1. Acceptare și întărire
Psalm 51:15-17: “ Doamne, deschide-mi buzele, și gura mea va vesti lauda Ta. Dacă ai fi voit jertfe, Å¢i-aș fi adus: dar Å¢ie nu-Å¢i plac arderile de tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită."
Putem spune că lui Dumnezeu Îi place să avem un "duh zdrobit" atunci când venim înaintea Sa? Cum se înțelege această afirmație?
De modul în care vom înțelege expresia "duh zdrobit" depinde învățătura pe care o vom primi citind aceste versete. În accepțiunea obișnuită, prin "duh zdrobit" se face referință la o anumită atitudine ce trebuie să o avem atunci când dorim să intrăm în legătură cu Dumnezeu, care se caracterizează prin umilință, adică smerenie, și reverență, adică recunoașterea nedesăvârșirii noastre în raport cu sfințenia lui Dumnezeu. Ca un prim pas în abordarea unei închinări autentice, "duhul zdrobit" devine o cheie în realizarea legăturii cu Creatorul nostru.
Totuși, de ce David, autorul acestui psalm, folosește această expresie de "duh zdrobit", pe care o amplifică ulterior prin cuvintele "inimă zdrobită și mâhnită"? În ce situație se afla el când a alcătuit acest psalm?
În cazul lui David, putem spune că el se afla într-o situație cu totul nefericită, în urma comiterii unui păcat teribil prin adulter cu Batșeba și crearea circumstanțelor favorabile pentru uciderea lui Urie Hititul, soțul acesteia. Așadar, pentru el "duhul zdrobit" și "inima zdrobită și mâhnită" descoperea o stare de neputință și de descurajare în fața unei situații ce nu putea fi scuzată în vreun fel. David practic nu mai vedea o soluție normală la ceea ce se întâmpla și restaurarea relației cu Dumnezeu depindea doar de bunăvoința Celui Prea Înalt.
În ce sens situația lui David se regăsește în experiența noastră zilnică, atunci când trecem prin perioade de descurajare și de întristare?
Cu siguranță, că nu trebuie să comitem adulter sau să participăm la comiterea unei crime, pentru a ajunge să ne simțim descurajați și întristați până acolo încât să nu mai vedem nici o ieșire în raport cu Dumnezeu și cu conștiința noastră. Dar de fapt, orice încălcare a poruncilor divine, a standardului moral bine exprimat prin Decalog, adică Cele zece porunci, conduce la trezirea sentimentului de vinovăție, care conduce imediat la descurajare și întristare, cu scopul de a ne ajuta să conștientizăm situația în care ne aflăm.
Se poate spune că simțămintele de descurajare și de neputință își au ca punct de plecare încălcarea poruncilor lui Dumnezeu, care aduc după ele conștiința vinovăției?
Trebuie bine înțeles că descurajarea este doar manifestarea exterioară a unei cauze mult mai profunde, iar așa cum am observat în cazul lui David, conștiința vinovăției, în urma încălcării poruncilor divine, a fost cauza "zdrobirii" sufletești la care face referință. Practic, David nu mai vedea decât o condamnare de care nu putea să scape, iar soluția jertfelor ceremoniale nu avea cum să rezolve situația în care se găsea. Prin extensie, putem spune că orice simțământ de descurajare este legat de conștiința vinovăției și de încălcarea codului moral.
Însă de ce elementele ceremoniale, în genul jertfelor și a arderilor de tot, adică a formelor de religie, nu puteau să Îi aducă vindecare? De ce spune David că lui Dumnezeu "nu Îi plac arderile de tot"?
Niciodată îndeplinirea unui ritual religios nu va putea să îndepărteze conștiința vinovăției, care se află undeva în adâncul sufletului nostru, iar acest lucru este clar exprimat de către David. Avem nevoie de o curățire interioară, pe care numai Dumnezeu o poate realiza prin acordarea iertării Sale. Formele de religie nu pot decât să contureze anumite adevăruri spirituale, dar ele nu vor putea lua locul elementului spiritual, care ține de relația noastră personală cu Dumnezeu și de tot ceea ce Domnul realizează în favoarea noastră. Să nu comitem greșeala fariseilor, care orbiți de formă nu mai distingeau conținutul închinării. Astfel, înțelegem că lui Dumnezeu "nu Îi plac arderile de tot", când prin intermediul lor dorim să obținem eliberare și nu prin relația pe care trebuie să o avem în permanență cu El pentru a primi iertarea Sa.
Dar ce se poate spune despre oamenii care sunt apăsați de descurajare, fără ca acest lucru să se datoreze lor? Ne gândim la persoane care au suferit diferite forme de abuz sau se află în circumstanțe defavorabile?
Pentru o astfel de situație există versete biblice mult mai explicite, dar pe de altă parte situația lui David nu se aplică doar celor care comit astfel de lucruri rele, ce sunt evidente chiar și din punct de vedere penal. De fapt situația lui David se extinde asupra tuturor oamenilor, fiindcă în mod esențial, orice om este vinovat înaintea lui Dumnezeu și prin urmare are nevoie de iertarea Sa. În cazul persoanelor care suferă în urma abuzului comis asupra lor, putem aplica expresia "Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită", adică Dumnezeu nu va fi nepăsător cu privire la orice persoană care se află în dificultate și caută ajutorul Său. Aici avem de-a face de fapt cu un principiu general ce se aplică oricărui om, indiferent de situație.
Ce învățătură practică ar putea avea astfel de persoane, urmând învățătura oferită de aceste cuvinte scrise de David?
Orice formă de abuz comis asupra unei persoane, reprezintă o încălcarea a codului moral exprimat de către Dumnezeu. De aceea, fără o pocăință temeinică, nici un om care abuzează de semenul său, nu va putea să scape de condamnarea divină, ce se va vedea în final la judecată. Pe de altă parte, cei care sunt victime a unor forme de abuz, trebuie să înțeleagă că Dumnezeu înțelege situația în care se găsesc și va oferi suport pentru restabilirea unor astfel de persoane. Însă cel mai greu pentru cel care suferă un abuz, este de a-și redobândi respectul de sine și să treacă peste resentimente, lucruri pe care le vom aborda într-o ocazie viitoare.
Revenind la textul biblic, de ce David cere să "i se deschidă buzele", astfel ca "gura sa să vestească lauda" lui Dumnezeu? La ce se referă această laudă și cum se leagă de starea de descurajare în care se găsea?
