1. Titlu. Dovezi textuale atesta (cf. pag. 10) titlul Pros Corintious, literal „Catre Corinteni A [sau „I”]”. Acest titlu mai scurt e gasit in manuscrisul la 1Corinteni, in Papirusurile Biblice Chester Beatty (vezi Vol. V, pag. 116), cel mai vechi manuscris existent al epistolei, scris cam prin sec. al III-lea d.Hr. Titlul nu facea parte din manuscrisul original.
2. Autorul. Cu exceptia unor critici ultra-radicali care merg atat de departe incat sa puna la indoiala daca a existat vreodata Pavel, obarsia paulina a epistolei a fost in general acceptata. De fapt ea, impreuna cu 2 Corinteni, Romani si Galateni, se crede a fi cea mai bine atestata din toate scrisorile lui Pavel. Numele autorului apare atat la inceputul, cat si la sfarsitul epistolei acesteia (1Cor. 1:1,2; 16:21). Scrisoarea a fost dictata unei persoane care scria dupa dictare sau secretar, cu exceptia salutarii de la sfarsitul cartii, despre care Pavel declara ca a scris-o „cu insasi mana” sa (cap. 16:21). Nu se stie cauza exacta pentru care el a folosit secretari, dar reiese ca aceasta era ceva obisnuit la el (vezi Rom. 16:22; Col. 4:18; 2Tes. 3:17). O sugestie este ca apostolul avea vederea slaba (vezi Gal. 6:11).
3. Cadrul istoric. 1 Corinteni a fost scrisa din Efes (1Cor. 16:8). Aceasta cetate a fost scena lucrarii lui Pavel timp de „trei ani” (Fapte 20:31) si centrul principal al activitatii lui in cursul celei de-a treia calatorii misionare (Fapte 19; 20:1). Era pe punctul de a pleca in Macedonia si Grecia cand a fost scrisa scrisoarea, dar nadajduia sa ramana in Efes, „pana la Cincizecime” (1Cor. 16.5-8). Totusi imprejurarile i-au grabit plecarea (Fapte 19:21 la 20:3). Observatiile acestea ne fac in stare sa datam scrisoarea in primavara anului 57 d. Hr. (vezi pag. 103).
Biserica din Corint a fost infiintata in cursul celei de-a doua calatorii misionare. Apostolul petrecuse cel putin 18 luni in acest centru. Lucrarea lui fusese plina de truda, dar cu succes, si se infiintase o biserica infloritoare (Fapte 18:1-11).
Vechea cetate Corint era situata pe istmul care lega Peloponezul cu Grecia continentala. Era la capatul sudic al istmului, pe un podis, la piciorul de nord al muntelui cunoscut ca Acro-Corintul, pe varful caruia se gasea o fortareata si un templu. In felul acesta, cetatea era plasata strategic, cu traficul pe uscat dintre Peloponez si Atica trecand prin oras. Asezarea ei convenabila dintre Golful Saronic si Golful Corint in vestul istmului facea din ea un targ pentru cea mai mare parte a comertului care se desfasura intre Asia si Europa, si viceversa. Unii fenicieni se asezasera in cetate si isi exercitau meseria lor de a face vopsea de purpura, din Murex trunculus din marile invecinate. Ei au mai introdus si alte mestesuguri si au infiintat cultul imoral al zeitatilor feniciene.
Fiind o cetatea comerciala si situata la intalnirea marilor, Corintul era blestemat cu desfranare in asa masura, incat chiar numele cetatii devenise o porecla de senzualitate. Expresia „a corintiniza” insemna un desfrau rafinat.
O intelegere a religiei Corintului serveste la scoaterea in evidenta a minunatului har al lui Dumnezeu pentru biruirea fortelor raului si la sadirea unei biserici de sfinti nascuti din nou in aceasta cetate notorie. Prin bogatia, luxul, comertul si populatia lui amestecata, Corintul pe buna dreptate merita titlul dat de Barnes, „Parisul antichitatii”. Zeitatea principala era Afrodita, zeita dragostei, in forma ei cea mai josnica si in pasiunea ei desfranata, si nu e greu de a se imagina efectul zeificarii acesteia a senzualitatii. Templul lui Apolo era construit pe panta nordica a Acro-Corintului. Potrivit cu cerintele legale, 1000 de tinere frumoase oficiau cultul public in calitate de curtezane sau prostituate comunitare, inaintea zeitei dragostei. Ele erau intretinute mai ales de straini si din profiturile viciului lor, cetatea avea un venit stabil.
Sarcina care confrunta pe solii Evangheliei in vechea cetate a Corintului e bine expusa in acestea cuvinte: „Daca Evanghelia putea sa biruiasca in Corint, ea poate sa castige in orice imprejurari” (W. D. Chamberlain).
