puterea Evangheliei lui Hristos. De exemplu, am studiat despre atitudinea pozitivă, optimistă a Mântuitorului nostru, indiferent de împrejurare. Ei bine, dacă am înțeles acest lucru, haide-ți să îl aplicăm imediat, schițând eventual un mic plan de acțiune, sau măcar cizelând câteva principii, sau reguli, pe care dorim să le urmăm de acum înainte. Astfel, propunându-ne obiective mai mici la început, dar crescându-le treptat, vom ajunge să creștem deopotrivă în cunoștință și experiență.
Ce se întâmplă însă, dacă rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor? Astăzi am reușit să exprim o atitudine pozitivă, dar mâine s-ar putea să cad. Ce este de făcut?
Din momentul în care ne-am stabilit niște ținte, în genul reflectării seninătății și păcii interioare a Domnului Hristos, va trebui să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ofere putere în acest sens, iar deopotrivă va trebui să veghem și să perseverăm. Mai precis, ori de câte ori cădem, va fi necesar să ne ridicăm și să mergem mai departe. Chiar și un copil, cade de multe ori până învață să meargă, dar totuși el perseverează până obține rezultatul intenționat. Dacă în mod nu neapărat conștientizat, ajungem să umblăm pe picioarele noastre, în lucrurile fizice, cu atât mai mult acest principiu se aplică atunci când dorim din tot sufletul realizarea lui, în cele spirituale. Prin intermediul Duhului Sfânt, ne-au fost oferite suficiente resurse pentru a compensa deficiențele naturii noastre interioare, precum și ale lumii în care trăim.
Dar dacă totuși, cădem de mai multe ori decât reușim, ce putem să facem? Unde este problema și cum putem să o depășim?
Dacă vom cădea de mai multe ori decât reușim, în trăirea unei religii a bucuriei, înseamnă că trebuie făcute schimbări fundamentale în viața noastră. Astfel, este posibil să fie necesar să renunțăm la anumite obiceiuri dăunătoare. De asemenea, ordonarea vieții va trebui să fie o prioritate, astfel încât să alocăm timp suficient pentru studiu biblic și rugăciune. Nu în ultimul rând, va fi necesar să dezvoltăm obiceiuri noi, de redefinire a comportamentului și a modalităților de reacție la diferitele împrejurări. Și de asemenea, va trebui să ne schimbăm anumite atitudini fundamentale, pentru a ajunge să încorporăm în viața noastră principiile vieții Domnului Hristos. Nu pot spune că va fi vreodată ușor să copiem modelul divin, mai ales în acele aspecte ce vin într-o directă contradicție cu tendințele pe care le are fiecare dintre noi, dar prin exercițiu, perseverență și credință, orice lucru devine posibil, fiindcă mai presus decât orice alt argument avem adevărul că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea", adică pe fiecare dintre noi, "încât a dat pe Fiul Său, pentru ca oricine crede, să nu piară, ci să aibă viața veșnică". Să nu fim fericiți fiindcă avem un astfel de dar, un asemenea viitor?
Rugăciune pentru a trece la o religie a bucuriei, urmând exemplul oferit de către Domnul Isus Hristos, de a lăsa în urma noastră orice fel de tristețe sau amărăciune ce ne afectează sufletul, și deopotrivă pentru a privi mereu la Hristos, indiferent de împrejurare.
3. Să distingem exprimarea plină de dragoste a lui Dumnezeu
"Deasupra pământului nou-creat, așa cum fusese conceput, frumos și nepătat, sub zâmbetul lui Dumnezeu, "stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și … toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie." Iov 38,7. Tot așa, inimile omenești, în rezonanță cu cerul, au răspuns la bunătatea lui Dumnezeu cu cântări de laudă. Multe din evenimentele istoriei omenești au fost legate de astfel de cântări." (Ellen White, Educație 4:205)
Ce se întâmplă atunci când începem să distingem bunătatea lui Dumnezeu, așa cum se manifestă ea față de noi în viața de zi cu zi?
Atunci când vom începe să vedem cum lucrează Dumnezeu față de noi, oferindu-ne clipă de clipă posibilitatea de a ne bucura de darul vieții, nu vom putea altceva decât să ne exprimăm recunoștința și bucuria. Cum am putea să rămânem tăcuți sau indiferenți, când observăm că primim o mulțime de binecuvântări, fără a putea invoca vreun merit în acest sens? Toate aceste lucruri ne sunt oferite pur și simplu din dragoste, ca expresie a bunătății care Îl caracterizează pe Creatorul nostru. De aceea, nu vom putea rămâne nepăsători, atunci când conștientizăm exprimarea plină de dragoste a Dumnezeului nostru.
Dacă așa stau lucrurile, de ce ne este atât de greu să distingem iubirea lui Dumnezeu, și astfel să ne putem împărtăși de bucuria Celui ce a dat totul pentru noi?
Există o regulă generală, ce se aplică atât în domeniul fizic, cât și cel spiritual, și anume că nu vom putea percepe un lucru, dacă nu îi vom acorda atenție. În zadar soarele va străluci deasupra noastră, cu raze duioase printre norii ce se răspândesc după o ploaie, având culori de curcubeu, dacă noi nu vom acorda atenție acestui peisaj. Degeaba vom trece cu mașina pe o șosea ce străbate peisaje montane ieșite din comun, dacă nu ne vom opri să ascultăm și să privim frumusețea pădurilor și codrilor ce se întind pe creste de munte sau în văi adânci. Toate acestea ne vor rămâne ascunse, fiindcă pur și simplu nu le-am dat atenție. Fără îndoială ele existau, dar acest lucru nu a fost suficient, fiindcă cei pentru care erau destinate nu le-au luat în seamă. Prin urmare, se poate spune că problema nu stă în faptul că nu ar exista mărturii și dovezi cu privire la iubirea lui Dumnezeu, ci ea constă în lipsa timpului și atenției din partea noastră.