Pentru noi poate părea relativ simplă situația descrisă de David, fără a discerne un motiv de descurajare, dar să nu uităm că de îndată ce se comite o faptă rea, Cel rău vine asupra noastră și încearcă prin dovezi evidente să ne inducă o stare de neputință și de descurajare, astfel ca noi să nu mai venim înaintea lui Dumnezeu. El ne șoptește că suntem prea păcătoși, că problema noastră este prea mare, și mai ales că lui Dumnezeu nu Îi pasă de noi. Nu cunoaștem cu toții aceste sugestii ce vin deseori asupra noastră, generând dificultăți aparent de netrecut? Ei bine, David se afla în mijlocul unor astfel de frământări, ce îl aduceau în pragul disperării, însă el a continuat să se prindă de făgăduințele iertării divine. Dar deodată el nu s-a mai văzut în stare să mai exprime lauda lui Dumnezeu, ci doar să vorbească despre situația sa nefericită și lipsită de speranță, cel puțin din perspectiva omenească. David dorea ca relația sa cu Dumnezeu să fie restabilită, să primească întărire și certitudinea acceptării înaintea lui Dumnezeu.
Se poate spune că lauda lui Dumnezeu se constituie ca exprimarea cea mai potrivită atunci când primim iertarea divină prin certitudinea acceptării înaintea Sa?
Când vedem adâncimea circumstanțelor ce ne separă de Dumnezeu și adâncul vinovăției în care ne aflăm, atunci cu siguranță că nu putem spune decât să suntem pierduți, iar descurajarea ne învăluie. Însă dacă ne ridicăm cugetul către ceruri, vom distinge prin intermediul Cuvântului divin iertarea ce ne este oferită, deopotrivă prin acceptare și întărire, astfel încât să ieșim dintr-o astfel de situație. De îndată ce ajungem la o astfel de convingere, lauda începe să se exprime în mod natural, spontan din suflet. Cum să nu lauzi pe Dumnezeu pentru bunătatea Sa de a ne scoate din mlaștina neputinței și agoniei lipsite de speranță?
Dar ce se întâmplă, dacă atunci când realizăm iubirea lui Dumnezeu în favoarea noastră, totuși nu ajungem să-L lăudăm pe Creatorul nostru și să ne exprimăm recunoștința?
Prin laudă nu înțeleg doar exprimarea de cuvinte, care sunt dealtfel necesare, ci mă refer în primul rând la o atitudine de recunoștință care ar trebui să caracterizeze viața oricărui om care are percepția harului ce ne-a fost acordat prin iertarea vinovăției. Problema este că oamenii nu sunt de regulă conștienți cât sunt de vinovați înaintea lui Dumnezeu și de aceea religia lor este superficială, axată doar pe forme, iar exprimarea laudei se realizează doar la nivel exterior. Să ai viziunea iubirii lui Dumnezeu, așa cum este clar prezentată în Sfintele Scripturi și în viața de zi cu zi, și totuși să nu cultivi o atitudine de laudă la adresa Creatorului, nu va avea drept rezultat decât o lucrare de suprafață, ce nu va conduce la rezolvarea situației în care te afli la un moment dat.
Așadar, care este o metodă sigură de a depăși simțămintele de descurajare ce vin asupra noastră atât de des?
Soluția conturată de către David pentru orice "inimă zdrobită și mâhnită" constă în a veni înaintea lui Dumnezeu, având convingerea că El ne primește, că ne acceptă așa cum suntem, că ne înțelege, ne îmbărbătează și intervine în favoarea noastră, acordându-ne harul Său, iertarea Sa. Ca urmare a unei astfel de experiențe spirituale, ajungem să cultivăm o atitudine de laudă a lui Dumnezeu, pentru ceea ce El este și deopotrivă pentru ceea ce El a făcut pentru noi. Putem spune că niciodată un om care nutrește mereu o atitudine de laudă, nu va putea fi doborât de mâhnire sau descurajare, fiindcă puterea divină va fi împreună cu el neîncetat, oferindu-i călăuzire ori de câte ori Cel Rău va încerca să îl doboare în vreun fel. Doar astfel se poate dobândi biruința!
Rugăciune: pentru a învinge orice fel de descurajare și de neputință prin conștientizarea iertării divine și prin cultivarea unei atitudini de laudă continuă a lui Dumnezeu.
2. Încurajare și înviorare
Isaia 53:15 "Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite, și să îmbărbătez inimile zdrobite."
Ce înseamnă că Dumnezeu locuiește în locuri înalte și în sfințenie? Cum putem înțelege astfel de noțiuni?
Nu este simplu să înțelegi realitățile veșnice dacă nu primești un ajutor special prin intermediul Duhului Sfânt. Mulți oameni au încercat de-a lungul timpului să se gândească la ceea ce există în ceruri, iar alții la modul în care se manifestă Dumnezeu. Cu toate acestea, în afara unor lucrări cu un caracter literar și eventual fantastic, nu s-a putut da un răspuns clar cu privire la realitățile cerești la care face referință Sfânta Scriptură. De aceea, trebuie să abordăm astfel de noțiuni dintr-o perspectivă spirituală, bazată pe studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, locuirea în locuri înalte și în sfințenie se referă în primul rând la desăvârșirea Creatorului în ce privește puterea pe care o deține și caracterul Său moral de excepție.
Așadar, "locurile înalte" din acest verset se referă la un standard moral de excepție, desăvârșit?
Fără a ignora aspectele ce țin de puterea infinită, totuși, ceea ce caracterizează în mod deosebit pe Dumnezeu este tocmai aspectul moral, ce întrece orice imaginație, mergând până la nivelul absolut. Dumnezeu este desăvârșit în ce privește înzestrarea morală, iar standardul Său este mai presus decât tot ceea ce există sau ar putea exista. De aceea, El este modelul nostru pentru întreaga eternitate, fapt pentru care atitudinea noastră trebuie să fie atât de reverență, de respect și adorare, dar și aceea a unui ucenic, sau a unui fiu, doritor să învețe cât mai mult de la maestrul, sau părintele său. Locurile înalte ale existenței lui Dumnezeu nu se referă, așadar, doar la poziționarea scaunului Său de domnie, undeva în ceruri, ci în primul rând la înălțimea morală a Creatorului universului, la care suntem chemați să privim și să fim transformați după chipul Său.
Dacă așa stau lucrurile, de ce oamenii tind să-L ignore pe Dumnezeu în viețile lor și să investească timp și energie în cunoașterea altor lucruri, poate utile, dar care nu suportă comparație cu trăirea unei relații vii cu Creatorul nostru?
Necunoașterea de Dumnezeu și ignoranța evidentă asupra cerințelor Sale decurg în mod logic dintr-o atitudine greșită, care ne conduce la investirea energiei și a timpului în lucruri mult inferioare, care nu pot oferi o satisfacție durabilă. Noi am fost creați pentru a fi într-o strânsă legătură cu Dumnezeu, și de aceea nu vom fi cu adevărat fericiți dacă Îl vom ignora în viețile noastre. Tendința de a uita partea spirituală își are izvorul din faptul că omul a căzut sub o influență malefică, rea, care îl trage spre groapa abisului și condamnării. Dacă ne vom lăsa în voia acesteia, în cele din urmă vom ajunge să fim pierduți, chiar dacă viața noastră ar fi putut fi o continuă ascensiune către "locurile înalte" despre care vorbește acest verset.
