1. Titlu. Aproape fara exceptie Evanghelia a patra a fost cunoscuta, din cele mai timpurii secole crestine, ca Evanghelia dupa Ioan. Numele Ioan inseamna: „Domnul este indurator”. Pentru derivarea numelui vezi la Luca 1,13. Pentru cuvantul tradus „evanghelie” vezi la Marcu 1,1.
2. Autorul. Evanghelia aceasta este anonima in masura in care, pentru motivele cele mai bine cunoscute de el insusi, scriitorul evita in mod deliberat sa se numeasca pe sine in mod direct. El nu se identifica pe sine ca unul din cei doi ucenici care L-au urmat cei dintai pe Isus (vezi cap. 1,37; cf. DA 138) si cu vadita modestie se refera la sine simplu ca „ucenicul acela” (vezi cap. 21,23), „ucenicul pe care-l iubea Isus” (v. 20), „ucenicul …ce adevereste acestea si care le-a scris” (v. 24). De la bun inceput, traditia crestina l-a aratat pe Ioan cel iubit, nu numai ca sursa de informatie, dar si ca scriitorul propriu-zis al relatarii Evangheliei care ii poarta numele. Pentru o discutie a datei scrierii celei de a patra evanghelii si influenta datei asupra problemei autorului, vezi p. 179-181.
Ioan este cunoscut, mai presus de cei doisprezece, ca „ucenicul pe care-l iubea Isus” (cap. 21,20). In inima lui flacara loialitatii personale si a devotiunii fierbinti fata de Invatatorul sau parea sa arda mai curata si mai lucitoare decat in inima colegilor sai. Intre el si Isus s-a dezvoltat o prietenie mai intima decat au cunoscut ceilalti (DA 292). Asa cum numai Hristos putea sa descopere in chip desavarsit pe Tatal, fiind singurul care-L cunostea in chip desavarsit, tot asa Ioan era calificat in mod remarcabil sa prezinte, in Evanghelia sa, sublimele adevaruri despre Hristos.
Cand Ioan si fratele sau Iacob au venit pentru prima data la Hristos au primit supranumele de „fiii tunetului”. Ei erau mandri, increzatori in ei insisi, ambitiosi dupa onoare, impetuosi, ranchiunosi cand erau vatamasi; adesea cultivau dorinta de razbunare si o infaptuiau cand li se oferea prilejul (AA 540, 541). Acestea erau intr-adevar defecte serioase si este sigur ca Ioan nu a fost ales sa fie ucenic datorita unui caracter atragator sau nobil. Dar, sub acest exterior respingator, Isus a descoperit o inima inflacarata, sincera si iubitoare. La inceput un elev destul de greoi in care Marele Invatator a intrevazut un apostol dinamic, Ioan a luat jugul lui Hristos si drept urmare intreaga lui viata si intregul lui caracter a fost transformat.
Cand Ioan a vazut in Isus pe Cineva cu totul vrednic de iubit, a simtit un dor suprem de a deveni ca El. Era mai tanar decat ceilalti ucenici (DA 292), cu incredere deplina si cu un cult al eroilor specific tineretii, el si-a deschis inima fata de Isus. El era totdeauna strans alipit de Invatatorul sau, se preda tot mai deplin influentei acelei vieti desavarsite si drept urmare a ajuns sa o reflecte mai deplin decat ceilalti ucenici. Spiritul lui era cel mai receptiv, cel mai dispus sa invete. Pe masura ce in lumina curata a Soarelui Dreptatii defectele lui au fost date pe fata unul cate unul, el s-a smerit si a acceptat mustrarea implicita in viata desavarsita a lui Hristos si explicita in cuvintele Lui de sfat si de mustrare. Iubirea si harul divin l-au transformat pe masura ce si-a predat viata influentei Mantuitorului.