Cum putem să ne dezvoltăm capacitatea de a putea vedea pe Dumnezeu prin intermediul binecuvântărilor ce ne sunt oferite?
Una dintre principalele atribute ale rugăciunii constă în creșterea capacității noastre de a distinge lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră. De aceea, pentru a putea observa binecuvântările ce ne sunt acordate în fiecare zi, există două mari momente: dimineața și seara, în care putem să ne propunem, respectiv să analizăm, experiența noastră spirituală. În acest sens, ar fi util ca în fiecare dimineață să ne propunem să identificăm modul în care Dumnezeu va interveni pentru noi în ziua respectivă, iar seara să rememorăm experiențele în care acest lucru s-a produs. Vom constata în scurt timp, că au existat nenumărate ocazii în care am fost ajutați în chip nevăzut, evenimente ce ar fi trecut neobservate, dacă noi nu ne-am fi propus să le vedem, să le acordăm atenție.
Se poate spune că un astfel de exercițiu ne va îmbogăți spiritual? Că vom fi conduși pe o treaptă superioară, în ce privește comuniunea noastră cu Dumnezeu?
Mai mult ca sigur că astfel, vom putea strânge o mulțime de dovezi, de rațiuni concrete, ce vor veni să ne întărească în credința pe care o avem în Dumnezeu. Atunci, rugăciunea nu va mai avea un conținut abstract, sau alteori repetitiv, fiindcă vom avea elemente practice pentru care să-I mulțumim lui Dumnezeu, sau relativ la care să ne adresăm cererile noastre. Pot spune, că am trece la o închinare ancorată în realitate, acest lucru fiind de fapt cea mai mare nevoie a noastră în a avansa pe calea care duce către Împărăția cerurilor.
Să citim acum din Psalmul 100: 1-5 " Strigați de bucurie către Domnul, toți locuitorii pământului! Slujiți Domnului cu bucurie, veniți cu veselie înaintea Lui. Să știți că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem poporul Lui și turma pășunii Lui. Intrați cu laude pe porțile Lui, intrați cu cântări în curțile Lui! Lăudați-L și binecuvântați-I Numele. Căci Domnul este bun; bunătatea Lui ține în veci, și credincioșia Lui din neam în neam."
Ce fel de rațiuni concrete avea psalmistul, atunci când invita pe semenii săi să se închine cu bucurie înaintea lui Dumnezeu?
În primul rând psalmistul oferă prima rațiune concretă, amintind faptul că "Dumnezeu ne-a creat" și "ai Lui suntem". Ideea exprimată nu constă în amintirea unor lucruri ce ne-ar îndatora în vreun fel lui Dumnezeu. Sensul nu este cel de a ne aminti de un stăpân, pe care noi avem tendința să îl ignorăm. Mai degrabă, apartenența la care face referință are conotația bucuriei ce rezultă din faptul că noi, oamenii acestui pământ, facem obiectul supremei iubiri a lui Dumnezeu. El nu este un stăpân aspru, un faraon nemilos, care pretinde închinare, iar în cazul în care refuzi ești condamnat la moarte. Nici pe departe un astfel de gând. Psalmistul distinge iubirea Creatorului în lucrarea Sa de a ne aduce la existență, fapt pentru care toată ființa sa se umple de recunoștință și bucurie.
Cu toate acestea, există multe persoane care au impresia că Dumnezeu este un stăpân aspru, care așteaptă în mod expres închinarea noastră, fără a ne oferi ceva în schimb. Cum se poate înțelege o astfel de atitudine?
Experiența fiecăruia dintre noi este diferită de la persoană la persoană, și niciodată nu vom putea face o regulă din ceea ce a înțeles cineva de-a lungul vieții. Pe de altă parte, există principii generale, ce se vor regăsi în experiențele individuale autentice, indiferent de timp, loc sau cultură. În acest sens, este deosebit de nocivă concepția unui Dumnezeu aspru, inflexibil, care tot cere de la noi lucruri neplăcute, fără a ne oferi ceva în schimb, sau care să ne întărească. Cum am mai spus, El nu este un faraon sau un împărat nemilos. Tocmai de aceea, sau mai bine zis, pentru a corecta astfel de viziuni greșite, Domnul Hristos ni L-a descoperit pe Dumnezeu mai degrabă ca un părinte, decât ca un conducător ce pretinde ascultare.
Dacă așa stau lucrurile, atunci ce se poate spune despre persoanele care Îl percep pe Dumnezeu ca pe un părinte tolerant, care ne îngăduie orice fel de comportament, și ne lasă în pace indiferent de ceea ce facem în viață?
În acest caz, avem de-a face cu o altă extremă primejdioasă pentru trăirea unei religii biblice și autentice, în sensul în care avem de fapt imaginea unui părinte iresponsabil, care-și lasă copii să crească cum vor. Dacă în viața de zi cu zi am considera absurd un astfel de comportament, și anume ca un părinte să nu își educe copii în spiritul însușirii valorilor morale și al respectului față de semeni, atunci cum am putea crede că Dumnezeu poate proceda în felul acesta? Autoritatea Sa părintească nu este mai puțin fermă, atunci când este vorba de educarea noastră în vederea intrării în Împărăția cea veșnică. De fapt, atunci când distingem lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră, vom fi tot mai mult motivați să dăm ascultare voinței Sale, care ne vorbește sub felurite forme, în principal prin intermediul Sfintelor Scripturi.