Dar dacă Dumnezeu se manifestă prin sfințenie și în locuri înalte, cum rămâne cu noi, care ne aflăm atât de departe de El? Ce înseamnă că "El este alături de omul zdrobit și smerit"?
Este paradoxal, dar atunci când atitudinea noastră se caracterizează prin înălțare de sine, Dumnezeu nu va putea să ni se descopere și să ne aducă vindecare. Înviorarea este doar pentru cei care își simt "sărăcia spirituală", în timp ce persoanele care cred "că nu duc lipsă de nimic" nu au cum să aibă percepția corectă asupra sfințeniei lui Dumnezeu și a ofertei Sale de a veni alături de noi. Atitudinea pe care o manifestăm în viața de zi cu zi ne va conduce fie la întâlnirea cu Dumnezeu, fie la abisul căderii din care nu mai există posibilitatea de întoarcere. De aceea, trebuie să luăm aminte asupra valorilor pe care le promovăm în viețile noastre, cât timp existența noastră continuă să fie îngăduită pe acest pământ.
Să înțelegem că lui Dumnezeu Îi face plăcere să se coboare la nivelul nostru și să vină alături de cei care în mod deosebit trec prin necazuri, suferințe și descurajări de tot felul?
Școala vieții pe care o trăim pe pământ include lecții importante ce se învață trecând prin necazuri, suferințe și descurajări de tot felul, care ne conduc în cele din urmă la acea zdrobire interioară ce face cu putință întâlnirea cu un Creator infinit în ce privește bunătatea, sfințenia, compasiunea și puterea. Atunci când trecem prin astfel de situații critice, când se pare că nu mai există nici un fel de soluție pentru noi, dacă ne vom aduce aminte de faptul că Dumnezeu coboară alături de cei ce sunt încercați, așa cum afirmă acest verset, atunci vom intra într-o experiență de înălțare spirituală extraordinară, care ne va aduce o bucurie deosebită, chiar în mijlocul încercării.
Pare tulburătoare această afirmație, dar este posibil să avem "bucurie în mijlocul încercărilor", să avem "înălțare spirituală" atunci când suntem asaltați de întuneric și descurajare?
Putem aveam bucurie în mijlocul unei vieți lipsită de griji, și acest lucru este bun, dar deopotrivă putem să experimentăm fericirea chiar și în mijlocul încercărilor, să atingem acel standard de care vorbea apostolul Pavel în epistolele sale, dar cu condiția de a veni în contact cu Dumnezeu. Nu este vorba de un efort special de a ne înălța noi la Dumnezeu, ci de a trăi realitatea faptului că El vine în întâmpinarea noastră chiar în mijlocul încercării sau a descurajării ce are tendința să ne cuprindă sufletul pentru a ne arunca în abisul distrugerii finale. Dacă în astfel de momente ne-am prinde de făgăduințele divine, atunci ceea ce este întuneric s-ar lumina de slava prezenței Celui desăvârșit în sfințenie. Deși locuiește în locuri înalte, Creatorului nostru Îi place să vină și să locuiască împreună cu toți cei care sunt cuprinși de descurajare, slăbiciune, teamă sau de îngrijorări de tot felul.
Nu este totuși paradoxal, ca Dumnezeu să locuiască în ceruri, dar pe de altă parte să vină alături de noi? Cum se poate realiza acest lucru?
Când Domnul Isus se pregătea să se înalțe la ceruri, El ne-a spus că nu ne va lăsa singuri, fiindcă Cineva asemenea Lui avea să vină alături de cei credincioși și să rămână până la sfârșitul veacurilor. Bineînțeles, era vorba despre venirea Duhului Sfânt, care realizează acest lucru extraordinar, astfel că deși Hristos este înălțat în "locurile înalte din ceruri", El continuă să fie prezent în "locurile de jos ale pământului". Iar un prim aspect care dă mărturie asupra acestei realități este acela al înviorării celor ce exercită credință în Dumnezeu și în făgăduințele Sale.
Așadar, ce remedii practice ne sunt oferite de către Sfintele Scripturi cu privire la învingerea descurajărilor și dezamăgirilor ce ne asaltează la fiecare pas?
Studiind acest verset, înțelegem că Dumnezeu este prezent cu fiecare om care experimentează descurajări sau dezamăgiri de tot felul, care îl aduc la nivelul experienței "zdrobirii", adică aproape de cel al distrugerii. De aceea, când trecem prin diferite experiențe nefericite, unele aflate la limita a ceea ce putem să suportăm, să ne aducem aminte că Dumnezeu a promis că va veni alături de noi în mijlocul încercării și ne va aduce înviorare, astfel încât să fim biruitori. În consecință, ceea ce aparent era spre distrugerea noastră va deveni ocazia unei experiențe spirituale extraordinare, ce ne va pregăti pentru înălțarea noastră la ceruri, la a doua venire a lui Hristos.
Prin urmare, există posibilitatea de a fi înălțați din punct de vedere spiritual, atunci când avem de-a face cu încercări de tot felul?
Atunci când suntem încercați, se deschid în principiu două posibilități ce ne vor conduce în direcții opuse. Pe de o parte, putem cădea în abisul disperării, fapt care ne va adânci în problema cu care ne confruntăm, sau putem să experimentăm întâlnirea cu Dumnezeu în mijlocul încercării, fapt care ne va înălța spiritual, ca proiecție a înălțării finale la a doua venire a lui Hristos. Practic, două realități se vor proiecta cu putere ca urmare a încercării: cea a nimicirii finale și cea a înălțării de la sfârșitul istoriei. Culorile primei realități vor fi sumbre, întunecate, iar ale celei de-a doua vor fi strălucitoare, luminoase. Ceea ce va face diferența va fi credința noastră în Dumnezeu și în Cuvântul Său, care ne spune că El va veni alături de noi.
Dar uneori încercările vin din cauza unor alegeri greșite pe care le-am făcut. Mai putem avea speranță în astfel de situații?
Uneori putem fi zdrobiți din cauza altor persoane, care au adus necazuri asupra noastră, dar alteori alegerile noastre ne-au condus în situații teribile, din care nu mai există scăpare. Cu toate că putem ajunge la experiența "zdrobirii" venind din diferite direcții, totuși făgăduința este valabilă și pentru cei care au făcut alegeri greșite, ce au avut urmări nefericite. Asemenea fiului risipitor, care a fost primit de către tatăl său, Dumnezeu nu respinge pe nici un om care caută ajutorul Său, chiar dacă situația defavorabilă în care se află i se datorează. Răspunsul este clar: Dumnezeu va veni alături de orice om care este "smerit și zdrobit" prin felurite încercări, astfel că nu trebuie să hrănim nici un fel de descurajare ce se va proiecta asupra vieții noastre.
Ce anume va declanșa acest proces de vindecare spirituală pentru cei asaltați de descurajare?