Localitatea copilariei lui Ioan a fost Betsaida, un sat de pescari de pe tarmul nordic al Lacului Galileii. Tatal lui pare sa fi fost un om oarecum instarit si cu loc de frunte in societate, iar mama lui s-a alaturat grupului de femei evlavioase care slujeau nevoilor lui Isus si ale celor doisprezece in calatoriile lor intr-o directie sau alta prin Galileea si prin alte locuri in Palestina. Ioan era un membru al acelui cerc intim de trei pe care Isus i-a facut asociatii Sai cei mai apropiati si care au impartasit cu El cele mai adanci experiente ale misiunii vietii Sale. Pe cand atarna pe cruce Hristos i-a incredintat lui Ioan pe propria Sa mama. Traditia spune ca multi ani mai tarziu ea l-a insotit pe apostol la Efes, unde el supraveghea comunitatile crestine din regiune. Ioan a fost cel dintai dintre ucenici la mormant in dimineata invierii si primul care sa prinda maretul adevar ca Domnul inviase (cap. 20,8). De aici inainte el si-a devotat toata fiinta proclamarii unui Mantuitor crucificat, inviat si care urma sa revina, dand marturie cu privire la ceea ce auzise, vazuse si experimentase „cu privire la Cuvantul vietii” (1 Ioan 1,1.2).
3. Cadru istoric. Pentru o scurta schema a fundalului istoric al vietii si misiunii lui Hristos vezi o. 272. Pentru o discutie mai completa vezi p. 41-67.
4. Tema. Cand a fost scrisa Evanghelia lui Ioan, catre sfarsitul secolului I, trei primejdii majore amenintau viata si curatenia bisericii crestine. Cea mai serioasa dintre acestea era evlavia in descrestere; o alta era erezia, indeosebi gnosticismul, care tagaduia realitatea intruparii si dadea nastere la libertinism si a treia era persecutia.
Trecusera cam 30 de ani de la scrierea Evangheliilor sinoptice (vezi p . 175–179) si batranul Ioan, singuraticul supravietuitor al celor doisprezece (AA 542), a fost impresionat ca trebuie sa spuna din nou viata lui Hristos, in asa fel incat sa contracareze fortele rele care amenintau sa distruga biserica. Oamenii aveau nevoie de un tablou viu al Mantuitorului pentru a le intari credinta in realitatea marilor adevaruri ale Evangheliei ca intruparea, adevarata natura dumnezeiasca si adevarata natura omeneasca, viata desavarsita, moartea ispasitoare, invierea plina de slava si fagaduinta revenirii lui Isus. „Oricine are nadejdea aceasta in El [Hristos] se curateste, dupa cum El [Hristos] este curat” (1 Ioan 3,3). Numai cand viata si misiunea Mantuitorului sunt pastrate ca o vie realitate in minte si inima harul Sau poate sa devina eficient in viata. In acord cu aceasta, Ioan vesteste ca relatarea sa a fost scrisa „pentru ca voi sa credeti ca Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu si crezand sa aveti viata in Numele Lui” (cap. 20,31). El admite sincer ca ar fi putut povesti mult mai mult (v. 30), dar ca a relatat numai incidentele acelea pe care el le considera cel mai bine adaptate pentru a certifica marile adevaruri ale Evangheliei. El a pornit de la convingerea ca ceea ce l-a convins pe el ar convinge si pe altii (cf. 1 Ioan 1,1-3).
Dupa cum este notat la pag. 779, Evanghelia lui Ioan a fost mai tarziu invinuita ca ar avea tendinte gnostice. Gandirea gnostica crestina se invartea in jurul conceptiei ca, in esenta, binele si raul trebuie sa fie identificate cu spiritul si cu materia. Acei oameni in al caror suflet rezida o scanteie de lumina cereasca se spune ca sunt prizonieri in lumea aceasta de materie. Mantuirea consta din cunoasterea modului in care sa scape din domeniul materiei pentru a ajunge in domeniul spiritului. Gnosticismul tagaduia adevarata intrupare a lui Hristos, sustinand ca chipul omenesc pe care oamenii socoteau ca il vad, era o aratare. Se presupunea ca Hristosul divin a intrat in Isus omenesc la botezul Lui si a plecat inainte de moartea Sa pe cruce.
Fara indoiala ca Ioan a cautat sa faca fata acestor conceptii false cu privire la pacat si mantuire, in parte, prin relatarea din partea sa a vietii lui Isus. Cu treizeci de ani inainte de aceasta, Pavel scrisese bisericii din Colose despre primejdiile ascunse in ceea ce era atunci cultul nou si care trezea curiozitatea gnosticismului (Coloseni 2,8; Fapte 20,29.30); Ioan avea sa dea acum piept cu o filozofie viguroasa si tot mai populara care ameninta insasi viata bisericii.