Cum se conectează percepția iubirii lui Dumnezeu de exprimarea voinței Sale, în ceea ce ne privește, ca persoane alese pentru a intra în Împărăția cea veșnică?
Atunci când distingem manifestarea iubirii lui Dumnezeu în viața noastră, vom începe să ne umplem de bucurie, optimism, încredere și recunoștință. Nu trebuie uitat că atitudinea de credință izvorăște tocmai din percepția dragostei și bunătății Creatorului nostru ceresc. Astfel, dacă "ochiul este lumină, tot trupul va fi umplut de această lumină". De îndată ce bucuria intră în suflet, aruncând afară orice urmă de întuneric și orice pată de întinare, cauzate de păcat, începe un proces de curățire interioară, ce se concretizează printr-o dorință vie, ce revine asemenea unui ecou în suflet, de a împlini toată voința lui Dumnezeu.
Se împlinesc astfel cuvintele Mântuitorului, că "dacă mă iubiți, veți păzi poruncile mele"? Se ajunge astfel la respectarea voinței divine, atât în literă, cât mai ales în spirit, din principiu?
Întotdeauna respectarea voinței divine va fi o problemă pentru noi, cât timp suntem pe acest pământ, stăpânit în mare măsură de principii rele. Dar pe de altă parte, cel mai mare obstacol în cunoașterea și împlinirea voinței divine se află în interiorul nostru, mai precis în setul de valori la care aderăm și în dorințele ce își manifestă puterea în sufletul nostru. Până când nu se realizează o curățare interioară a intențiilor noastre, nu va fi posibilă o ascultare reală și din toată inima. Însă acest lucru nu se poate rezolva printr-o simplă, sau complexă, exercitare a voinței. Iubirea nu poate fi impusă și nu poate fi forțată. Ea este un principiu ce presupune exercitarea unei depline libertăți de alegere, dar și o cunoaștere profundă a celui față de care ea se manifestă.
Așadar, cum putem ajunge să ne bucurăm în exercițiul închinării noastre, astfel încât ea să fie expresia iubirii pe care o avem față de Dumnezeu?
Fariseii din toate timpurile au căutat să impună un anumit gen de închinare, bazată fie pe simțăminte fanatice în legătură cu Dumnezeu, fie pe reguli și forme ce trebuie respectate. Ambele abordări de fapt violează libertatea ce ne-a fost oferită de către Creatorul nostru și forțează pe oameni să îndrăgească pe cineva pe care nu îl cunosc, decât cel mult ca un stăpân aspru și greu de mulțumit. Nu este de mirare că lumea a îmbrățișat în cele din urmă ateismul, decât o astfel de religie. Pe de altă parte, dacă ajungem să distingem iubirea lui Dumnezeu, la fel de natural ca atunci când privim un peisaj, bucurându-ne de frumusețea lucrurilor pe care le vedem, atunci interiorul nostru va fi copleșit de bunătatea Creatorului nostru, iar simțămintele de opoziție se vor topi din suflet, așa cum gheața nu poate rezista temperaturii ridicate din timpul primăverii. Rezistența noastră interioară față de Dumnezeu nu poate fi dată la o parte altfel decât prin conștientizarea gingășiei iubirii Creatorului nostru ceresc, mai sensibilă decât imaginea celei mai alese flori de pe pământ.
Se poate spune, că o religie a bucuriei nu poate exista în absența imaginii bunătății lui Dumnezeu, a exprimării sensibile a iubirii Sale?
Puterea religiei lui Hristos consta în faptul că ea avea capacitatea să facă să vibreze interiorul oamenilor, la auzire cuvintelor ce descriau în imaginile cele mai plastice și mai sensibile bunătatea lui Dumnezeu. Obișnuința auzirii a scăzut mult din forța de impact a metaforelor folosite de către Isus Hristos, dar pentru cei din acea vreme, a înțelege că Dumnezeu este nu doar un păstor, ci acel păstor care se cațără pe crestele ascuțite ale munților, pentru a nu se pierde o singură oaie pierdută, era ceva cu totul nou, deosebit, trezind cele mai calde simțăminte ale inimii. Cu adevărat, fariseii vorbeau despre Dumnezeu ca fiind Păstorul poporului Său, dar conotația era aspră, autoritară, lipsită de suflet și de cea mai elementară sensibilitate, pe care o au până și cei considerați păgâni. În opoziție, Domnul Hristos oferea imaginea Păstorului care își dă viața pentru oi, care caută să ne câștige inimile, care ne face să rezonăm lăuntric, să ne înfiorăm în fața unei astfel de iubiri fără de egal.
Așadar, cum vom putea să ajungem să ne bucurăm atunci când ne închinăm lui Dumnezeu și ascultăm de voința Sa, împlinind ceea ce ne-a poruncit?
Când în interiorul sufletului nostru pătrund razele iubirii divine, ce se descoperă pentru fiecare dintre noi în fiecare zi, atunci inima noastră va începe să cânte de bucurie, iar expresia feței va da mărturie că ne-am întâlnit cu Dumnezeu, că El ne-a vorbit în mod personal, chiar prin experiența vieții. Atunci, această lumină se va revărsa în toate aspectele vieții noastre, fiindcă orice faptă sau gând al întunericului, va fi dată la o parte, lăsând loc exprimării iubirii de Dumnezeu, și deopotrivă de semen, adică tocmai respectarea poruncilor Sale.
