1. Titlul. Leviticul a primit numele de la faptul ca se ocupa indeosebi de preoti, care erau din semintia lui Levi. Vechi comentatori evrei l-au numit Wayiqra’, de la primul cuvant al cartii, iar iudeii moderni au pastrat numele. Talmudul il numeste „Legea preotilor”, sau „Legea jertfei”. Subtitlul de „A treia carte a lui Moise” nu facea parte din textul original ebraic, ci a fost adaugat cateva secole mai tarziu.
2. Autorul. Fara indoiala ca Moise, autorul Genezei, este si autorul Leviticului (vezi introducerea la Geneza). Teoriile care il contesta pe Moise ca autor al cartilor care poarta numele lui sunt prea contradictorii spre a putea indreptati aici o discutie. Inca din vremurile primare atat iudeii, cat si crestinii au crezut ca Leviticul este opera lui Moise si doar in timpurile moderne a aparut indoiala cu privire la paternitatea cartii.
Leviticul este o parte integranta a ceea ce Isus a numit „legea lui Moise” (Luca 24,44). In istorisirea vindecarii leprosului, El face legatura dintre Levitic si marele legiuitor (vezi Matei 8,4; Luca 5,14; Levitic 14,3.4.10). Sunt semnificative cuvintele lui pentru iudeii necredinciosi: „Caci daca ati crede pe Moise, M-ati crede si pe Mine, pentru ca el a scris despre Mine. Dar daca nu credeti cele scrise de el, cum veti crede cuvintele Mele?” (Ioan 5,46.47). Aici suntem informati ca Moise „a scris”, si ce a scris este numit „cele scrise de el”. Pluralul „cele scrise” inseamna ca el a scris mai mult de o singura carte. Daca acele carti numite de obicei cartile lui Moise nu sunt cele la care se face referire aici, nu stim unde sa le mai gasim.
3. Cadrul istoric. Leviticul se intinde pe o perioada de numai 30 de zile. Exodul se termina cu raportul ridicarii Cortului Intalnirii si al pregatirii pentru consacrarea lui. Aceasta lucrare s-a terminat in „ziua intai a lunii intai a anului al doilea” (Exod 40,17). Deoarece cartea care urmeaza dupa Leviticul, Numeri, incepe cu prima zi a lunii a doua a anului al doilea (Numeri 1,1), timpul dintre acestea este exact de o luna. In luna aceasta i-au fost comunicate lui Moise instructiunile cuprinse in Levitic si, in acelasi timp, au avut loc evenimentele raportate in carte.
Construirea Cortului Intalnirii in pustie a urmat curand dupa darea Legii la muntele Sinai. Israel auzise acolo glasul lui Dumnezeu vorbind din norii intunecosi care incununau varful muntelui si fusese foarte infricosat. „Si privelistea aceea era asa de infricosatoare, incat Moise a zis: „Sunt ingrozit si tremur!” (Evrei 12,21). In Levitic, Israel avea sa-L auda pe Dumnezeu vorbind din nou, nu de pe munte, ci din sanctuar, unde erau pastrate cu sfintenie Legea si tronul harului. Dumnezeu avea sa Se descopere dintre heruvimi, locul ispasirii. Dupa cum Sinai a fost locul Legii fara har (Exod 23,21), tot asa sanctuarul era locul harului si al legii. In Locul Prea Sfant s-a intalnit Legea cu harul, si ispasirea putea fi posibila acolo. Acesta este locul de unde vorbeste Dumnezeu in Levitic.
4. Tema. Leviticul se ocupa mai ales cu preotia si slujbele de la sanctuar. El nu contine toate instructiunile pe care le avea Dumnezeu pentru Israel asupra acestui subiect, pentru ca in cartea Numeri este rezervata o parte mult mai importanta. Totusi, cele mai multe principii fundamentale de inchinare sunt redate in rezumat in Levitic. Aceasta face cartea sa fie importanta si vrednica de un studiu special.
