1. Titlu. Numele acestei carti in ebraica este Qoheleth, „Propovaduitorul”. Autorul isi atribuie acest titlu cap. 1,12. Qoheleth se refera probabil la un „convocator” al unei adunari, nu la „oratorul” sau „predicatorul” special la o astfel de adunare. Forma feminina a cuvantului in ebraica si folosirea lui cu un verb la feminin in cap. 7,27 sugereaza posibilitatea ca titlul acesta, asa cum e folosit in Eclesiastul, sa desemneze nu numai pe Solomon ca „propovaduit”, ci si Intelepciunea divina care vorbea prin el. In mod simbolic, Intelepciunea se adreseaza poporului (Proverbe 1,20). Astfel, Qoheleth apare atat ca agent de comunicare a intelepciunii divine si ca Intelepciune personificata.
Cuvintele inteleptului se spune ca sunt „ca niste bolduri si, stranse la un loc, sunt ca niste cuie batute, date de un singur stapan” [de capetenia adunarilor, KJV] (Eclesiast 12,11). In cap. 12,9 se spune ca „pe langa ca [deoarece, KJV] Eclesiastul a fost intelept, el a mai invatat si stiinta pe popor”. In 1 Regi 4,32.33, cuvantul „a vorbit” [„a rostit”] e repetat de trei ori. Aceasta se refera nu la compuneri scrise, ci la cuvantari tinute inaintea unei adunari convocate in acest scop. Duhul Sfant a dorit sa se inteleaga ca invatatura lui Solomon era destinata „adunarii celei mari”, bisericii lui Dumnezeu din toate locurile si din toate epocile (vezi Psalm 22,25; 49,1-4).
Titlurile in greaca si latina a cuvantului Qoheleth au fost „Eclesiastul”, pesemne o traducere a aceluiasi cuvantul Qoheleth. Sensul este oarecum asemanator. Qoheleth vine din ebr. qahal, „a convoca o adunare”, a carui forma substantivala inseamna „adunare” sau „congregatie”. In greceste cuvantul pentru „congregatie” vine de la radacina verbala kaleo, „a chema”, a carui forma substantivala este ekklesia, „biserica”. Cuvinte precum „eclesiast”, „eclesiastic” sunt derivate din ekklesia.
2. Autorul. Din cele mai vechi timpuri, prin consimtamant universal, imparatul Solomon a fost considerat autorul Eclesiastului (vezi PR 85). Expresia ebraica descriptiva, „fiul lui David, imparatul Ierusalimului” (cap. 1,1) a fost considerata proba suficienta in favoarea lui Solomon ca autor. Martin Luther, in lucrarea sa Table Talk, a fost cel dintai care a aruncat indoiala asupra calitatii de autor a lui Solomon.
De asemenea a fost parerea unanima a scriitorilor, din cele mai vechi timpuri pana la Martin Luther, ca Proverbe, Eclesiastul si Cantarea Cantarilor au fost scrise de unul si acelasi autor. S-a atras insa atentia ca exista deosebiri de stil literar. Dar diferenta de stil a Eclesiastului in comparatie cu Proverbe si Cantarea cantarilor poate fi usor pusa in seama subiectelor diferite ale cartilor sau diferentei de perspectiva datorate datei compunerii cartilor. Cantarea Cantarilor poate fi atribuita perioadei primei dragoste a lui Solomon pentru Dumnezeu, Proverbe unei perioade mai tarzii, iar Eclesiastul, perioadei batranetii.
A renunta la convingerea ca Solomon este autorul, asa cum fac mai multi scriitori moderni, inseamna a fi pe o cale cu totul gresita cat priveste autorul Eclesiastului. Cu certitudine ca nimeni altul nu poate fi stabilit ca autor cu o oarecare aparenta de verosimil. O astfel de parere face din „Propovaduitorul” [Eclesiastul] din cap. 1,1 o simpla figura literara care a scris „in duhul si puterea” imparatului Solomon (vezi Luca 1,17).