Rugăciune pentru a putea vedea intervențiile lui Dumnezeu asupra vieților noastre, în a distinge lucrurile extraordinare pe care El le face în favoarea noastră, precum și pentru a lăsa ca lumina cerească să umple inima noastră printr-o închinare a bucuriei și încrederii.
4. Un gest care încurajează pe cei în suferință
"Cei care duc din greu lupta acestei vieți pot fi întăriți și încurajați prin mici atenții ce nu cer decât un mic efort plin de iubire. Pentru ei, atingerea mâinii de ajutor, întinsă de un prieten adevărat, este mai de preț decât aurul sau argintul. Vorbele bune sunt la fel de bine primite ca și zâmbetul îngerilor." (Ellen White, Divina vindecare, pagina 158)
Se poate spune că un gest, aparent mărunt, poate avea o semnificație deosebită pentru o persoană aflată în dificultate?
Când ne gândim la ajutorarea semenilor, deseori facem referință la o lucrare mare pe care trebuie să o facem sau la furnizarea de valori materiale consistente, pe care de cele mai multe ori nici noi nu le avem. Însă acest lucru este departe de realitate, fiindcă de fapt prin gesturi, atitudini sau cuvinte noi putem să venim în ajutorul celor aflați în diferite dificultăți, mult mai eficient și mai direct decât ne-am putea imagina. Cauza principală a necazurilor cu care ne confruntăm în general, rezidă din faptul că ne pierdem foarte ușor speranța și credința, că ajungem să ne lăsăm purtați de val și chiar să abandonăm lupta vieții. De aici pleacă majoritatea problemelor cu care avem de-a face. De aceea, o încurajare spusă la momentul potrivit, adică atunci când riști să aluneci cu totul la vale, va valora mai mult decât toate ajutoarele materiale pe care le-am putea oferi.
De fapt, de ce avem nevoie pentru a fi sensibili la starea sufletească a celor din jurul nostru, astfel încât să știm când să venim în ajutor?
Lucrul cel mai extraordinar pe care îl poate realiza religia creștină autentică, constă în creșterea capacității noastre de a distinge detaliile vieții din jurul nostru, prin înțelegerea modului în care Dumnezeu lucrează în cursul evenimentelor prin care trecem. În acest sens, sensibilitatea noastră la ceea ce se întâmplă în jur este amplificată suficient pentru a putea percepe ceea ce se întâmplă cu semenii noștri și prin ajutorul spiritual pe care îl primim, să putem veni în ajutorul lor. Cred că dificultatea cea mai mare constă în faptul că de regulă, ne rezumăm la o religie ce se limitează la forme, ritualuri și ceva învățătură, fără a pune accent pe partea practică, ce presupune dezvoltarea facultăților noastre spirituale și morale.
Se poate spune că dezvoltarea acestor aptitudini, presupune un efort susținut din partea noastră? Mai precis, doar simpla învățare a unor principii nu ne va fi de mare folos?
Religia creștină este în esența ei practică, chemându-ne să transpunem în realitatea zilnică principiile spirituale pe care le deprindem prin studiul personal al Sfintelor Scripturi. Bineînțeles, acest lucru presupune un efort susținut, o voință bine determinată și o perseverență ce depășește în permanență simpla dorință. Însă motivația pentru a face acest efort decurge în principal din modul în care ne raportăm, sau mai bine zis percepem, realitățile spirituale. Contemplarea lucrării lui Dumnezeu în viața de zi cu zi nu reprezintă altceva decât o urmărire activă a intervenției supranaturale asupra experiențelor prin care trecem, cu scopul de a ne sincroniza interior, prin gânduri și atitudini, precum și exterior, prin cuvinte și fapte, cu ceea ce întreprinde Creatorul nostru.
Să citim acum din Isaia 12: 3-6 " Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii, și veți zice în ziua aceea: Lăudați pe Domnul, chemați Numele Lui, vestiți lucrările Lui printre popoare, pomeniți mărimea Numelui Lui! Cântați Domnului, căci a făcut lucruri strălucite: să fie cunoscute în tot pământul! Strigă de bucurie și veselie, locuitoare a Sionului, căci mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel."
Cum se poate înțelege acest verset, din prisma ajutorului pe care îl putem oferi semenilor noștri, pentru a ajunge la o religie a încrederii, optimismului și bucuriei?
Cum am mai spus și în alte ocazii, cea mai nefericită reclamă pe care o putem face creștinismului este aceea de a afișa o atitudine de nemulțumire, tristețe și apăsare, în condițiile în care am luat contactul cu învățătura eliberatoare a lui Hristos. Ceva nu este în regulă pentru cineva, care deși cunoaște adevărul mântuirii prin jertfa lui Isus Hristos, totuși rămâne în dispoziția negativă cauzată de păcat. Acest lucru nu înseamnă că orice indispoziție trebuie să fie eliminată din viața noastră. De fapt, în permanență va trebui să ne luptăm cu influențe care ne trag spre pământ, la propriu și la figurat. Dar atunci când abandonăm lupta, când ne lăsăm târâți de stări negative, atunci mai mult ca sigur înseamnă că nu am înțeles, sau am pierdut sensul, cuvintelor lăsate de către Dumnezeu prin intermediul Bibliei. De acea, primul pas constă în reluarea într-o manieră corespunzătoare a învățăturii Evangheliei lui Hristos, pentru a distinge mesajul autentic.
