1. Titlu. Ca si cartile Regilor, cele doua carti ale Cronicilor au alcatuit initial o lucrare unitara, cunoscuta in ebraica sub numele de dibre hayyamim, „evenimentele zilelor”. Titlul acesta pare sa fie o prescurtare a expresiei sepher dibre hayyamim, care, literal, inseamna „cartea evenimentelor zilelor”, un jurnal tinut la curtile orientale pentru inregistrarea evenimentelor zilnice (vezi 2 Regi 14,18.28; 1 5.6.21.31; 1 Cronici 27,24; Neemia 12,23; cf. Estera 6,1,2). Traducatorii LXX au impartit cartea in doua parti numite paraleipomenon a si b, literal, „partea intai si partea a doua a lucrurilor omise”. Titlul acesta folosit de traducatorii in greceste arata ca ei priveau cartea ca un fel de supliment la cartile Samuel si Regi, scrisa cu scopul de a oferi amanunte care fusesera omise in relatarile timpurii. Titlul englez, „Chronicles”, [rom., Cronici] vine de la Chronicon, folosit de Ieronim, care a considerat acest nume reprezinta bine denumirea ebraica a cartii. Acest termen, la plural Chronica sau Cronicorum liber, „Cronici” sau „Cartea Cronicilor”, a fost folosit in unele editii ale Vulgatei, de unde a fost preluat de traducatorii englezi [si de alta limba].
Cronicile au fost, la origine, o singura carte, nedivizata. Lucrul acesta reiese dintr-o insemnare masoretica de la sfarsitul textului ebraic, care declara ca 1 Cronici 27,25 este versetul de mijloc al cartii. In plus, Iosif, Origen, Ieronim si Talmudul considerau cartea ca una singura. Impartirea LXX in doua parti a fost adoptata de Vulgata si astfel a fost preluata de alte versiuni si de editiile tiparite moderne ale Bibliei ebraice.
2. Autorul. O examinare atenta a textului ebraic al cartilor Cronicilor, Ezra si Neemia arata ca aceste trei carti sunt strans legate intre ele in ceea ce priveste limbajul, stilul si punctele generale de vedere. Aceste asemanari ar putea sugera un autor unic. Unii vad in faptul ca Cronicile se incheie in mijlocul unei propozitii neterminate, care e dusa la bun sfarsit in v. de inceput ale lui Ezra, o indicatie ca ambele carti au alcatuit, initial, un singur volum, fara vreo intrerupere intre ele (2 Cronici 36,22.23 ; cf. Ezra 1,1-3). De fapt, nu exista o intrerupere reala in naratiune intre 2 Cronici 36 si Ezra 1. S-ar putea ca atunci cand s-a facut o intrerupere, impartind volumul in doua, v. de incheiere din Cronici sa fi fost repetate ca versete de inceput ale lui Ezra. Totusi, altii considera ca primele cateva versete din Ezra au fost adaugate la Cronici, in asa fel incat cartea sa nu se termine cu raportul distrugerii Ierusalimului. Scriitorii iudei timpurii sunt, in general, de acord ca Ezra a scris Cronicile.
Sunt multe indicii cu privire la legatura stransa dintre cartile Ezra si Neemia. Anticii nu le separau in doua carti, asa cum e cazul acum. Talmudul si parintii crestini Origen si Ieronim priveau Ezra-Neemia ca un singur volum. Pare ca oriunde in cartile Cronici, Ezra si Neemia se vede lucrul unei singure persoane. De aceea, stiinta moderna le priveste ca produsul unuia si aceluiasi autor. Intrucat tonul si spiritul lucrarii arata ca aceste carti sunt opera unui preot care era in legatura cu templul din Ierusalim in a doua jumatate a secolului al V-lea i.Hr., pare cel mai probabil ca autorul lor a fost preotul si carturarul Ezra (vezi Neemia 12,26). Atat Ezra (Ezra 7,1-21) cat si Neemia (Neemia 2,1; 5,14) il mentioneaza pe Artaxerxe, in timpul caruia a trait Ezra. Acesta a fost evident Artaxerxe I (465-423 i.Hr.; vezi p. 61, 62). Daca Ezra este autorul lucrarii din Cronici-Ezra-Neemia, cele doua carti prezente ale Cronicilor trebuie sa aiba ca data de scriere ultima parte a secolului al V-lea.