Declanșarea procesului de vindecare presupune schimbarea atitudinii interioare, care dacă este de înălțare de sine trebuie să se preschimbe în modestie sau smerenie. În același timp, trebuie să manifestăm credință că Dumnezeu Își ține cuvântul și va veni alături de noi atunci când unim "smerenia" cu "zdrobirea sufletească". În acest mod, vom dobândi o experiență de înălțare interioară extraordinară, care va conduce la primirea puterii de a face față cu succes încercării. Astfel, descurajarea se va desprinde de noi, fiindcă ea nu poate locui în sufletul unui om, care trăiește experiența întâlnirii cu Dumnezeu, prin credința în ceea ce El a promis. Iar ceea ce cuvintele nu pot descrie, se va întâmpla cu o astfel de persoană, în sensul că înviorarea divină o va ridica deasupra dificultăților, problemelor sau necazurilor din această lume, pentru a primi puterea de a face față și de a se pregăti pentru marea înălțare de la sfârșitul istoriei acestui pământ.
Rugăciune: pentru primirea înviorării lui Dumnezeu indiferent de vreme, atât în momentele de prosperitate, cât și în clipele de încercare. Și fie ca acest dar spiritual al înviorării să înlăture orice umbră de descurajare, ce ar încerca să ne împresoare.
3. Compasiune și mântuire
Psalm 34:17-19 " Când strigă cei fără prihană, Domnul aude, și-i scapă din toate necazurile lor. Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, și mântuiește pe cei cu duhul zdrobit. De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană, dar Domnul îl scapă totdeauna din ea."
În ce sens "Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă"? Este necesar să trecem prin momente dificile pentru a putea fi aproape de Dumnezeu?
Cu siguranță că nu este necesar să trecem prin momente dificile pentru a fi aproape de Dumnezeu, dar de cele mai multe ori în clipele de prosperitate avem tendința de a uita de Creatorul nostru. De aceea, singura șansă de a mai intra în relație cu Dumnezeu mai rămâne aceea de a trece prin momente de tensiune și de nesiguranță, care într-o formă sau alta ne silesc să ne apropiem de Salvatorul nostru. În acest sens, expresia "Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă" prinde contur, iar noi ajungem în final să intrăm în relație cu Creatorul nostru.
Să înțelegem că una dintre principalele cauze pentru care putem trece prin încercări rezultă din faptul că noi nu avem în mod normal dorința de a intra în legătură cu Dumnezeu?
Dacă nu ar exista această tendință "naturală", ca să îi spun astfel, de a-L ignora pe Dumnezeu, atunci chipul acestei lumi ar fi cu totul altul. O mulțime de probleme ce ne asaltează din toate părțile, și la care nu găsim rezolvare, nici măcar nu ar mai exista. Faptul că omul nu ține seama de Creatorul Său, de Cel care ne este Dumnezeu și Tată ceresc, conduce la adâncirea în neputință și ignoranță, cu rezultate nefaste pentru toți. Dacă această lume s-ar întoarce la Creatorul ei, atunci am putea să ne bucurăm de binecuvântări la care nici nu ne putem gândi în clipa de față, ce întrec și cea mai avansată imaginație. De aceea, multe dintre încercările noastre sunt datorate ignorării lui Dumnezeu și deopotrivă neglijării cerințelor Sale sfinte.
Putem spune că descurajarea ce ne împresoară în multe ocazii, conducându-ne la condiția de "duh zdrobit", ar putea fi depășită dacă am restabili relația cu Dumnezeu?
Conceptul biblic al vindecării spirituale se referă prin excelență la restabilirea relației cu Dumnezeu, ca primă etapă în redobândirea demnității și puterii cu care am fost înzestrați la începuturi de către Creatorul nostru. Orice formă de descurajare pe care o experimentăm în decursul vieții, derivă din încercarea nefirească și cu totul irațională de a-L ignora pe Dumnezeu, de a nu ține seama de El și de ceea ce ni se comunică prin intermediul Sfintelor Scripturi. Dacă însă am avea o relație vie cu Dumnezeu, deschisă, sinceră și plină de bucurie, atunci nici un fel de lucru nu ne-ar mai putea arunca în mlaștina gândurilor negre și a descurajării. Practic, am experimenta o vindecare pornind de la izvoarele vieții, o curățire deplină a motivațiilor ascunse ale inimii, cu rezultate vizibile asupra întregii existențe din această lume.
Dar în versetele pe care le-am citit stă scris că Domnul aude atunci "când strigă cel fără de prihană". Putem înțelege că dacă nu suntem "fără de prihană", Dumnezeu nu ne va răspunde?
Condiția de bază pentru a primi răspuns de la Dumnezeu este exprimată prin cuvintele Mântuitorului "cereți și vi se va da, bateți și vi se va deschide", precum și "căutați și veți găsi". Fundamental este ca noi să căutăm, să cerem și să batem, adică să venim înaintea Creatorului nostru și să-L rugăm să intervină în viețile noastre, să ne vindece și să ne scape din împrejurările dificile în care ne găsim. Pe de altă parte prin expresia "cel fără de prihană" se conturează o anumită condiție la care trebuie să ajungem pentru a putea experimenta eliberarea "din toate necazurile".
Înseamnă că noi putem experimenta doar o eliberare parțială, atunci când nu ajungem în condiția de a fi "fără prihană"?
Îndurarea lui Dumnezeu merge mai departe decât putem să ne imaginăm, astfel că El ascultă și pe cei care în mod clar trăiesc în neascultare, însă atunci când trec prin momente dificile încep să strige către Creatorul universului. Așa au stat lucrurile și în vechime, când Dumnezeu elibera pe poporul Său când striga către El, deși această întoarcere era doar de moment și de multe ori nu din toată inima. Rațiunea unei astfel de intervenții se datora faptului că lui Dumnezeu Îi era milă de durerile și necazurile pe care singuri și le provocau. De aceea, El intervine și oferă salvare chiar și celor care ignoră în totalitate cerințele Sale, acest lucru fiind bine exprimat prin cuvintele "Domnul face ca ploaia din ceruri să vină deopotrivă și peste cei buni și peste cei răi".
Pe de altă parte, există posibilitatea de experimenta o eliberare deplină, atingerea unei condiții în care Dumnezeu ne va salva "din toate necazurile"?
Sincer vorbind, necazul cel mai mare este că într-o zi viața se va sfârși, iar după aceea vom ajunge la o judecată la care vom fi condamnați și executați. Ce poate fi mai rău decât aceasta? Oricât de mari ar fi necazurile, nimic nu se compară cu această situație teribilă care îi așteaptă pe toți cei care nu vor ajunge la condiția de a fi "fără prihană". Eliberarea parțială de dificultăți și probleme, de care avem parte de-a lungul acestei vieți în baza providenței divine, nu este suficientă în a ne scăpa de nenorocirea ce ne așteaptă la capătul unei vieți străine de Dumnezeu. Însă posibilitatea de a experimenta o eliberare deplină stă înaintea noastră în baza lucrării de mântuire realizată în și prin Isus Hristos.