Care ar fi o cauză majoră pentru care multe persoane, presupus creștine, nu ajung să vadă religia bucuriei pe care ne-a oferit-o Dumnezeu prin Isus Hristos?
În primul rând, dacă persoana care prezintă cuvintele adevărului veșnic, nu este ea însăși pătrunsă de spiritul lui Isus Hristos, atunci învățătura pe care o prezintă va fi deficitară, golită de puterea transformatoare, rezultând doar o informație ce este transmisă celorlalți. Însă o informație, fie ea și cea mai de seamă, dacă nu este conectată cu puterea de a fi transpusă în practică, este în mod cert inutilă. Într-un mod similar, dacă puterea lui Dumnezeu nu însoțește cuvintele adevărului, atunci acesta din urmă rămâne fără valoare practică. Prin urmare, o cauză majoră pentru transmiterea unui creștinism lipsit de putere, aș putea spune chiar nepractic, rezidă din lipsa conexiunii spirituale a celor ce îl prezintă.
Ce altă cauză ar mai putea conduce la alterarea conținutului salvator al cuvintelor Mântuitorului?
O altă cauză majoră este constituită din neînțelegerea, iar alteori chiar alterarea, învățăturilor biblice, care vor conduce la un alt mesaj decât cel furnizat de către Dumnezeu. Cunoașterea doar la suprafață a învățăturilor creștine se constituie ca un impediment serios în aprofundarea nuanțelor profunde, dar esențiale, pentru transformarea vieții. De exemplu, în zadar se tot vorbește despre necesitatea de a ne însuși anumite valori morale, dacă de fapt noi nu L-am acceptat pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal și nu facem din aceasta fundamentul întregii noastre vieți. În același timp, alterarea prin adăugare sau omisiune, constituie de asemenea o cauză majoră în împiedicarea noastră de a ajunge la religia bucuriei mântuirii prin Isus Hristos.
Prin urmare, ce s-ar putea face pentru a descoperi religia curată, plină de bucurie și încredere, pe care Domnul Hristos dorește să ne-o ofere?
Mai întâi, este necesar să reluăm fundamentele religiei creștine, pentru a înțelege în mod corect ceea ce Dumnezeu dorește să ne transmită. În acest sens, studiul biblic personal se constituie ca o prioritate, fapt ce implică citirea zilnică a Sfintelor Scripturi, cugetarea asupra cuvintelor acesteia și nu în ultimul rând studiul personal, așa cum am procedat și atunci când fiind elevi trebuia să studiem diferitele materii de curs. Mai departe, pentru a putea conecta învățăturile biblice cu viața noastră, va fi necesar exercițiul rugăciunii, aplicat la ceea ce citim din Sfintele Scripturi. În unirea dintre cele două se află o forță extraordinară.
În afară de studiul biblic zilnic și rugăciune, ce anume ar mai trebui să facem pentru a ajunge să avem încredere deplină în Dumnezeu în viața de zi cu zi?
De îndată ce elementele de învățătură și cele de motivație sunt fixate, prin studiu, respectiv rugăciune, va trebui să exersăm punerea lor în practică. În aceste sens, un instrument util ar fi cel de a ne defini obiective specifice pe care să le realizăm, iar după aceea să examinăm cum au decurs lucrurile și ce se poate îmbunătăți. Această etapă seamănă foarte mult cu modul în care ne desfășurăm activitatea profesională, încercând să fim cât mai eficienți posibil și să deprindem cele mai bune practici în ceea ce avem de făcut.
Ce exemple de obiective ar putea avea un creștin, pentru a putea aduce bucurie în viața celor din jurul său?
În primul rând, un creștin trebuie să se deprindă el însuși să aibă o atitudine de bucurie, prin ceea ce primește de la Dumnezeu, fiindcă altfel el nu va avea ce oferi celorlalți. Așadar, un obiectiv permanent va fi cel de a dovedi o atitudine pozitivă continuă și indiferent de vreme, fapt care îl va conduce să primească putere spirituală pe care să o împărtășească și celorlalți. Cred că o aplicație directă a principiului "dați și vi se va da", se referă la puterea de viață, incluzând bucuria de a trăi, pe care o primim de la Dumnezeu în măsura în care suntem dispuși să o împărtășim. Dacă în lucrurile materiale suntem restricționați de realitatea nedreaptă din jurul nostru, în partea spirituală putem avea o abundență care să ne facă suficient de bogați pentru a o putea împărtăși și cu semenii noștri.
Să înțelegem că de fapt, partea spirituală este deosebit de importantă în a ne aduce bucurie și împlinire în viața noastră zilnică?
Partea spirituală este mult mai importantă decât ne putem imagina. Orbiți fiind de strălucirea și impactul pe care îl au lucrurile materiale asupra simțurilor noastre, uităm că am fost creați după chipul lui Dumnezeu. Așadar, nimic nu ne va conferi o bucurie durabilă, decât partea ce ține de manifestarea acestui "chip interior", adică partea spirituală. Prin folosirea cuvintelor "partea spirituală" nu m-am referit la un aspect mistic, ascuns, și nici la o anumită ideologie creștină, ci în primul rând la capacitatea de a percepe realitatea și de a acționa asupra ei având conștiința că Dumnezeu există, că este mereu alături de noi, că intervine în favoarea noastră, și nu în ultimul rând, că fiecare lucru ce ni se întâmplă în viață are legătură directă cu relația pe care o avem sau nu cu Creatorul nostru.