De asemenea, dovezile interne atrag atentia asupra faptului ca aceste carti au fost scrise sau cel putin terminate in perioada persana, cam pe la 400 i.Hr. Valorile monetare sunt calculate in „drahme” sau darici (1 Cronici 29,7), monede despre care se crede ca ar fi fost introduse de Darius I (522-486 i.Hr.). Genealogia familiei lui David este dusa cu cateva generatii dincolo de Zorobabel (1 Cronici 3,19-24), care s-a inapoiat in Iudea in timpul domniei lui Cir, 539-530 i.Hr., (Ezra 1,1; cf. 2,2). Totusi e posibil ca numele acestea sa fi fost adaugate ulterior (vezi la 1 Cronici 3,19). Pe temeiul descendentei medii a regilor evrei, o generatie ar dura aproape 23 de ani. Pe baza acestei calculari, a sasea generatii dupa Zorobabel ar ajunge sa traiasca aproape in preajma anului 400 i.Hr. Intrucat Cronicile se presupune ca au fost candva legate cu Ezra-Neemia, perioada cronicarului poate de asemenea obtinuta din dovezile interne ale acestor carti. Lista marilor preoti data in Neemia 12,10.11.22.23 se intinde pana la Ionatan sau Iohanan si Iadua. Despre Ionatan se stie din papirusurile elefantine ca a fost mare preot cel putin din anul 410. Dovada indreapta in felul acesta atentia catre finele secolului al V-lea i.Hr. sau anul 400 ca timp de incheiere a Cronicilor.
Scriitorul Cronicilor se refera de repetate ori la un volum de istorie ebraica generala, „cartea imparatilor lui Iuda si Israel” (vezi 2 Cronici 16,1; 25,26; 28,26; cf. 35,27; 36,8). Cartea aceasta pare sa fie o compilatie finala a celor doua istorii atat de des mentionate in Regi – „cartea cronicilor imparatilor lui Israel” (1 Regi 15,31; 16,5.14.20.27; 22,39; 2 Regi 10,34; 14,28; 15,21.26) si „cartea cronicilor imparatilor lui Iuda” (1 Regi 14,29; 15,7.23; 2 Regi 8,23; 12,19; 15,6.36; 16,19). Aceasta „carte a imparatilor lui Iuda si Israel” pare sa fi fost un volum complet continand toate rapoartele regilor, intrucat cuprindea un raport al faptelor „cele dintai si cele din urma” ale acestora (vezi 2 Cronici 16,11; 25,26; 28,26; 35,27). In plus, cronicarul mentioneaza adesea lucrari istorice de o amploare limitata, care se ocupa de persoane sau subiecte particulare. Printre acestea sunt „Cronicile imparatului David” (1 Cronici 27,24), „cartea lui Samuel vazatorul”, „cartea proorocului Natan”, „cartea proorocului Gad” (vezi 1 Cronici 29,29), „proorocia lui Ahia din Silo”, „descoperirile proorocului Ieedo despre Ieroboam, fiul lui Nebat” (2 Cronici 9,29), „cartea proorocului Semaia”, cartea „proorocului Ido, in cartile spitelor de neam” (2 Cronici 20,34), „istoria din cartea imparatilor” (2 Cronici 24,27), „faptele lui Ozia” scrisa de profetul Isaia (2 Cronici 26,22), „vedenia proorocului Isaia” (2 Cronici 32,32) si „zicerile vazatorilor” [trd. Nit.] (2 Cronici 33,19).
Lista de mai sus a lucrarilor de referinta constituie dovada ca era la indemana multe surse informative. Exista indicii ca pe vremea lui Ezra si a lui Neemia, astfel de izvoare erau la dispozitie. Daca se poate pune temei pe afirmatia din 2 Macabei 2,13, Neemia a infiintat o biblioteca „in care a strans toate cartile regilor si ale profetilor, precum si ale lui David; precum si hrisoavele imparatilor Persiei pentru daniile lor.” (trd. G.Gal.).