E aproape imposibil sa se ajunga la o data precisa pentru scrierea cartii Eclesiastul. Modernistii, in general, sustin ca ea a fost produsa in secolul al III-lea i.Hr. Dar imparatul Solomon a murit in anul 931/30 i.Hr. (vezi vol. II, pag. 134) si daca se admite ca el e autorul, data scrierii ar fi undeva in imediata apropiere a acelei perioade.
Pozitia pe care o ocupa cartea Eclesiastul in canonul ebraic ar putea fi de oarecare ajutor in incercarea de a descoperi data aproximativa a inserarii cartii, asa cum o avem acum in canon. In primul rand, Eclesiastul este inclus in Megilloth, cele cinci „suluri” sau carti diverse – Cantarea Cantarilor, Rut, Plangeri, Eclesiastul si Estera. In al doilea rand, Eclesiastul este una dintre ultimele cinci carti, asa cum se aflau in canonul ebraic: Eclesiastul, Estera, Danieliel, Ezra, Neemia si Cronici. In ambele cazuri gasim Eclesiastul venind imediat dupa Estera. Aceasta poate sugera ca aceste doua carti devin parte a canonului aproximativ in acelasi timp (vezi vol. I, pag. 36-38). Este foarte posibil, ba chiar probabil, ca aceasta a fost scrisa si a circulat cu ani, ba poate secole, inainte ca sa fi devenit parte a canonului.
3. Cadrul istoric. Cadrul Eclesiastului este clar exprimat de cartea insasi. Dupa prolog, primele unsprezece versete, apare afirmatia clara a lui Solomon insusi: „Eu, Eclesiastul [Propovaduitorul, KJV], am fost imparat peste Israel, in Ierusalim” (cap. 1,12). Verbul ebraic „am fost” este la perfect compus, chiar forma pe care ar fi folosit-o Solomon, daca s-ar fi adresat unei adunari, la batranete. Inca imparat, el face o declaratie cu privire la propria lui experienta. Aceasta se refera nu atat de mult la evenimente istorice, pe care fara indoiala ascultatorii lui le cunosteau, cat la cautarea propriei fericirii.
4. Tema. Cu toate ca Solomon a ocupat un loc de frunte printre imparatii evrei, atat in intelepciune cat si in prosperitate vremelnica, el relateaza cum toate aceste avantaje nu au izbutit sa-i ofere o fericita adevarata si de durata. Si cum avea sa capete omul fericirea? Lucrand impreuna cu Creatorul sau si indeplinind astfel scopul divin care l-a adus la existenta.
Dupa ce ia in considerare nesiguranta fericirii omenesti, Propovaduitorul trece la contemplarea suferintei concrete, de care lumea e plina. Pentru o lume plina de chin, „inteleptul” nu propune nici un fel de „bunastare” ca solutie la inegalitatile si nedreptatile sociale. Cand Propovaduitorul se apropie de incheierea cercetarii sale, prezinta o serie de sugestii practice. In mod individual, noi ar trebui sa ajutam cat putem pe saraci si pe cei care sufera. Dar lucrul cel mai important e sa-i incredintam lui Dumnezeu mintea si inima noastra, sa-L ascultam si in felul acesta sa fim gata pentru judecata finala. In felul acesta, Eclesiastul pune la dispozitie o filosofie sanatoasa despre viata, despre scopul existentei omului, despre datorie si destin.
Prin expunerea propriile sale experiente, Solomon incearca sa-i indrume pe altii pe cararea credintei in Dumnezeu. El vorbeste despre asuprirea din lume, despre nedreptatile si dezamagirile care ar putea sa submineze credinta omului in Creatorul sau. Dar ziua razbunarii nu poate fi trecuta cu vederea sau amanata indefinit. Chiar daca nedreptatile continua pentru un timp, acestea sunt adesea in esenta masuri disciplinare; de aceea datoria si fericirea finala a omului consta din infruntarea vietii cu hotarare de a prinde ocaziile si a le folosi cat mai bine. Dumnezeu Se va ingriji de viitor.