Jertfele fusesera cunoscute inca de pe vremea caderii din Eden, dar in poruncile levitice a fost facuta o descoperire mai clara cu privire la Mantuitorul spre care aratau toate jertfele. Folosirea si punerea continua a sangelui pe coarnele altarului, sau stropirea in fata perdelei, sau ducerea lui in prima despartitura a sanctuarului in fata chivotului au facut ca poporul sa-si dea seama de stransa legatura dintre pacat si jertfa. Principiul transferarii pacatului, al mijlocirii, al impacarii si al ispasirii erau exprimate in mod distinct prin ceremonia de fiecare zi, prin care aducatorul de jertfa isi punea mana asupra capului jertfei, in timp ce isi marturisea pacatul; prin instituirea unei preotii regulate spre a sluji intre Dumnezeu si om; prin jertfa de seara si de dimineata; prin jertfa individuala a arderii de tot si pentru pacat si prin intrarea, o data pe an, a marelui preot in Sfanta Sfintelor in prezenta lui Dumnezeu. In toate aceste reglementari si prescriptii, oamenii au vazut lucrarea de impacare a Aceluia care a luat asupra Sa pacatele noastre, care a murit pentru noi, si prin ale carui rani suntem mantuiti. Leviticul este o pre-Evanghelie si ar trebui sa aiba un loc important in studiul tuturor celor ce doresc sa urmeze Mielul in tot timpul.
Serviciul din sanctuar a fost evident simbolic si deci si vremelnic, pentru ca nu este nici o legatura necesara intre sangele taurilor si al tapilor si iertarea pacatului. Toate jertfele erau simbolice si aveau putina valoare in ele insele. Iar ele au fost umbra unor lucruri bune care aveau sa vina, si astfel au slujit drept scop vital. Intelegandu-le cum trebuie, ele i-au condus pe oameni la Dumnezeu. Ele au constituit lectii despre seriozitatea pacatului, despre nevoia marturisirii, despre maiestatea Legii, despre sfintenia lui Dumnezeu, despre marea Lui iubire pentru omul cazut si despre pregatirea necesara spre a sta in prezenta Lui.
Poate ca cea mai mare invatatura dintre toate era aceea despre sfintenie. Aceasta este intr-adevar tema cea mare cu care se ocupa fiecare capitol din carte. Preotii trebuiau sa fie sfinti; viata lor trebuia sa fie in afara oricarui repros; hrana lor trebuia sa fie curata; chiar si imbracamintea lor trebuia sa fie simbolul sfinteniei. Jertfele aduse trebuiau sa fie desavarsite si fara cusur; insusi sanctuarul era sfant; uneltele erau sfinte; partea de jertfa care se cuvenea sa fie a preotilor era sfanta; chiar si curtea din jurul sanctuarului era sfintita si nimic patat nu trebuia sa vina in ea. Orice lucru si orice persoana de la Cortul Intalnirii trebuia sa fie pe deplin curata din punct de vedere trupesc, simbol al curateniei spirituale cerute de Dumnezeu. Porunca repetata a lui Dumnezeu era: „Voi sa va sfintiti si fiti sfinti, caci Eu sunt sfant” (cap. 11,44.45; 19,2; 20,7.26). Simbolul acestei sfintenii era „placa sfintei cununi de aur”, pe care Domnul i-a poruncit lui Moise s-o faca si care era fixata de mitra pe care o purta marele preot si pe care era „sapat, cum se sapa pe o pecete: ‘Sfant Domnului’” (Exod 39,30).
Leviticul este mijlocul celor cinci carti ale lui Moise, fiind flancat pe de-o parte de Geneza si Exod si de cealalta de Numeri si Deutronom. Dupa cum sanctuarul era centrul inchinarii lui Israel, tot asa Leviticul contine samburele instructiunilor date cu privire la aceasta inchinare. El este Evanghelia in embrion. Noul Testament poate fi mai bine inteles, impreuna cu el; fara el, unele parti din Evanghelii si Epistole sunt invaluite in obscuritate si intuneric. Hristos ca Preot si Mare Preot; ca Miel al lui Dumnezeu; ca jertfa pentru pacatele noastre; ca jertfa ucisa, sangele ei fiind stropit de jur imprejurul altarului; ca Painea care a coborat din cer; ca Lumina a lumii; ca tamaie mirositoare; – acestea si multe alte aluzii ar fi numai in mod intunecat intelese fara lumina pe care o aduce Leviticul asupra lor.