3. Cadrul istoric. Cartile Cronicilor constau in principal dintr-un raport schematic al poporului lui Dumnezeu de la creatiune pana la perioada persana. Accentul principal este pus pe istoria lui David si a succesorilor lui in poporul lui Iuda. Daca Cronici-Ezra-Neemia au fost, la origine, o singura lucrare scrisa de Ezra, care s-a inapoiat in Iudea in timpul domniei lui Artaxerxe I (465-423), cadrul istoric al cartilor Cronicilor, in ce priveste timpul alcatuirii lor, ar fi acelasi ca si cadrul istoric al cartilor lui Ezra si Neemia. Totusi, cartile Cronicilor nu se ocupa de perioada in care au fost terminate, si numai in chestiuni minore de genealogie par sa se extinda pana pe vremea aceea. Perioada aceea e tratata in cartile Ezra si Neemia. In ceea ce priveste prezentarea conditiilor istorice ale acelei perioade, vezi introducerea la cartile Ezra si Neemia din comentariul acesta. Cat priveste prezentarea pe scurt a perioadei istorice principale cuprinsa de Cronici, vezi introducerile la cartile lui Samuel si Regi.
4. Tema. Cartile Cronicilor incep cu o schita genealogica a istoriei vechi de la Adam pana in timpul lui David. Istoria creatiunii, gradina Eden, caderea, primii patriarhi, potopul, patriarhii de mai tarziu, locuirea in Egipt, exodul, epoca judecatorilor si domnia lui Saul sunt trecute cu vederea. Scriitorul nu are nimic sau aproape nimic de adaugat la materialul din Pentateuc si din alte carti, ca de exemplu Iosua si Judecatori. Pentru perioada aceasta timpurie el prezinta doar o serie de tabele genealogice, presarate din cand in cand cu scurte insemnari biografice sau istorice (1 Cronici 4,9.10.38-43; 5,9.10.16-26; 6,31.32.48.49.54-81; 7,21-24; 9,17-34). La inceput, autorul enumera generatiile de la Adam la Iacob. El continua genealogia aceasta cu o privire generala asupra celor 12 semintii, staruind asupra lui Iuda, semintia lui David, si Levi, semintia preotilor. Apoi orizontul se restrange de la tot Israelul la regatul de sud, Beniamin si Iuda, si la cetatea Ierusalim. Materialul acesta introductiv cuprinde primele noua capitole ale cartii intai a Cronicilor.
Partea a doua si cea mai importanta a cartii incepe cu o scurta expunere a mortii lui Saul (1 Cronici 10). Apoi urmeaza o istorie a lui David (1 Cronici 11 la 29) si a urmasilor lui din neamul lui Iuda pana la Zedechia, distrugerea Ierusalimului si robia babiloniana (2 Cronici 1 la 36). Se pare ca a treia sectiune a lucrarii originale cuprindea intoarcerea din robie si asezarea din nou a Ierusalimului ca centru religios al comunitatii iudaice reintoarse in patrie (Ezra-Neemia).
Un accent deosebit este pus pe domnia lui David, epoca de aur a istoriei lui Israel. Totusi sunt omise multe detalii cu privire la David, ca de pilda domnia lui la Hebron, pacatul sau fata de Urie hetitul, revolta lui Absalom si alte subiecte de felul acesta.
Domnia lui Solomon (2 Cronici 1 la 9) este tratata mai pe scurt, desi mai detaliat decat oricare alta domnie urmatoare. Se da o atentie deosebita templului si slujbelor lui. Relatarea unor evenimente legate de construirea templului ocupa cea mai mare parte a raportului despre domnia lui Solomon (capitolele 2 la 7).
Multe dintre intamplarile relatate in Regi cu privire la aceste domnii nu se gasesc in Cronici, ca de exemplu incercarea lui Adonia de a uzurpa tronul lui David, ungerea lui Solomon (1 Regi 1; 2), casatoria lui cu fiica lui Faraon si inchinarea pe inaltimi (1 Regi 3,1.2 ), hotararea cu privire la copilul disputat (1 Regi 3,16-28), slujbasii, intelepciunea si proverbele lui Solomon (1 Regi 4), palatul lui (1 Regi 7,1-12), inchinarea lui la dumnezei straini, si vrajmasii lui (1 Regi 11). Anumite chestiuni cu privire la construirea templului au fost omise, altele sunt prezentate mult mai pe scurt, altele sunt redate cu aceleasi cuvinte ca in Regi, in timp ce altele sunt cu totul noi.