Cum putem ajunge să fim "fără prihană", astfel încât să experimentăm o eliberare totală de condamnarea ce va fi pronunțată asupra tuturor celor care L-au ignorat pe Dumnezeu în decursul vieților lor?
Condiția de a fi "fără prihană" nu reprezintă un ideal la care nu se poate ajunge, o realitate imposibil de atins, fiindcă dacă așa stau lucrurile, atunci Cuvântul lui Dumnezeu ar fi eronat în cerințele sale. Vestea cea bună stă în faptul că prin intermediul jertfei lui Isus Hristos, întreaga condamnare a celor păcătoși a fost executată, astfel că pentru orice om care are credință în Fiul lui Dumnezeu se deschide posibilitatea de a trăi o nouă viață, prin intermediul Duhului Sfânt. Noi putem fi "fără prihană" prin faptul că greșelile ne sunt iertate prin intermediul acestei jertfe, iar ca urmare a acesteia, prin credință, intrăm într-o relație vie cu Dumnezeul nostru. Astfel că această condiție de a fi fără prihană ne este atribuită, chiar dacă nu am contribuit în vreun fel la realizarea acesteia.
Totuși, sunt multe persoane care spun că au credință în Dumnezeu și în ceea ce a făcut Isus Hristos pentru noi, însă viețile lor nu mărturisesc despre o transformare profundă a experienței zilnice. Cum se poate înțelege acest lucru?
Doar simpla credință în Dumnezeu și în jertfa lui Hristos nu este suficientă în a ne oferi mântuirea, dacă acest lucru nu ne va conduce la schimbarea vieții în baza unei relații vii cu Creatorul nostru. "O cetate aflată pe un munte nu poate fi ascunsă", tot astfel o credință autentică va aduce un rod vizibil, lucru ce nu va putea fi pus la îndoială. Viața unui om care are credință în Dumnezeu va da mărturie cu privire la faptul că un principiu superior este adăugat, rezultatele fiind vizibile în cel mai deplin sens al cuvântului. Pe de altă parte, o credință ce se rezumă doar la primirea unui crez sau doar la o acceptare la nivelul minții, nu va putea conduce la primirea plinătății binecuvântării lui Dumnezeu, caracterizată printr-o deplină ascultare de poruncile divine.
Putem spune că nu există o vindecare spirituală autentică, care să nu se exprime prin respectarea poruncilor divine?
Doar o credință cu vorba, dar care nu se traduce prin ascultarea de voința lui Dumnezeu, prin respectarea poruncilor Sale, nu ne va fi de mare folos, fiindcă nu ne va conduce la o vindecare spirituală deplină. Noi trebuie să dorim să experimentăm plinătatea primirii binecuvântărilor divine, care ne vor conduce la un standard spiritual și moral cu totul de excepție. Nu trebuie să ne mulțumim doar cu intervenția providențială a lui Dumnezeu, în timp ce viețile noastre rămân străine de legătura cu Creatorul nostru. În același timp, o legătură superficială, sau doar la vreme de nevoie, în timp va conduce doar la o religie lipsită de o valoare spirituală autentică, sfârșind în fariseism și necredință.
În consecință, ce trebuie să facem pentru a avea parte de compasiunea și mântuirea lui Dumnezeu indiferent de vreme?
Răspunsul furnizat de versetele pe care le-am citit este relativ simplu exprimat prin faptul că trebuie să primim condiția de a fi "fără de prihană", în baza jertfei și lucrării lui Isus Hristos. Acest lucru ne va conduce la o relație vie cu Dumnezeu și la primirea plinătății binecuvântărilor Sale. Rezultatul imediat va fi eliberarea din toate problemele în care ne-am putea afla, dintre care cea mai mare este cea a condamnării la judecata finală. Acest lucru nu este arbitrar, fiindcă niciodată nu poate fi experimentată compasiunea și eliberarea în afara unei relații vii cu Creatorul nostru.
Prin urmare, ce învățătură practică putem avea pentru a învinge descurajările cu care suntem asaltați în multe chipuri?
Învingerea descurajării presupune primirea condiției de "fără prihană" din partea lui Dumnezeu și eliberarea de condamnarea care stă asupra noastră, din cauza păcatului. De îndată ce este rezolvată această problemă existențială, toate celelalte lucruri își vor găsi soluția, fiindcă mila, îndurarea, compasiunea și prezența divină se vor manifesta asupra vieților noastre, din cauză că am ajuns să fim într-o relație deschisă, directă și salvatoare cu Dumnezeu. Când spun acest lucru, nu mă refer doar la exprimări religioase, în genul studiului, rugăciunii și frecventarea serviciilor de închinare, ci în primul rând înțeleg că în interiorul sufletului s-a realizat o schimbare fundamentală, încât tot ceea ce este în noi strigă cu dor și iubire după Creatorul nostru, așteptând cu nerăbdare ziua în care vom fi înălțați la ceruri, la a doua venire a lui Hristos. Astfel, așteptarea revenirii Sale va deveni un factor activ în determinarea noastră pentru a merge până la capăt pe drumul mântuirii. Iar descurajarea nu își va mai găsi loc în inimă pentru a ne mai distruge bucuria vieții.
Rugăciune: pentru primirea condiției de "fără prihană" în baza jertfei și lucrării Domnului Isus Hristos și deopotrivă pentru experimentarea eliberării depline de sub condamnare, precum și din orice lucru ce ne apasă sufletul, distrugând bucuria vieții.
4. Vești bune, vindecare, eliberare și mângâiere
Isaia 61:1-3 " Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toți cei întristați; să dau celor întristați din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiți terebinți ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui."
De ce este amintită vindecarea celor cu inima zdrobită între lucrările pe care avea să le realizeze Fiul lui Dumnezeu?
Nimic nu este mai nociv în a ne împiedica să venim la Dumnezeu decât simțământul descurajării, al neputinței de a mai putea să crezi că Scriptura afirmă lucruri adevărate în ceea ce te privește. "Inima zdrobită" poate însemna deopotrivă și reacția de deznădejde în fața unei realități potrivnice pe care nu o poți controla, dar care se ridică împotriva ta la fiecare pas. Tocmai de aceea, lucrarea de refacere presupune în primul rând depășirea acestui obstacol interior, ce ne cauzează atât de multe probleme.
În acest sens, ce remedii ne sunt oferite pentru a depăși stările de descurajare și de neputință?