Cu o judecata corecta, inspirata, Ioan se abtine de la un atac direct asupra gnosticismului, si se margineste la o declaratie a adevarului. Este demn de retinut ca – in mod deliberat, ar parea – el evita folosirea unor anumite substantive ca gnosis, pistis si sophis, „cunostinta”, „credinta” si „intelepciune”, care erau cuvinte cheie in vocabularul gnostic. El incepe prin afirmarea divinitatii lui Hristos si a realitatii intruparii Lui in cuvinte care nu pot fi intelese gresit. Se pare ca alegerea incidentelor din partea sa era calauzita de dorinta de a prezenta acele aspecte ale vietii si lucrarii lui Hristos care descopera cel mai lamurit aceste adevaruri fundamentale.
Cu cateva exceptii deosebite – nunta din Cana, vizita la Sihar, vindecarea fiului omului de neam mare, hranirea celor 5000 si predica despre Painea vietii – Ioan se ocupa exclusiv si adesea destul de pe larg de incidente care au avut loc in Iudea si care cuprindeau pe conducatorii natiunii iudaice. In privinta aceasta Evanghelia sa intregeste sinopticele, care se ocupa pe larg de lucrarea Galileeana si trec peste cele mai multe din incidentele din Iudea intr-o relativa tacere.
Ioan difera de sinoptici in alte moduri. Parti intinse din Evanghelia lui constau din discursuri lungi si controversate, tinute in Templul din Ierusalim. De asemenea, cateva capitole sunt devotate sfaturilor date ucenicilor in noaptea crucificarii. Pe de alta parte, Ioan nu spune nimic cu privire la incidente importante ca botezul, schimbarea la fata sau experienta din Ghetsemani. Si nici nu da vreun caz de vindecare a unui demonizat. Minunile de care el ia nota sunt in mod specific prezentate ca dovezi de putere divina si contribuie la scopul anuntat de el de a dovedi ca Isus este Fiul lui Dumnezeu. El nu relateaza nici una din parabolele sinoptice. Scopul lui nu este atat de mult biografic sau istorica, cat teologic si totusi exista destula istorie si biografie. In timp ce scriitorii sinoptici prezinta mesianitatea lui Isus inductiv, Ioan o anunta curajos chiar din primul capitol si apoi prezinta dovezile. Alte deosebiri fundamentale se gasesc in cronologia ioanina si cea sinoptica a vietii lui Hristos. Daca nu am avea decat relatarile sinoptice am trage concluzia ca lucrarea Lui s-a extins peste o perioada de nu mai mult de un an, in timp ce Ioan pretinde cel putin doi ani si jumatate si lasa sa se inteleaga un total de trei ani si jumatate. Ioan si sinopticii difera, de asemenea, in corelarea ultimului Paste cu crucificarea (vezi nota aditionala la Matei 26; Nota 1).
Termenul cheie al acestei Evanghelii este „Cuvant”, gr. logos (cap. 1,1), care insa este folosit in sensul lui tehnic numai in capitolul introductiv. Ca termen tehnic logos, pare sa-si fi avut originea la stoici, care il foloseau pentru a denota intelepciunea divina ca forta integranta a universului. Filozoful iudeu Filo foloseste pe logos de 1300 de ori in talcuirea lui a VT. S-a sustinut adesea ca Ioan foloseste termenul logos in sensul acesta filozofic. Dar logos-ul lui Ioan este strict crestin. El Il prezinta pe Isus ca expresia intrupata a intelepciunii divine care a facut posibila mantuirea, a caracterului si a vointei divine si a puterii divine active in transformarea vietii oamenilor. Ioan se refera de repetate ori la faptul ca Isus a venit ca expresie vie a gandului, vointei si a caracterului Tatalui, ca in cele 26 de cazuri in care citeaza pe Hristos vorbind despre Tatal ca „Acela care l-a trimis”, sau in cuvinte echivalente, sau in folosirea unui verb sinonim cu referire la misiunea lui Hristos primita de la Tatal. El Il prezinta pe Mantuitorul omenirii ca Creator al tuturor lucrurilor, Izvorul luminii si vietii. De asemenea, el subliniaza importanta crederii adevarului despre Isus, folosind cuvantul „crede” sau echivalentul lui de peste 100 de ori. Oricat de noua si distinct crestina in conceptiile ei este Evanghelia dupa Ioan, se spune ca 427 din cele 879 de versete ale ei reflecta VT, fie prin citare directa, fie prin aluzie.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