In partea de istorie ramasa, raportul este mai ales despre Iuda si nu despre Israel. Chestiuni cu privire la Israel sunt prezentate numai intamplator. Nu se dau date cronologice cu privire la nici unul din regii lui Israel si nici sincronismele dintre regii lui Iuda si carmuitorii contemporani din Israel, cu o singura exceptie (2 Cronici 13,1). In timp ce istoria lui Israel este aproape cu totul ignorata, istoria lui Iuda este prezentata in primul rand din punct de vedere religios, alaturi de actiunile sau incidentele politice, militare si personale subordonate celor de interes spiritual. Obiectivul istoriei acesteia este de a prezenta ce a urmarit Dumnezeu prin experientele poporului ales si de a arata cum natiunea a decazut si chiar si templul sfant cu ritualul lui sacru a fost in cele din urma distrus ca rezultat al pacatului. Li se acorda o atentie deosebita domniilor regilor buni ai lui Iuda, buni pentru cel putin o parte din timpul domniei lor – Iosafat, Ioas, Ezechia si Iosia. Sunt accentuate cu precadere incidentele acelea in care conducatorii s-au preocupat sa realizeze reforme religioase si refacerea templului si a slujbelor lui.
Se vede deci ca Cronicile nu sunt numai un supliment istoric al cartilor Regilor, ci mai degraba o lucrare distincta si independenta, avand propriul ei scop, si scrisa din propriul ei punct de vedere distinct. Dupa ce serviciile de la templu fusesera reinfiintate dupa revenirea din exilul babilonian, fara indoiala ca iudeii evlaviosi nadajduiau cu ardoare, privind spre viitor, ca aceste servicii nu vor mai fi niciodata intrerupte. Ei credeau ca, sub binecuvantarea lui Dumnezeu, Israel va continua sa prospere si sa mearga din slava in slava. Fara indoiala ca era momentul potrivit ca poporul sa-si reaminteasca de istoria lui trecuta, pentru ca sa poata beneficia de toate privilegiile glorioase care ii erau garantate in fagaduintele lui Dumnezeu.
De aceea, cronicarul a introdus informatii noi cu privire la templu, la slujitorii lui si la sarbatorile religioase. Totusi, el era preocupat nu atat de mult de ritual, cat de viata, nu atat de mult de templu, cat de inimile oamenilor. Israel trebuia sa-si croiasca viata dupa tiparul Legii sfinte a lui Dumnezeu, fiind mereu atent la rasplatirile si pedepsele care aveau sa fie rezultatul ascultarii si al faradelegii. S-a pus din nou accent pe neprihanire, pe prezentarea mai ampla a legaturii stranse dintre evlavie si prosperitate si dintre indaratnicie si necaz.
Domnia regilor e tratata in asa fel incat cititorul sa poata intelege in mod explicit ca ascultarea de standardele divine reprezinta calea pacii si a prosperitatii, iar nelegiuirea este calea rusinii si a distrugerii. Fiecare nenorocire si izbanda mai importanta sunt puse in modul cel mai clar pe seama actiunii Providentei divine, Domnul rasplatindu-i pe cei drepti si pedepsindu-i pe facatorii de rele. Astfel, „Saul a murit, pentru ca s-a facut vinovat de faradelege fata de Domnul. (1 Cronici 10,13). David ajunge din ce in ce mai mare, si [caci, KJV] Domnul ostirilor era cu el” (cap.11,9); „pentru ca aceasta n-a placut lui Dumnezeu, care [de aceea KJV] a lovit pe Israel” (cap. 21,7); „copiii lui Iuda au castigat biruinta pentru ca se sprijineau pe Domnul” (2 Cronici 13,18; vezi de asemenea 2 Cronici 16,7; 17,3.5; 22,7; 25,20; 28,6; 32,25; 33,10.11; 36,15-17).
Israel e tratat in Cronici ca o natiune apostata, umbland pe caile nelegiuirii si ale mortii. Iuda e tratat ca o natiune care prospera sub domnia neprihanirii si sufera pedeapsa pacatului sub regii care L-au parasit pe Domnul.
