1. Titlul. Inca de la inceput, aceasta carte a fost cunoscuta ca Faptele apostolilor, dar titlul acesta nu apare in textul cartii.
In copia cea mai timpurie (dar incompleta) cunoscuta ca Papirusul 45 (vezi vol. 5, p. 116) si in Codex Sinaiticus titlul este simplu „Fapte” fara nici o pomenire a apostolilor. Lucrul acesta e rezonabil, deoarece cartea aceasta nu e o istorie exhaustiva. Cateva capitole descriu lucrarea lui Petru si a lui Ioan, in timp ce restul cartii relateaza convertirea si lucrarea lui Pavel pana la intaia lui detentie in Roma. In consecinta, cartea nu cuprinde complet lucrarea nici unui apostol si tace cu privire la cea mai mare parte dintre ei. Dintre cei doisprezece, numai Petru, Iacob si Ioan joaca un rol principal in naratiune, iar cea mai mare parte e rezervata lui Pavel, care desi este apostol, nu a fost de la inceput printre acestia. Titlul „Fapte” este deci corespunzator.
Cam pe la inceputul secolului 2 a aparut un sir intreg de povestiri, avand drept scop redarea vietii si a experientelor apostolilor (vezi The Ante-Nicene Fathers, vol. 8; cf. Eusebiu, Ecclesiastical History III, 25,4-7). Si scrierile acestea au fost numite „Fapte”. Pentru a deosebi Faptele canonice de aceste imitatii apocrife, numele cartii bibice a fost pastrat distinct ca: „Lucrarea apostolilor”, „Faptele tuturor apostolilor” sau „Fapte ale apostolilor”.
2. Autorul. Introducerea din cap. 1,1-4 lamureste faptul ca Evanghelia dupa Luca si cartea Faptele au fost scrise de acelasi autor. In ce priveste o tratare detaliata a paternitatii Evangheliei dupa Luca si Faptelor vezi vol. V, p. 175-179, 663-665.
Biserica primara niciodata nu a pus la indoiala in mod serios canonicitatea cartii si curand Faptele apostolilor au obtinut un loc recunoscut intre scrierile Noului Testament.
3. Cadrul istoric. Imperiul Roman se afla aproape de apogeu. August pusese o temelie administrativa puternica pe care cei mai buni dintre succesorii sai au putut sa cladeasca si pe care cei mai putin importanti nu au fost in stare sa o darame. Foloasele pe care civilizatia romana le-a adus locuitorilor imperiului au asigurat o stabilitate relativa a vietii chiar si atunci cand imparatii erau slabi, tirani sau si una si alta. In perioada de timp acoperita de cartea Faptele: anii 31-63 d.Hr., au domnit urmatorii imparati: Tiberiu (14-37), Caligula (37-41), Claudiu (41-54) si Nero 54-68). Dintre acestia, Tiberiu si Claudiu si-au folosit capacitatile pentru prosperitatea imperiului, in timp ce Caligula si Nero au adus prejudicii serioase. In ciuda acestei conduceri pestrite, imperiul a pastrat conditiile favorabile raspandirii Evangheliei. O carmuire stabila, un sistem administrativ uniform, justitia romana si cetatenia extinsa, pacea pastrata de legiuni disciplinate, drumuri care se intindeau pana in oricare colt al lumii cunoscute pe atunci, o limba (greaca) inteleasa aproape universal – toate acestea erau factori care favorizau programul intreprins de apostoli.
La inceput, noua religie a profitat de pe urma legaturilor ei cu iudaismul. Neamul ales fusese imprastiat prin toate colturile imperiului si doctrinele lui fundamentale erau in cea mai mare masura tolerate de romani. Crestinismul ca o ramura a iudaismului, se putea bucura de toleranta romana. Dar iudaismul a cazut cu timpul in dizgratia imperiului. Urmasii lui au fost expulzati din Roma in timpul domniei lui Claudiu (Fapte 18,2) si aspiratiile nationale iudaice au dus la rebeliune in Palestina si la razboaiele dezastruoase din anii 66-70 d.Hr., care au culminat cu distrugerea Ierusalimului in anul 70. Cand situatia juridica a iudaismului s-a inrautatit, situatia crestinismului a devenit chiar mai precara. El a devenit o religie ilicita, iar membrii bisericii crestine erau fara protectie in fata legii. Cand se ivea un prilej, ca de pilda la arderea Romei in anul 64, era usor de a face din comunitatea crestina un tap ispasitor si persecutia care a urmat a creat un precedent sangeros pentru anii urmatori.