In cursul absentei lui Pavel, dupa intemeierea bisericii cu cativa ani mai inainte (vezi pag. 100), aparusera numeroase probleme care solicitau atentia apostolului. Aflam despre aceasta chiar din epistola. Mai intai de toate, partide dezbinasera biserica. Din cauza elocventei si invataturii sale, Apolo era inaltat mai presus de Pavel, de multi din biserica (vezi 1Cor. 1:12; 3:4; cf. Fapte 18:24 la 19:1). Altii se faleau ca nu erau ucenici nici ai lui Pavel, nici ai lui Apolo, ci ai lui Petru, unul dintre apostolii de baza (1Cor. 1:12). Iar altii se lepadau de orice apartenenta la vreun conducator omenesc si se marturiseau a fi urmasi ai lui Hristos (cap. 1:12).
Mai mult, traind asa cum se intampla cu membrii bisericii corintene in mijlocul unor oameni desfranati ca aceia din Corint, multi care renuntasera la caile lor nelegiuite, alunecasera din nou in vechile lor deprinderi rele (cap. 5). In plus, asupra bisericii se asezase defaima datorita faptului ca crestinii isi rezolvau neintelegerile la tribunalele lumesti. Sfanta Cina devenise o ocazie de petrecere (cap. 11:17-34). Se ridicasera probleme cu privire la casatorie si probleme sociale inrudite (cap. 7), consumarea de alimente sacrificate idolilor (cap.8), purtarea cuviincioasa a femeilor la cultul public (cap. 11:2-16). Mai era si neintelegere cu privire la buna functionare a darurilor spirituale (cap. 12-14). Unii erau sceptici cu privire la faptul si felul invierii (cap. 15).
Pavel primise informatie cu privire la starea bisericii din Corint de la Apolo care, atunci cand aparusera partide in biserica, parasise scena (vezi AA 280). Apolo era cu Pavel la Efes. Pavel l-a indemnat sa se reintoarca in Corint, dar fara succes (vezi 1Cor. 1:12). Alte informatii ii venisera „de la cei ai Cloei” (cap. 1:11) si de la ceea ce pare sa fi fost o delegatie, constand din Stefana, Fortunat si Ahaic (cap. 16:17). Situatia era de asa natura incat sa-i pricinuiasca lui Pavel temeri serioase. El scrisese deja o scrisoare bisericii (vezi cap. 5:9) si e cu putinta ca el sa fi vizitat in scurt timp Corintul, in timpul ramanerii sale la Efes (vezi 2Cor. 13:1). Mai trimisese si pe Timotei (1 Cor. 4:17; cf. cap. 16:10) si pe Tit la Corint (vezi 2Cor. 2:13). In plus a compus scrisoarea cunoscuta acum drept 1 Corinteni, in care s-a ocupat de diferitele probleme care aparusera.
4. Tema. Subiectul principal al acestei epistole este dublu: intai, mustrarea pentru apostazie care avusese ca rezultat introducerea in biserica a unor practici care stricau invataturile Evangheliei, si al doilea, invatatura sau explicatia cu privire la punctul de credinta si practica cu privire la care credinciosii cautasera lamuriri. Pavel nu trecea cu vederea si nu dovedea indulgenta fata de pacat. El era impartial in condamnarea sa si nu cauta sa linguseasca pe nimeni sau sa acopere calcarea Legii, in vreun fel oarecare. El dezvaluia ferm si sever abaterile de la cararea dreapta. Impreuna cu demascarea dezordinilor si mustrarea neregularitatilor in crestere, e vazuta mila plina de compasiune si indurare duioasa care e totdeauna gasita in inima adevaratilor colaboratori cu Hristos, o iubire care totdeauna cauta sa ridice pe cei cazuti, sa recupereze pe cei abatuti si sa panseze sufletele ranite. Pavel stia ca iubirea, nu forta si asprimea, e puterea convertitoare, castigatoare de inima, de aceea chirurgia lui spirituala asupra bisericii din Corint era urmata de balsamul alinator al iubirii delicate. Aceasta se poate vedea indeosebi in expunerea magistrala a iubirii crestine, gasita in cap. 13. Din punct de vedere al instructiunii, epistola se ocupa cu diferite lucruri practice, ca de pilda, casatoria, folosirea alimentelor jertfite idolilor, purtarea la serviciile divine ale bisericii, Sfanta Cina si cuvenita folosire a darurilor spirituale.
Cartea a fost descrisa ca „una din cele mai bogate, mai instructive, mai puternice” dintre scrisorile lui Pavel (AA 301).
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