Exista cateva deosebiri distincte in ce priveste felul cum aceleasi intamplari sunt tratate in Regi si in Cronici. In Regi nu e prezentat nimic vrednic de lauda in dreptul lui Roboam, dar in Cronici e dat un raport aprobator, asa incat purtarea lui sa stea in contrast evident cu faptele rele ale lui Ieroboam (2 Cronici 11,13-17). Cand, mai tarziu, Roboam „a parasit legea Domnului”, este data explicatia ca atacul lui Sisac asupra Ierusalimului a avut loc „pentru ca pacatuisera impotriva Domnului” (2 Cronici 12,1.2 ).
In raportul din Regi nu se spune aproape nimic despre Abia, decat ca „s-a dedat la toate pacatele pe care le facuse tatal sau” si ca „inima lui n-a fost intreaga a Domnului” (1 Regi 15,3). Dar Cronicile pomenesc si cateva fapte vrednice de lauda. El e prezentat ca mustrandu-l pe Ieroboam pentru razvratirea lui impotriva Domnului si pentru asezarea unei preotii false in Israel. Raportul spune ca el a castigat o mare biruinta asupra regatului de nord, „pentru ca se sprijinisera pe Domnul” (2 Cronici 13,4-18).
Cat despre Asa, Cronicile raporteaza o mare victorie asupra etiopianului Zerah, cu privire la care cartea Regilor tace. Ele raporteaza in plus despre intoarcerea in Iuda a multora din Israel cand au vazut ca Domnul era cu ei si relateaza despre o mare adunare religioasa la care a fost reinnoit legamantul cu Dumnezeu (2 Cronici 14,9-15; 15,1-15).
Regii mentioneaza faptul ca Iosafat a fost un domnitor bun, dar reda un raport scurt al domniei lui (1 Regi 22,42-50). Cronicile dau un raport mai lung al incidentului cand Iosafat s-a rugat lui Dumnezeu intr-o vreme de criza nationala si a primit de la Dumnezeu o biruinta minunata, ostile vrajmasului fiind impinse sa se distruga unele pe altele (1 Cronici 20,1-30).
Domnia rea a lui Ioram este tratata pe scurt in Regi (2 Regi 8,16-24); in Cronici este dat un raport despre pedepsele grele pe care le-a trimis Domnul din cauza purtarii lui rele (2 Cronici 21,8-19).
Raportul din Regi pomeneste numai pe scurt despre omorarea lui Ahazia de mana lui Iehu (2 Regi 9,27,28 ); Cronicile dau un raport mai detaliat, care mentioneaza faptul ca sfaturile rele de care a ascultat au fost „spre pierzarea lui” si ca nimicirea lui era „prin voia lui Dumnezeu” (2 Cronici 22,4-9).
Regii raporteaza moartea lui Ioas prin mana propriilor lui slujitori (2 Regi 12,20,21 ). Cronicile adauga aceste detalii semnificative: (1) dupa moartea lui Iehoiada, poporul a parasit „casa Domnului, Dumnezeului parintilor lor, si au slujit Astarteelor si idolilor. Mania Domnului a venit asupra lui Iuda si asupra Ierusalimului, pentru ca se facusera vinovati in felul acesta”; (2) la porunca regelui, fiul lui Iehoiada a fost ucis, pentru ca indraznise sa aminteasca poporului ca din cauza pacatelor lor impotriva Domnului nu puteau sa propaseasca, deoarece El ii parasise, asa cum ei Il parasisera pe El; (3) in consecinta, o mare ostire a lui Iuda a fost data in mainile unei mici cete de sirieni, „pentru ca parasisera pe Domnul, Dumnezeul parintilor lor.” (4) pe cand statea in patul lui refacandu-se dupa ranile primite in aceasta ciocnire, Ioas a fost ucis de slujitorii sai (2 Cronici 24,17-25).