In cartea Eclesiastul poporul lui Dumnezeu e privit nu ca o natiune aleasa, ci ca o adunare de persoane, care se strang sub conducerea Qoheleth-ului, a Propovaduitorului. Dezbaterea din adunare priveste interesele individului ca membru al grupului, raspunzator direct si personal fata de Dumnezeu. Eclesiastul ofera in felul acesta o trecere corespunzatoare de la Israelul dupa trup, la Israelul dupa spirit. Predica lui Solomon, imparatul lui Israel, al carui nume inseamna „pace”, dar care nu a gasit-o in propria sa viata decat la batranete, a fost in mod just inclusa de iudei in partea finala a Vechiului Testament, ca o punct culminant potrivit al conceptiei de viata ilustrata in toate procedeele lui Dumnezeu cu poporul Sau in vremurile din vechime.
Cand Solomon a pierdut din vedere izvorul intelepciunii, al slavei si al puterii pe care Cerul le revarsase cu atata indurare asupra lui, tendintele firesti au castigat teren in detrimentul ratiunii. Increderea in Dumnezeu si in calauzirea divina a fost pe negandite inlocuite cu tot mai multa incredere in sine si cu alegerea propriilor cai. Pe masura ce ratiunea a fost subordonata tot mai mult preferintelor, receptivitatea morala a lui Solomon s-a micsorat, constiinta a devenit tot mai insensibila, iar judecata tot mai pervertita. Indoiala si necredinta ateista i-au impietrit inima, i-au slabit principiile morale, i-au degradat viata si cu timpul l-au dus la apostazie deplina. Timp de ani de zile a fost bantuit de teama ca incapacitatea de a se intoarce de la nebunie se va termina prin faliment total (vezi PR 51-77).
Catre sfarsitul vietii, totusi, constiinta s-a trezit in cele din urma, iar Solomon a inceput sa vada nebunia in adevarata lumina, sa se vada pe sine asa cum il vedea Dumnezeu, „un imparat batran si fara minte [nebun, KJV]” care „nu se lasa indrumat” (cap. 4,13). Se apropia momentul mortii, si nu mai gasea placere sa cugete asupra vietii lui irosite (cap. 12,1). Atat mintea, cat si trupul erau deja slabe ca urmare a satisfacerii poftelor (vers. 2-5; PR 77). Pocaindu-se in mod sincer, el a cautat sa refaca traseul cailor sale ratacite. Mustrat in duh, el a parasit, obosit si insetat, de la fantanile crapate si s-a adapat din nou din izvorul vietii.
Dar recastigarea indurarii lui Dumnezeu nu a refacut in mod miraculos forta fizica si mentala irosita in anii de pana atunci (vezi MH 169). „Prin pacat intregul organism omenesc e perturbat, mintea e pervertita, imaginatia stricata” (MH 451), iar pocainta lui Solomon „nu a opri producerea roade in urma raului pe care il semanase” (Ed 49). „El n-a putut sa scape de rezultatele distrugatoare ale pacatului” (PR 78). Cu toate acestea, Solomon a recastigat o masura limitata din intelepciunea la care renuntase cu indiferenta in goana lui nebunie. Prin experiente amare, el „a realizat lipsa de sens a unei vieti care cauta binele suprem in lucruri pamantesti” (PR 76). Treptat, el a ajuns sa-si dea seama de nelegiuirea purtarii sale si a cautat cum ar putea sa-si inalte glasul pentru a-i avertiza si a-i cruta pe altii de amarele experiente prin care el insusi trecuse (PR 80-82,85) si in felul acesta sa neutralizeze influenta groaznica a nebuniei sale.