Pavel s-a intemeiat puternic pe aceasta carte, cand le-a scris evreilor si a discutat despre punctele de credinta crestine. Se poate spune ca astazi Israel cu greu isi poate ingadui sa neglijeze aceasta carte. Daca adevarata doctrina despre ispasire, despre Ziua Ispasirii, despre curatirea sanctuarului, despre Hristos ca Marele nostru Preot si Mijlocitor slujind in sanctuarul de sus, despre judecata si apropiata revenire a lui Hristos, despre Lege si Sabat in pozitia lor adevarata – daca toate aceste doctrine sunt contributii hotarate pentru religie, viata si solii care trebuie sa fie vestite lumii, atunci Leviticului trebuie sa i se dea locul care i se cuvine in schema adevarurilor ce urmeaza a fi propovaduite, „Evanghelia este data in Levitic in precepte” (6T 392).
Se ridica uneori intrebarea de ce a instituit Dumnezeu sistemul jertfelor si a cerut varsare de sange. Dumnezeu uraste pacatul, cunoscand efectele lui; iar unul din scopurile principale ale jertfelor era sa-l faca si pe Israel sa-l urasca. El putea sa sfatuiasca pur si simplu pe poporul Sau sa nu pacatuiasca, deoarece pacatul era un rau si trebuia sa fie evitat. Dar, oare o demonstrare vizuala a rezultatului pacatului nu avea sa faca o impresie mai puternica si mai durabila asupra lor; astfel ca intotdeauna sa apara in mintea lor pacatul si moartea drept cauza si efect? Aceasta este ce a facut El in gradina Edenului, cand drept urmare a pacatului lui Adam a fost ucis un miel. Si, oare, aceste efect nu avea sa fie considerabil marit prin aducerea la indeplinire a sentintei de moarte chiar de catre pacatosul insusi? Dumnezeu putea atunci sa intrebe: Ce as mai fi putut face si n-am facut spre a-l invata pe om despre seriozitatea pacatului? „Ce as mai fi putut face viei Mele si nu i-am facut?” (Isaia 5,4).
Dar Israel a stricat foarte mult planul lui Dumnezeu. In loc sa vada in moartea animalului de jertfa o dovada a excesivei rautati a pacatului si a nevoii lor de a evita pacatul, ei au inceput sa considere jertfele un fel de plata pentru privilegiul de a pacatui. Aceasta este cauza pentru care Dumnezeu a spus prin profetii Sai ca nu mai doreste jertfele lor. „Ce-Mi trebuie Mie multimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt satul de arderile de tot ale berbecilor si de grasimea viteilor; nu-mi place sangele taurilor, oilor si tapilor” (Isaia 1,11). Prin Amos, El a spus: „Cand Imi aduceti arderi de tot si daruri de mancare, n-am nici o placere de ele; si vietii ingrasati pe care-i aduceti ca jertfe de multumire, nici nu Ma uit la ei” (Mica 5,22). Iar Mica intreaba, „Cu ce voi intampina pe Domnul, si cu ce ma voi pleca inaintea Dumnezeului Celui Prea Inalt? Il voi intampina oare cu arderi de tot, cu vieti de un an? Dar primeste Domnul oare mii de berbeci, sau zeci de mii de rauri de untdelemn? Sa dau eu pentru faradelegile mele pe intaiul meu nascut, rodul trupului meu pentru pacatul sufletului meu? Ti s-a aratat, omule, ce este bine si ce alta cere Domnul de la tine, decat sa faci dreptate, sa iubesti mila, si sa umbli smerit cu Dumnezeul tau (Mica 6,6-8).
Aceasta, pe cat este o doctrina a Vechiului Testament, pe atat este o doctrina si a Noului Testament. Cu toate acestea, multe invataturi pretioase pot fi invatate din ritual asa cum a fost poruncit la inceput. Un studiu al Leviticului va rasplati din belsug timpul folosit.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