Cu alte cuvinte, care este legătura dintre partea spirituală și religia practică pe care ar trebui să o manifestăm în viața de zi cu zi?
Atunci când distingem faptul că lumea nu se compune doar din lucruri materiale, ci ea comportă intervenția activă a lui Dumnezeu, totul își schimbă culoarea, iar imposibilul devine posibil prin puterea Sa transformatoare. Când începem să distingem chipul Său în realitatea înconjurătoare, prin faptul că vedem minunile pe care El le face în viața noastră, iar aici prin minune mă refer la orice lucru mare sau mic pe care Domnul îl face pentru noi, atunci începem să ne sprijinim tot mai mult cu încredere și tărie pe făgăduințele Sale. De fapt, nu putem avea încredere în cineva pe care nu îl cunoaștem și nu știm că există cu adevărat. Dovezile pot să fie abundente în jurul nostru, dar dacă nu le dăm atenție, atunci nimic nu se va schimba cu adevărat. Ei bine, abia atunci vom ajunge să avem o religie autentică, ce nu poate fi decât una a bucuriei și speranței.
În concluzie, cum putem veni în ajutorul celor ce nu au cunoscut bucuria închinării la Dumnezeu prin Isus Hristos?
Atunci când viața noastră va începe să oglindească valorile spirituale autentice, ce se exprimă prin intermediul unor atitudini de încredere, bucurie și optimism, atunci vom ajunge să putem oferi ajutor celor aflați în felurite dificultăți, inspirându-le puterea de a duce lupta vieții mai departe, de a nu abandona și de a se prinde ferm de puterea lui Dumnezeu. Atunci, vom putea să oferim sfat și încurajare, iar cuvintele noastre nu vor mai rămâne doar niște vorbe goale, ce nu se sprijină pe nimic, ci vor avea puterea extraordinară de a transforma persoane învinse, copleșite de o realitate crudă, în oameni dispuși să lupte, să se ridice și să învingă. Cred că beneficiul cel mai mare pe care îl are un creștin, se află în capacitatea pe care o are de a nu se da bătut, atunci când este vorba de a duce până la capăt alergarea în cursa vieții. A aduce lumină în sufletele oamenilor, este cea mai nobilă lucrare ce se poate realiza pe pământ.
Rugăciune pentru a înțelege și experimenta puterea cuvintelor lui Dumnezeu, oferite prin intermediul Bibliei, și de a aduce bucurie, încredere și optimism celor aflați în dificultăți, suferințe sau necaz.
5. Puterea de a înlătura norii întunericului și îndoielii
"Dar cum putem să zâmbim atunci când suntem depășiți de mulțimea problemelor financiare, de sănătate sau de natură sufletească? Într-adevăr este dificil, dar va ajuta la ceva faptul că ne îngrijorăm în mod continuu? Va ajuta o atitudine negativă să înlăture suferința și să dea la o parte problemele ce se adaugă neîncetat la cele deja existente? Răspunsul este evident că nu. Fără nici un fel de îndoială, o atitudine pozitivă va duce la îndepărtarea întunericului pe care îl percepem și va aduce lumină în viețile noastre" (adaptare din "Cum să utilizezi puterea unui zâmbet")
Se poate spune că viața noastră va fi schimbată, dacă vom adopta o atitudine pozitivă, de încredere, optimism și speranță?
Amploarea problemelor pe care le simțim, decurge în mare măsură din modul în care cultivăm sau nu o atitudine pozitivă în viața noastră. Este adevărat, că atitudinea în sine nu conduce automat la schimbarea situațiilor în care ne aflăm. De exemplu, pot spune că nu există o putere magică într-o atitudine de speranță. Dar cu siguranță că atunci când privim cu încredere spre viitor, vom fi capabili să fructificăm ocaziile ce vor veni, pentru a depăși problemele cu care ne confruntăm. În permanență, realitatea din jurul nostru se află în schimbare, astfel încât situații defavorabile sunt urmate de altele care ne-ar putea ajuta. Acest lucru este asemănător mișcării curenților atmosferici, care într-o zi aduc precipitații bogate. În altă zi, același fenomen natural va conduce la îndepărtarea norilor și va lasă lumina soarelui să încălzească pământul. Iar alteori vom constata, cum vântul se mișcă cu putere deasupra pământului generând tornade și vijelii. Viața noastră este în totul asemănătoare, însă depinde foarte mult de noi să nu ne lăsăm în voia evenimentelor.
Totuși, există situații aparent fără ieșire, iar soluția pare să nu se întrezărească în vreun fel. Sunt persoane care au probleme de sănătate ce nu mai pot fi rezolvate, sau alteori există pierderi ce nu mai pot fi recuperate. La ce bun să ai o atitudine pozitivă în astfel de situații?
Sunt de acord că există circumstanțe în care nu mai există aparent o ieșire, sau o soluție satisfăcătoare. Iarăși, nu cred că o atitudine pozitivă reprezintă un fel de medicament universal, aplicabil în orice situație. Pe de altă parte, voi face referință la o atitudine pozitivă bazată pe învățătura biblică, ce ne oferă suport pentru speranță, chiar și pentru probleme extreme, în sensul în care vindecarea spirituală dăruită de către Dumnezeu ne va pregăti pentru soluția finală, prin intrarea în Împărăția cerurilor. Abia atunci toate nelămuririle noastre vor primi răspuns și toată suferința pe care am îndurat-o de-a lungul vieții va avea un sfârșit. Această proiectare a viitorului înălțării la ceruri, va aveau un efect benefic asupra noastră.