Pe fundalul acesta a scris Luca istoria bisericii din Fapte apostolilor. In ce priveste o tratare mai deplina a subiectului, vezi vol. V, p. 46-73, 664, 665 si vol. VI, p. 22-33, 71-84, 89-95.
4. Tema. Luca declara (Fapte 1,1) ca „in cea dintai carte” vorbise „despre tot ce a inceput Isus sa faca si sa invete”. Cu un bun discernamant istoric, el recunostea ca lucrarea lui Isus pe pamant era doar un inceput, asa cum l-a relatat el in Evanghelia care-i poarta numele. Dar el stia ca istoria ar fi fost incompleta fara un raport a ceea ce a facut Isus in continuare, dupa inaltarea Sa. De aceea, Luca se apuca sa descrie continuarea lucrarii lui Hristos, prin lucrarea ucenicilor Sai. El face lucrul acesta luand Fapte 1,8 ca tema in jurul careia sunt dezvoltate faptele apostolilor. In ascultare de porunca Domnului lor, ucenici au marturisit: 1) in Ierusalim; 2) in toata Iudeea; 3) in Samaria si 4) pana la marginea pamantului. Descriind activitatea apostolilor Luca urmareste aceasta dezvoltare geografica a bisericii primare.
El mai relateaza inca o dezvoltare insemnata. Biserica era iudaica la originea ei, dar nu ar fi putut indeplini o misiune mondiala daca ramanea inauntrul granitelor unei religii exclusiviste, ca iudaismul. Ea trebuia sa se elibereze de un asemenea exclusivism. Luca schiteaza pasii care au dus la libertate. Naratiunea lui descrie la data cand Pavel putea spune ca Evanghelia „a fost propovaduita oricarei fapturi de sub cer” (Col. 1,23). Luca raporteaza ca mii de iudei, incluzand chiar si preoti, au primit de timpuriu Evanghelia (Fapte 6,7) si ca persecutia a manat curand pe Filip sa evanghelizeze pe samariteni si pe etiopieni (cap. 8). El povesteste cum Petru a castigat pe sutasul Corneliu (cap. 10). El scoate in evidenta cum barbati din Cirene si Cipru au predicat neamurilor (cap. 11); cum dupa ce calea fusese deschisa, Pavel si asociatii lui au evanghelizat pagani in mare numar (cap. 13; 14); cum au fost de fapt in stare, cu ajutorul lui Petru si al lui Iacob, sa asigure pentru convertitii intre neamuri eliberare de sub supunerea la ritualul iudaic (cap. 15). Relatarea lui se incheie cu o descriere vie a raspandirii Evangheliei prin lumea romana rasariteana (cap. 16 la 28). El vede crestinismul devenind din ce in ce mai mult o religie a neamurilor.
Luca era in mod deosebit corespunzator pentru a fi istoricul unei astfel de miscari. Se considera ca el era dintre neamuri. El dovedea un adanc interes fata de lucrarea pentru neiudei (vezi vol. V, p. 663, 664). Astfel ca el este cel mai calificat sa scrie istoria proclamarii Evangheliei in lumea neamurilor!
Autorul Faptelor recunoaste pe deplin rolul Duhului Sfant in nasterea si cresterea bisericii. Din ziua cand Isus „prin Duhul Sfant, daduse poruncile Sale apostolilor” (cap, 1,2), Duhul Sfant apare ca sfetnic al conducatorilor si asociatilor lor. Prin miracolul de la Ziua Cincizecimii, „toti s-au umplut cu Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, dupa cum le da Duhul sa vorbeasca” (cap. 2,4). Putin mai tarziu, si credinciosii „s-au umplut de Duhul Sfant si vesteau cuvantul lui Dumnezeu cu indrazneala” (cap, 4,31): cei sapte barbati alesi ca diaconi erau „plini de Duhul Sfant si de intelepciune” (v. 5) si unul dintre cei mai de seama din randul lor, Stefan, era „plin de credinta si de Duhul Sfant” (vers.5). Pe masura ce naratiunea inainteaza, Duhul continua sa calauzeasca biserica la integrarea lui Pavel in lucrare (cap. 9,17), primirea neamurilor in biserica (cap. 10,44-47), in punerea deoparte a lui Barnaba si Pavel pentru lucrarea misionara (cap. 13,2-4), in conciliul de la Ierusalim (cap. 15,28), si in calatoriile misionare ale lui Pavel (cap. 16,6.7). Cartea Faptelor poate fi deci considerata ca reprezinta un raport partial al realizarilor Duhului prin apostoli si urmasii acestora.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