Regii raporteaza biruinta lui Amatia asupra lui Edom si infrangerea lui ulterioara de catre Ioas din Israel (2 Regi 14,7-14), dar Cronicile adauga amanuntele revelatoare, si anume ca dupa ce Amatia s-a reintors dupa biruinta castigata, „a adus pe dumnezeii fiilor lui Seir, si i-a pus dumnezei pentru el; s-a inchinat inaintea lor si le-a adus tamaie. Atunci Domnul S-a aprins de manie impotriva lui Amatia”, si ca Domnul se hotarase sa-l nimiceasca din cauza caii pe care apucase (2 Cronici 25,14-20).
In raportul scurt al domniei lui Azaria (Ozia), asa cum e dat in Regi (2 Regi 15,1-7), se aminteste de lepra lui, da nu este mentionata nici o cauza. In Cronici insa, exista un raport mult mai lung al domniei lui Azaria (2 Cronici 26,1-23), si motivul leprei este aratat lamurit, si anume ca atunci cand a fost tare, „inima i s-a inaltat si l-a dus la pieire. A pacatuit impotriva Domnului, Dumnezeului sau, intrand in templul Domnului, ca sa arda tamaie, pe altarul tamaierii”. De aceea a fost mustrat de preoti pentru pacatul savarsit si indata a devenit lepros, „pentru ca Domnul il lovise.”
Raportul despre domnia bunului rege Ionatan din Regi este si el scurt (2 Regi 15,32-38), dar raportul mai cuprinzator din Cronici ne povesteste cum a biruit el pe amoniti, care i-au dat tribut, si cum „a ajuns puternic, pentru ca si-a urmat necurmat caile inaintea Domnului, Dumnezeului sau” (2 Cronici 27,5.6).
Dupa Regi, Ahaz a fost atacat de regii lui Israel si Siriei, pe cat se pare fara urmari serioase, deoarece a obtinut ajutorul lui Tiglat-Pileser, care a cucerit Damascul si i-a omorat regele (2 Regi 16,1-9). Potrivit Cronicilor, insa, din cauza idolatriei lui Ahaz, Domnul „l-a dat in mainile imparatului Siriei. Sirienii l-au batut”, luand ca prizonieri „doua sute de mii… femei, fii si fiice” impreuna cu multa prada, si cand a facut apel la Tiglat-Pileser, el a venit „impotriva lui, s-a purtat cu el cum s-ar purta cu un vrajmas si nu l-a ajutat”, „caci Domnul a smerit pe Iuda, din pricina lui Ahaz… care avusese o purtare fara frau in Iuda si pacatuise impotriva Domnului” (2 Cronici 28,3-20).
Regii dau un raport amplu cu privire la domnia bunului rege Ezechia (2 Regi 18 la 20), dar Cronicile dezvolta foarte mult raportul faptelor bune ale lui Ezechia, vorbind pe larg despre lucrarea lui de curatire a templului, despre reinfiintarea slujbelor si despre invitarea poporului intregului Israel sa ia parte la o mare sarbatoare a Pastilor la Ierusalim, la care au raspuns chiar unii din semintiile de nord: Aser, Manase si Zabulon. Cronicile ne povestesc ca serviciul Pastelor a fost urmat de distrugerea idolilor, a dumbravilor si a inaltimilor, nu numai in Iuda si Beniamin, dar si in Efraim si Manase, si de instituirea din nou arderilor de tot, a jertfelor si slujbelor preotesti (2 Cronici 29 la 31).
Regii descriu in amanuntime nelegiuirile lui Manase (2 Regi 21,1-18), dar Cronicile pomenesc nu numai nelegiuirile lui, dar si faptul ca a fost legat in lanturi de imparatul Asiriei pentru a fi dus „prin spini” (KJV) la Babilon, unde in suferinta lui „s-a rugat Domnului, Dumnezeului lui si s-a smerit adanc”. De aceea, Domnul i-a ascultat rugaciunea si le-a ingaduit sa se inapoieze la Ierusalim. Acolo el a indepartat pe dumnezeii straini, „a asezat din nou altarul Domnului, a adus pe el jertfe de multumire si de lauda, si a poruncit lui Iuda sa slujeasca Domnului, Dumnezeului lui Israel” (2 Cronici 33,11-16).