Să citim acum din Isaia 35: 10 "Cei izbăviți de Domnul se vor întoarce, și vor merge spre Sion cu cântece de biruință. O bucurie veșnică le va încununa capul, veselia și bucuria îi vor apuca, iar durerea și gemetele vor fugi!"
Ce imagine ne oferă acest verset biblic, și cum ne poate el ajuta în dobândirea unei atitudini pozitive, care să înlăture norii întunecați din viața noastră?
Se poate remarca cu ușurință temeiul bucuriei celor răscumpărați, care constă în "întoarcerea în Sion", adică în Împărăția cerurilor. Faptul că suntem pe acest drum, reprezintă cea mai mare fericire pe care o putem avea pe pământ. Nimic altceva nu se compară cu simțămintele de optimism, speranță și încredere ce se manifestă în sufletul unui adevărat creștin, care este conștient că se află pe drumul care duce în Împărăția lui Dumnezeu. Având o astfel de bucurie, primii creștini erau dispuși să jertfească tot ce aveau pe pământ, chiar și propria viață, fiindcă aveau siguranța primirii a ceva infinit mai bun la a doua venire a lui Hristos.
Nu pare totuși un fel de autosugestie, sau chiar fanatism, să te gândești la împărăția viitoare, în timp ce aici, pe pământ, poți trece prin circumstanțe potrivnice, dureroase, pline de suferință?
Autosugestia are un efect puternic asupra minții, dar nu poate fi menținută la nesfârșit, ea fiind asemenea unui drog, ce creează dependență, dar care are nevoie de o cantitate tot mai mare, până când se ajunge la o supradoză mortală. Dacă starea noastră interioară se bazează doar pe autosugestie, înseamnă că într-o zi vom ajunge să sucombăm, când resursele pentru o astfel de procedură se vor epuiza. Pe de altă parte, fanatismul poate conduce la lucruri ieșite din comun în viața unui om, dar în final exagerarea trăirilor interioare și negarea extremă a dorințelor sufletului vor conduce la o distrugere sigură. În fond, fanatismul poate conduce la martiraj, dar în afara acestui lucru el nu face altceva decât să distrugă tot ce este în jur. Gândul la împărăția viitoare poate fi o autosugestie, sau alteori un exercițiu fanatic, dar aceasta se datorează faptului că nu se bazează pe înțelegerea inteligentă, rațională și personală a Cuvântului lui Dumnezeu.
Prin urmare, care ar fi calea pentru înțelegerea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât să ajungem la o religie a bucuriei și speranței?
Calea, sau metoda, pentru a ajunge la înțelegerea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu constă în principal din studierea personală, rațională a ceea ce stă scris în Sfânta Scriptură. Pornind de la "simpla" citire și continuând cu evaluarea conținutului a ceea ce citim, vom ajunge să distingem învățăturile de bază ale Scripturii. Fără a face o regulă pornind de la un singur verset, ci ținând cont de context, precum și comparând parte cu parte, vom primi în cele din urmă binecuvântarea descoperirii personale a voinței lui Dumnezeu. Acest gen de studiu se aseamănă procedurilor de purificare și separare a unui metal prețios, din minereul extras din pământ sau adus de apele ce curg la suprafață. Însă în orice caz, efortul depus va fi răsplătit pe deplin și va aduce bucurie în viața celui care procedează astfel.
Sună foarte frumos aceste lucruri, dar de regulă fie nu există timp pentru o studiere aprofundată a Scripturii, fie nu avem dispoziție pentru așa ceva. Ce s-ar putea face în acest sens?
Pornesc de la următoarea premisă, și anume că atunci când dorim să trecem de un examen, fie el de școală sau la locul de muncă, este necesar să ne definim un timp pentru studiu și să trecem peste indispozițiile pe care le avem, cu scopul de atinge respectivul obiectiv, care constă în trecerea cu succes. Dacă în lucrurile acestei lumi știm să dovedim planificare, dedicare și perseverență, mă întreb pe bună dreptate, de ce nu putem să procedăm astfel și în ceea ce ține de destinul nostru veșnic? Mă adresez acum în mod special celor care poartă titlul de creștini. De ce este atât de greu să dedicăm o jumătate de oră pe zi pentru studierea personală a Sfintelor Scripturi? Unde este problema? Nu este cumva o contradicție între ceea ce pretindem că suntem și ceea ce facem? Ei bine, eu cred în mod sincer, că este necesară începerea unei reforme a vieții, începând de la modul în care ne raportăm la Cuvântul lui Dumnezeu, la Sfintele Scripturi.
Însă cineva ar putea spune, că nu a învățat religia la școală, și nu înțelege astfel cum să studieze Cuvântul lui Dumnezeu. Ce ar putea să facă pentru a depăși această situație?
Cu siguranță, că poate fi un avantaj faptul că ai beneficiat de instruire religioasă la școală sau la biserică, dar pe de altă parte, chiar cele mai de seamă prezentări nu vor putea lua locul studiului biblic personal. Dacă nu avem cunoștințe de religie, atunci există cărți și manuale care ne pot ajuta. Dacă nu știm mare lucru despre istoria biblică, atunci există informații abundente ce pot fi obținute tot din cărți sau de pe Internet. Nu în ultimul rând, pot exista și cursuri de instruire prin predare directă sau corespondență. Toate aceste lucruri ne stau la dispoziție. Însă, mai presus decât orice altceva, dacă nu vom lua Biblia, pentru a o citi și studia temeinic, încercând să aplicăm învățăturile ei la propria noastră viață, atunci nimic nu se va schimba. Căi și metode există, însă esențială este căutarea noastră după adevăr.