Dacă vom citi cu atenție aceste versete, vom observa o similitudine între mai multe categorii de persoane amintite ca obiect al lucrării Mântuitorului. Astfel distingem pe "cei nenorociți", pe "cei cu inima zdrobită", pe robi și nu în ultimul rând pe "cei întristați". Prin urmare, putem spune că avem o redare din mai multe perspective a celor care sunt apăsați de realitățile vitrege ale lumii în care trăim, de cei care nu mai au perspectiva rezolvării situațiilor în care se găsesc. Astfel, putem spune că există o corespondență clară între aceste categorii și deopotrivă o legătură evidentă între remediile ce le sunt oferite în genul "veștilor bune", vindecării, eliberării și mângâierii.
Cum pot "veștile bune" să fie un remediu pentru persoanele care trec prin situații dificile de descurajare și neputință?
Expresia "vești bune" se referă la conținutul unui anumit mesaj pozitiv, destinat încurajării și redării atitudinii de speranță în faptul că Dumnezeu intervine pentru a ne oferi vindecare și rezolvarea situațiilor defavorabile în care ne putem afla vreodată. Dacă vom privi la secvența remediilor oferite în cadrul lucrării de mântuire, primul pas este cel de a aduce din nou speranță în inimile oamenilor. Trebuie bine înțeles că nu vom putea avea parte de vindecare, dacă nu ne vom schimba atitudinea în sensul manifestării credinței în Cuvântul lui Dumnezeu și în lucrarea Sa de mântuire. Tocmai de aceea, în cursul vieții Sale de pe acest pământ Domnul Hristos a investit mult efort în a prezenta mesajul pozitiv al mântuirii, având drept scop cultivarea credinței în Dumnezeu și în planul de restaurare a oamenilor acestei lumi.
Putem spune că un prim factor în depășirea simțămintelor de descurajare constă în exercitarea credinței în legătură cu făgăduințele divine?
În acest punct, avem de-a face cu un remediu ce ne stă la îndemână, ori de câte ori suntem confruntați cu situații ce ne împing spre deznădejde și descurajare, și anume că putem să identificăm făgăduințele divine din cadrul Sfintelor Scripturi, aflate în legătură cu planul de mântuire, pe care le vom putea invoca prin rugăciune de la Dumnezeu pentru remedierea situațiilor dificile cu care ne confruntăm. Prin exercitarea credinței asupra împlinirii acestor făgăduințe în dreptul nostru, vom face primul pas în depășirea situațiilor negative ce vin asupra noastră.
Dar cineva ar putea spune, că deși a identificat astfel de făgăduințe, și deși s-a rugat pentru împlinirea lor, totuși nu s-a întâmplat nimic. Care ar fi cauza unei astfel de situații?
Dacă vom cerceta cu atenție versetele pe care le studiem în clipa de față, vom vedea că scopul principal al lucrării lui Hristos constă, pentru timpul de față, în a ne oferi vindecarea spirituală de care avem nevoie pentru a intra în împărăția cerurilor. De aceea, trebuie bine înțeles, că invocarea făgăduințelor divine are drept principal obiectiv cel al experimentării unei astfel de vindecări. Chiar și iudeii din acele timpuri, care așteptau o rezolvare concretă a situației de robie în care se aflau, au fost dezamăgiți de vindecarea spirituală ce le era oferită de Hristos. Prin urmare, s-ar putea ca realitatea ostilă să nu fie modificată, dar cu siguranță ceva se va schimba în interiorul nostru, astfel încât să facem față cu succes încercărilor cu care avem de-a face.
Înțelegem așadar, că vindecarea spirituală se referă nu neapărat la situațiile defavorabile în care ne putem afla, ci mai degrabă la capacitatea noastră de a face față cu succes, având drept perspectivă intrarea în Împărăția cerurilor?
Poate părea descurajator pentru multe persoane faptul că în timpul de față accentul este pus pe vindecarea spirituală, deși realitatea din jurul nostru mărturisește despre o puternică lucrare a providenței și în ce privește vindecarea fizică. Cu toate acestea, să ne gândim că dacă vom avea parte de această vindecare, atunci intrarea în Împărăția cerurilor este sigură, așa cum a fost promis de către Dumnezeu. Prin urmare, de multe ori, prin exercitarea credinței în făgăduințele divine, vom primi putere pentru a face față cu succes problemelor pe care le avem și să experimentăm o întărire interioară formidabilă.
Am discutat despre rolul "veștilor bune", adică al făgăduințelor divine, care prin intermediul exercitării credinței ne conduc la vindecare spirituală. Ce se poate spune despre celelalte remedii amintite în aceste versete?
Următorul remediu se referă la eliberarea din robie, ceea ce pentru o persoană aflată în dificultate și asaltată de descurajare poate însemna o situație în care se află la dispoziția unor circumstanțe potrivnice, asupra cărora nu are nici un fel de control. Elementul definitoriu al stării de rob constă în neputința de a influența lucrurile, o rămânere la dispoziția împrejurărilor nefavorabile sau a unor persoane răuvoitoare. Condiția de robie este evidentă dacă privim la scara istoriei tot ce s-a întâmplat de la căderea în păcat a lui Adam și a Evei. Eliberarea din robia Celui Rău, și aici includem orice formă de rău pe care am putea să o întâlnim în viață, presupune acțiunea unui factor supranatural, eliberator, ce realizează acest lucru.
Ce "eliberări" putem experimenta prin acțiunea Duhului Sfânt, ca urmare a exercitării credinței în făgăduințele divine?
Prin intermediul Duhului Sfânt, stăpânul interiorului nostru și a întregii vieți, devine Dumnezeu, iar vechii stăpâni sunt aruncați afară unul după altul. Astfel de stăpâni se pot referi la atitudini negative, simțăminte rele, obiceiuri vătămătoare, gânduri necurate, fapte de rușine, sau altele în felul acesta, ce ne țineau robi în practicarea păcatului, adică la dispoziția Celui Rău. Dacă vom privi doar la simțământul de descurajare, prin puterea sa nefastă acesta paralizează și cele mai bune eforturi în dobândirea unei vieți curate și pline de bucurie. Nu există fericire când te afli sub stăpânirea unor astfel de demoni, care își găsesc plăcerea în a-ți face viața un calvar și a te împinge iarăși și iarăși în lucruri rele.
Se poate spune că simțămintele de descurajare se află în legătură și cu o anumită imagine de sine degradată prin practici rele, înjositoare?
Practicile rele, adică viciile, alimentează cele mai teribile simțăminte de descurajare și de neputință, degradând în cel mai înalt grad imaginea de sine și respectul de sine pe care ar trebui să le avem, prin faptul că am fost creați după chipul lui Dumnezeu. De aceea, eliberarea oferită de către Hristos, presupune în primul rând restaurarea demnității personale, redarea echilibrului interior și a stăpânirii de sine, lucruri cu mult mai de valoare decât orice bun material pe care l-am putea avea. Izvoarele necredinței, deznădejdii și descurajării se află tocmai în acele lucruri ce ne întinează sufletul și viața, iar eliberarea de acestea se constituie ca un remediu sigur în vindecare.