In consecinta, sub inspiratia Duhului, Solomon a pus in scris pentru generatiile viitoare istoria anilor lui irositi, cu invataturile lor de avertizare (PR 79). Cartea Eclesiastul este „un raport al nebuniei si pocaintei lui” (PR 85), o sinteza a „greselilor care-l facusera sa iroseasca nebuneste cele mai alese daruri ale Cerului” (PR 80). Ea este „plina de avertizari” (PR 82) si cuprinde multe lucruri pe care Inspiratia nu a intentionat sa le dea ca exemplu demn de urmat, ci mai degraba ca avertizare solemna. Ea zugraveste in termeni vii alergarea lui dupa placere, popularitate, bogatie si putere. Dar firul care face din aceasta poveste trista un tot unitar este insasi analiza obiectiva a lui Solomon facuta procesului de gandire pervertit prin care, in propria sa minte, si-a indreptatit purtarea ratacita. Acele parti ale Eclesiastului care relateaza experienta si modul de gandire al acestor ani de apostazie nu trebuie sa fie considerate ca reprezinta opinia si voia Duhului Sfant. Cu toate acestea, ele sunt raportul inspirat a ceea ce Solomon a gandit si a facut de fapt in acest timp (vezi PR 79), iar raportul acesta constituie o avertizare serioasa impotriva felului gresit de gandire si de purtare. De pilda, atitudinea cinica fata de viata in cap. 2,17; 4,2; 7,1.28 nu este nici pe departe un model pentru crestin (vezi si cap. 1,17; 2,1.3.12; etc.). Pasaje ca acestea nu ar trebui sa fie scoase din context si considerate ca dau invataturi despre un asa-zis adevar pe care Inspiratia nu a intentionat niciodata sa le dea.
Asadar, cand studiem cartea Eclesiastului, este cat se poate de important sa facem deosebire intre modul de gandire patrunzator, pervertit la care face referire Solomon, si intelegerea mai clara aparuta odata cu pocainta sa. Contextul unei afirmatii arata daca Solomon vorbeste despre modul de gandire gresit din anii anterior sau despre consideratiile imbunatatite ale zilelor pocaintei sale. Descrierea gandirii si atitudinilor pervertite din anii anterior este adesea precedata de expresii precum: „am vazut”, „am zis”, „am cautat”, „am facut”, „mi-am pus inima” etc. (vezi cap. 1,13 la 2,26). Prin contrast, concluziile cumpanite trase in urma experientei sunt adesea precedate de expresii precum „stiu” sau „am vazut” (vezi cap. 3,10-14; 5,13.18). Tot astfel, o nota de cinism si de incertitudine marcheaza gandirea anilor anteriori (vezi cap. 1,18; 2,11.14-20; 4,2.3; 6,12; 7,1-3.27.28; 9,11). Prin contrast, concluzii care reflecta judecata cumpanita a vietii ulterioare au un mod de exprimare pozitiv (vezi cap. 5,1.10; 9,11; 11,1; 12,1), iar principiile afirmate (vezi cap. 5,10.13; 6,7; 8,11; 11,9; 12,7; 13,14) sunt confirmate in alta parte a Scripturii.
Ar trebui totodata sa se noteze ca Solomon foloseste cuvantul „intelepciune” pentru a se referi atat la intelepciunea lumeasca (cap. 1,18; 7,12; etc.), cat si la adevarata intelepciune (cap. 7,19; 8,1; 10,1; etc.). Cand s-a angajat in goana dupa placere si nebunie, el a intentionat sa se bucure de toate placerile pacatului si, in acelasi timp, sa-si pastreze intacte intelepciunea si judecata sanatoasa (cap. 2,3). In nebunia lui, s-a socotit intelept (cap. 2,9), dar nu si-a dat seama de aceasta autoamagire fatala decat dupa ce au trecut multi ani si, ca si fiul risipitor, (Luca 15,17) si-a venit in fire, un om mai trist si mai intelept (Eclesiast 7,23). Eva a descoperit cat de inselator este pacatul din dezamagirea dureroasa si amara a ei (vezi Genesa 3,5-7).
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