În ce sens un verset biblic, în genul celui pe care l-am citit, ne poate aduce bucurie și speranță în viața de zi cu zi? Cum ne pot ajuta astfel de cuvinte să manifestăm o atitudine pozitivă, bazată pe înțelegerea inteligentă și rațională a Sfintelor Scripturi?
Pentru a răspunde la această întrebare, voi face o comparație cu o experiență din viața noastră de zi cu zi. Astfel, știm bine că pentru a ne putea hrăni, de regulă este necesară prepararea prealabilă a alimentelor, după care va trebui să mestecăm bine pentru a le putea înghiți și digera, contribuind astfel la susținerea fizică a organismului. Într-un mod similar, orice Cuvânt al lui Dumnezeu, trebuie să fie bine "mestecat, înghițit și asimilat", mai precis este necesară înțelegerea elementelor sale fundamentale, care ulterior să fie adaptate procesului nostru de cunoaștere. Versetul studiat, ar putea fi redat în cuvinte proprii, acest lucru depinzând de fiecare dintre noi, astfel: "Cei care vor beneficia de mântuirea oferită de către Isus Hristos, se vor întoarce în Împărăția cerurilor, și vor merge înălțând cântări de biruință. Ei vor avea o bucurie fără de sfârșit, iar fericirea pe care o vor trăi va alunga cu desăvârșire orice urmă a suferințelor prin care au trecut". Se poate vedea cu ușurință, că fără a schimba sensul, am amplificat conținutul a ceea ce era scris.
Seamănă acest lucru într-un fel cu analizele și comentariile de text pe care le realizam la lecțiile de limbă și literatură, în școala generală?
Mai mult ca sigur că lucrurile sunt similare. De fapt, orice studiu biblic are la bază o examinare și o analiză de text, lucruri pe care le-am deprins într-o formă sau alta din școala generală. Intenția mea este ca preluând textele biblice, să încercăm să le redăm în propriile noastre cuvinte, așa cum le înțelegem, de preferință în scris, inserând și propriile noastre observații. Acest exercițiu simplu ne va ajuta să ne dezvoltăm capacitatea de înțelegere și analiză a Sfintelor Scripturi, procese fundamentale pentru orice gen de studiu biblic am încerca să îl adoptăm. În plus, vom constata că agerimea minții noastre va crește.
Însă nu există riscul să ne îndepărtăm de învățătura biblică, mai ales când nu avem experiență suficientă, și astfel să ajungem la concluzii sau interpretări ce pot fi departe de Cuvântul lui Dumnezeu?
Orice studiere stă sub semnul riscului de a greși mai mult sau mai puțin. Însă să nu uităm că numai "cine nu muncește nu greșește". Cred că nu trebuie să ne fie atât de frică să greșim, încât să renunțăm cu totul de a mai studia, și să depindem doar de ce spun "specialiștii", care și ei, fiind tot oameni, pot greși! Totdeauna, în procesul cunoașterii vor exista abateri, care ulterior vor fi corectate. Însă, pentru a nu greși fundamental, este util să avem și comentarii biblice, scrise de data aceasta de persoane care au studiat temeinic, și astfel să ne putem corecta în ceea ce am înțeles greșit. Dar chiar prin faptul că ne vom corecta, efortul nostru va deveni și mai valoros, fiindcă pe drumul cunoașterii atât ideile preconcepute, cât și inflexibilitatea de renunța la o poziție eronată, când acest lucru devine evident, se constituie ca fiind cele mai mari obstacole.
Revenind la redarea prin cuvinte proprii a ceea ce am citit, cum putem să ajungem la un sfat personal valoros, pozitiv, care să ne aducă speranță?
În continuare, ideea este relativ simplă, și constă în a aplica la propria noastră persoană ceea ce am studiat. Astfel, personalizând am putea spune: "În măsura în care Îl voi urma pe Isus Hristos, atunci voi beneficia de intrarea în Împărăția cerurilor și de aceea voi merge înainte înălțând cântări de biruință, fiindcă o bucurie fără de sfârșit este pusă înaintea mea, iar fericirea pe care o voi primi va alunga cu desăvârșire orice urmă a suferințelor prin care am trecut". Având acest gând cu privire la viitor, această proiecție a ceea ce vom fi, cum am mai putea să ne mai lăsăm copleșiți de realitățile prezente? Dacă finalul va fi slava, bucuria și fericirea veșnică, de ce să mai dau atenție unor detalii supărătoare sau să mă las impresionat de norii negri pe care Satana îi aruncă asupra mea? Voi crede Cuvântul lui Dumnezeu și voi lăsa ca această bucurie și încredere să mă cuprindă chiar de acum! Acesta va fi de fapt răspunsul credinței inspirate de studierea Cuvântului lui Dumnezeu.
Rugăciune pentru a ne însuși deprinderea de a cultiva o atitudine pozitivă, optimistă, plină de încredere, având la bază adevărul exprimat prin Cuvântul lui Dumnezeu, și de a studia Biblia într-un mod personal pentru a primi cu bucurie binecuvântarea vieții veșnice.