Iar în final, ce alt remediu mai este amintit în planul acțiunilor de restabilire a persoanelor fără nădejde din această lume?
Deși apare amintită la final, mângâierea se constituie ca un dar divin, care asemenea balsamului frumos mirositor, împrospătează viața noastră și aduce alinare durerilor pe care le resimțim în această lume. Conceptul vindecării spirituale poate părea defectuos, dacă îl privim dintr-o perspectivă strict terestră, fără a vedea intrarea în Împărăția cerurilor, fiindcă deși restabilit interior, Dumnezeu îngăduie trecerea prin dificultăți felurite sau chiar rămânerea în situații dureroase. Cineva ar putea să experimenteze vindecarea spirituală, dar problema sa directă să nu fie remediată, ba chiar lucrurile să evolueze spre mai rău. Ei bine, aici intervine mângâierea pe care ne-o oferă Dumnezeu, o convingere interioară care se sprijină pe împlinirea făgăduințelor divine prin înălțarea la ceruri, când Hristos va reveni.
Nu există totuși și aspecte prezente ale mângâierii pe care ne-o oferă Dumnezeu prin intermediul Cuvântului Său?
Cu siguranță că există multe implicații prezente cu privire la mângâierea pe care Dumnezeu o oferă celor ce experimentează vindecarea spirituală. Mă gândesc, de exemplu, la atitudinea apostolilor și a primilor creștini în fața împotrivirilor și necazurilor pe care le-au avut de întâmpinat. Cu cât calm Petru își aștepta execuția chiar a doua zi, cu câtă bucurie Pavel accepta să fie batjocorit și biciuit, cu câtă liniște Ioan privea la desfășurarea evenimentelor viitoare, prizonier fiind pe o insulă pustie, sau cu câtă blândețe Domnul Hristos își ierta vrăjmașii și oferea mântuire unui păcătos țintuit pe cruce! Toate acestea, precum și multe alte mărturii, vorbesc despre oameni care au experimentat vindecarea spirituală, până acolo încât au ajuns să nu mai fie dominați de lucrurile rele ale vieții, iar în schimb au putut să privească plini de speranță către Împărăția viitoare. Exemplul lor este spre învățătura noastră în biruința asupra oricărui fel de încercare.
Rugăciune pentru primirea vindecării spirituale depline, prin intermediul exercitării credinței în făgăduințele lui Dumnezeu, precum și pentru dobândirea eliberării de păcat și primirea mângâierii prezenței Duhului Sfânt în viețile noastre.
5. Vindecare și restaurare
Psalm 147:1-3 " Lăudați pe Domnul! Căci este frumos să lăudăm pe Dumnezeul nostru, căci este plăcut, și se cuvine să-L lăudăm. Domnul zidește iarăși Ierusalimul, strânge pe surghiuniții lui Israel; tămăduiește pe cei cu inima zdrobită, și le leagă rănile."
De ce suntem îndemnați să Îl lăudăm pe Dumnezeu? Putem spune că lauda reprezintă un mijloc eficient de luptă împotriva simțămintelor negative, incluzând descurajarea?
Sunt sigur că una dintre deprinderile cele mai puțin cultivate de către mulți oameni religioși, este cea a laudei. Când spun acest lucru, nu mă refer la înșiruirea de cuvinte printre care se repetă expresii ce conțin cuvinte de laudă, ci la o redare inteligentă, cu sens și din toată inima a cuvintelor de apreciere, reverență și iubire față de Creatorul nostru. Dacă atunci când vin asupra noastră sentimentele de descurajare sau de teamă, asemenea unor nori amenințători, ne vom înălța gândurile către Dumnezeu, exprimându-ne aprecierea, lauda, mulțumirea și iubirea, atunci o putere divină se va manifesta în interiorul nostru, care ne va da capacitatea de a face față circumstanțelor defavorabile.
În cazul de față, care sunt rațiunile pentru care suntem îndemnați să Îl lăudăm pe Dumnezeu?
Dacă vom citi cu atenție aceste versete, vom identifica următoarele lucruri pe care Dumnezeu le va realiza și pentru care putem să Îl lăudăm chiar de acum și anume: rezidirea Ierusalimului, adică restabilirea acestei lumi, strângerea celor credincioși, precum și vindecarea celor cu "inima zdrobită", partea interioară, și tămăduirea rănilor, partea exterioară a ființei noastre. În acest sens, ne sunt furnizate elemente obiective pentru a ne încrede în Dumnezeu și în intervenția Sa plină de putere în favoarea celor credincioși.
Totuși, ce legătură au aceste lucruri cu ceea ce experimentăm în viața prezentă sau cu simțămintele negative ce vin asupra noastră?
La prima vedere, s-ar părea că vorbim despre un viitor ce depășește orice imaginație, având însă o mică legătură cu prezentul. Astfel, se face referință la ceea ce va întreprinde Dumnezeu în planul acțiunilor profetizate cu privire la restabilirea Împărăției cerurilor, când toți cei sfinți, din toate veacurile, vor fi strânși laolaltă, iar vindecarea, atât spirituală, cât și fizică, va fi deplină. Însă dacă vom înțelege modul în care această perspectivă este de natură a ne influența în mod pozitiv viața, atunci vom dobândi o experiență prezentă, capabilă să ne ajute în contracararea simțămintelor negative de orice fel.
Cu alte cuvinte, având în vedere perspectiva plină de lumină oferită prin Cuvântul lui Dumnezeu, am putea să experimentăm biruința asupra simțămintelor negative și a atitudinilor de descurajare?
Dacă am lăsa ca imaginația noastră să se prindă cu putere de perspectiva glorioasă a venirii Împărăției cerurilor, a timpului în care ne vom întâlni cu toți cei dragi, de care am fost despărțiți în decursul acestei vieți, și când vom primi o vindecare fizică deplină, prin înălțare la ceruri, atunci toate dificultățile prezente și-ar pierde din puterea pe care o au în a ne răpi bucuria vieții prezente, ca anticameră a vieții viitoare. Și mergând mai departe, dacă ne-am crea obiceiul de a medita la aceste lucruri și de a le exprima în cuvinte, în rugăciune, față de noi înșine în scris, dar și față de ceilalți, dacă vorbirea noastră ar da pe față nădejdea pe care o purtăm în suflet, ca urmare a credinței în făgăduințele lui Dumnezeu, atunci am putea trece prin orice împrejurare, am putea "călca peste năpârci și peste pui de șerpi", adică peste lucrurile nefavorabile, fără a mai fi afectați de acestea.
Cu alte cuvinte, dacă vom fi captivați de viitorul care ne așteaptă, dacă vom avea credință în Hristos, atunci viața de acum ar căpăta o altă perspectivă?
Într-una dintre epistolele sale, apostolul Pavel spunea că "suferințele noastre de o clipă, lucrează mai presus decât orice o greutate veșnică de slavă", în condițiile în care vom privi la realitățile veșnice, descrise prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă aceste lucruri ar ocupa orizontul imaginației noastre, atunci nici un fel de descurajare nu ar mai avea putere să ne atragă în abisul deznădejdii, iar viața ar fi deveni frumoasă, plină de sens, și mai ales de biruințe la fiecare pas.
Cum se înțelege faptul că Domnul zidește Ierusalimul, strânge pe poporul Său, iar după aceea aduce tămăduire celor cu inima zdrobită? Din ce decurge această ordine?
Indiferent cât de mari ar fi binecuvântările pe care le primim în decursul acestei vieți, nimic nu se compară cu mângâierea pe care o vom avea atunci când vom fi în Împărăția cerurilor. Abia atunci vom experimenta împlinirea deplină a binecuvântărilor divine, iar pacea pe care o vom avea nu va mai fi contracarată de împrejurări defavorabile, cărora să le facem față. Vindecarea va fi deplină, atât în ce privește partea spirituală, cât și cea fizică, deopotrivă cu restabilirea mediului natural în mijlocul căruia trăim.
Putem spune că vindecarea deplină a condiției noastre ne așteaptă în viitor, atunci când Domnul Hristos va restabili toate lucrurile așa cum erau ele la început?
Vindecarea spirituală la care avem acces în prezent nu reprezintă altceva decât o pregustare a vindecării depline ce ne va fi oferită prin restabilirea condiției umane, în armonie cu Dumnezeu, așa cum era la început. Abia atunci putem să spunem că vom fi scăpați de toate consecințele nefaste ale neascultării, care ne-au afectat atât de amar de-a lungul acestei vieți. Privind cu speranță către viitor, noi putem de acum să ne bucurăm de ceea ce va fi, deoarece înțelegem că oricât de mari ar fi problemele din prezent, ele sunt trecătoare, iar finalul va fi glorios, în Împărăția cerurilor.
Totuși, de ce ne este atât de greu să apreciem lucrurile viitoare, astfel încât să nu ne mai lăsăm afectați de realitățile prezente?
Existența noastră se derulează mereu la timpul prezent, viitorul fiind ascuns privirii noastre. Pe de altă parte, răul ce se propagă în jurul nostru este atât de puternic, încât ne influențează percepția, astfel că ne este deosebit de greu să credem că va exista un viitor atât de minunat, așa cum ne spune Sfânta Scriptură. De aceea, oamenii sunt de obicei indiferenți la făgăduințele divine, iar credința în cel mai bun caz lâncezește, de cele mai multe ori lipsind cu desăvârșire. Însă dacă am reuși să alocăm puțin timp în fiecare zi pentru a contempla viitorul pe care îl descrie Biblia, atunci viața noastră ar dobândi alte culori, iar tonusul nostru interior s-ar îmbunătăți simțitor.
Putem spune că un rol principal al profeției biblice este cel de a ne menține vie credința cu privire la lucrurile viitoare pe care ni le-a pregătit Dumnezeu?
Cu siguranță că profeția biblică are drept scop să ne direcționeze gândurile către clipele minunate ale intrării în Împărăția cerurilor. Dacă vom acorda atenție acestor profeții ce ne vorbesc despre a doua venire a lui Hristos și despre ce va urma după aceea, atunci multe dintre handicapurile interioare cu care ne confruntăm vor dispărea, fiindcă pur și simplu am uita de ele în fața luminii ce se descoperă când privim făgăduințele divine. Mintea noastră va fi înviorată și vom vedea slava lui Dumnezeu ce se revarsă prin intermediul Fiului Său, Isus Hristos.
Se poate spune că exercitarea credinței în făgăduințele lui Dumnezeu reprezintă unul dintre cele mai puternice mijloace în contracararea influențelor negative ce vin asupra noastră?
Dacă am avea o exercitare constantă a credinței în făgăduințele divine, atunci influențele negative din jur s-ar opri asemenea valurilor mării când ajung la mal. Atunci multe dintre problemele pe care le avem cu cei din jur, precum și cu noi înșine, ar dispărea pur și simplu, fiindcă și-ar pierde terenul de manifestare, care în mod obligatoriu are nevoie de necredință. Trebuie bine înțeles, că prin exercitarea credinței, o putere supranaturală începe să se manifeste în noi. Nu vreau să spun că vom face lucruri extraordinare, în sensul unor fapte grandioase, deși acest lucru este posibil, dar mai presus de toate vom fi capabili să ne ridicăm din adâncurile neputinței, neliniștii și descurajării, pentru a putea privi măreția lui Dumnezeu și destinul nostru veșnic.
Toate aceste lucruri sună foarte frumos, dar pentru multe persoane ele au devenit parte a unui "limbaj de lemn", ce nu mai exprimă un conținut care să atragă atenția. Care sunt cauzele unei astfel de situații?
Chiar și cele mai frumoase lucruri descrise prin Cuvântul lui Dumnezeu devin banale și lipsite de sens atunci când nu există o experimentare directă, practică și interioară a ceea ce este făgăduit. Dacă aceste cuvinte, atunci când sunt prezentate, nu sunt pătrunse de realitatea prezenței divine, dacă interiorul nostru rămâne inert atunci când vine în contact cu ceea ce stă scris, atunci nu se va produce o transformare cu nici o persoană din jurul nostru. Biblia are limbajul ei, ce se cere descifrat, și pe măsură ce pătrundem sensurile și semnificațiile ei adânci, atunci conținutul se îmbogățește. Ceea ce pentru mulți pare a fi un text banal, pentru un om care caută ca după o comoară ascunsă, acesta apare purtând o mulțime de învățături pline de valoare.
Se poate afirma că Biblia capătă sensul ei autentic doar în măsura în care noi o deschidem pentru a dobândi cunoaștere și lumină?
Sensurile adânci ale Bibliei se deschid înaintea oricărui om care dorește să cunoască planul de mântuire și este dispus să meargă pe cărarea deschisă de către Domnul Hristos. Însă dacă dorința noastră este superficială, atunci și experiența noastră va fi deficitară, fiindcă va lipsi acel element al puterii divine, care trebuie în mod obligatoriu să se adauge atunci când cercetăm paginile sfinte. Limbajul este lipsit de viață, atunci când nu suntem perseverenți în căutarea noastră, însă pentru cei care doresc cu toată inima să ajungă să Îl cunoască pe Dumnezeu, Biblia va ajunge o carte vie, al cărei limbaj va aduce mereu pace, bucurie și echilibru lăuntric.
Putem spune că remediul deplin al descurajării este constituit de cunoașterea lui Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi?
Cu siguranță că așa stau lucrurile și depinde doar de noi să experimentă aceasta.
Rugăciune pentru dobândirea perspectivei lucrurilor viitoare ce ne așteaptă, pentru exercitarea credinței în făgăduințele divine, și deopotrivă pentru preschimbarea interioară realizată ca urmare a primirii Duhului Sfânt.