Cu privire la Amon, raportul din Regi afirma ca „el a facut ce este rau inaintea Domnului, cum facuse tatal sau Manase” (2 Regi 21,20), in timp ce Cronicile adauga ca el „nu s-a smerit inaintea Domnului, cum se smerise tatal sau Manase” (2 Cronici 33,23).
Regii relateaza oarecum detaliat cum Iosia a reinfiintat cultul lui Iehova si a luat masuri pentru a institui o reforma generala, incheind raportul despre domniei lui cu relatarea privind felul cum a fost ucis de regele egiptean Neco (2 Regi 22; 23,1-30). Cronicile dau un raport ceva mai lung cu privire la eforturile lui de restatornicire a lucrurilor si de reforma. In contextul intalnirii lui cu Neco, adauga amanuntul ca Neco a cautat sa-l sfatuiasca sa renunte la planul de a lupta impotriva lui, dar ca Iosia n-a ascultat „cuvintele lui Neco, care veneau din gura lui Dumnezeu” si din cauza aceasta si-a gasit moartea in acea confruntare (2 Cronici 34,35).
Regii se ocupa oarecum pe larg de domniile ultimilor patru regi rai din Iuda si de caderea Ierusalimului (2 Regi 23,30-37; 24,1-20; 25,1-30), facand numai o scurta afirmatie cu privire la faptul ca Ierusalimul si Iuda au fost lepadate de la fata Sa „din pricina maniei Domnului” (cap. 24,20), in timp ce Cronicile dau numai un raport scurt despre aceste ultime patru domnii (2 Cronici 35,1-13), dar enumera motivele specifice ale caderii lui Iuda: preotii si poporul „au inmultit si ei faradelegile, dupa toate uraciunile neamurilor, si au pangarit Casa Domnului, pe care o sfintise El in Ierusalim”, batandu-si joc de trimisii lui Dumnezeu si maltratandu-i pe profetii lui, „pana cand mania Domnului impotriva poporului Sau a ajuns fara leac” (2 Cronici 36,14-16).
Pe tot parcursul cartii sale cronicarul inalta pe profeti si lucrarea lor. Sunt date informatii suplimentare despre unii dintre profetii importanti, care nu se gasesc altundeva in vechiul Testament. Exista de asemenea informatii cu privire la profeti care nu sunt mentionati in alta parte a Bibliei. Acesti soli divini sunt prezentati dand avertismente si indemnuri in ocazii decisive. Astfel, Semaia il informeaza pe Roboam ca invazia lui Sisac se datoreaza faptului ca poporul L-a parasit pe Domnul (2 Cronici 12,5); Azaria il incurajeaza pe Asa (cap. 15,1-8); Hanani il mustra pe Asa pentru ca a cerut ajutor din partea Siriei (cap. 16,7-10); Iehu il mustra pe Iosafat pentru ca s-a unit cu Ahaz (cap. 19,2); Iahaziel il incurajeaza pe Iosafat in ciocnirea lui cu ostirile Moabului, ale lui Amon si a Muntelui Seir (cap. 20,14-17); Eliezer il mustra pe Iosafat pentru ca s-au unit cu Ahazia (cap. 20,37); Zaharia informeaza poporul din vremea lui Ioas ca nu poate exista propasire din cauza calcarilor de lege (cap. 24,20); si Obed il mustra pe Israel in zilele lui Pecah si Ahaz (cap. 28,9-11).
Din observatiile acestea este de notat ca raportul Cronicilor nu e atat de mult istorie, cat predica, iar cronicarul nu e atat de mult un simplu povestitor de evenimente, cat un predicator. Cand raportul lui cu privire la o intamplare difera de acela din Regi, aceasta nu dovedeste ca exista un dezacord fundamental intre cele doua rapoarte, ci doar o deosebire in accentuarea unor detalii. Cronicarul arata o inclinatie spre moralizare. El spune ce trebuie sa spuna, pentru ca are de dat o invatatura sau o avertizare. El si-a indeplinit lucrarea dupa ce Iuda a decazut si a fost dus in robie si dupa ce Ierusalimul a fost rezidit si serviciile de la templu, reinfiintate. Fara indoiala ca speranta lui arzatoare era ca pacatul nu va mai aparea din nou ca sa aduca natiunea distrugere. Dar tocmai aceasta era primejdia care ameninta. Pacatul se manifesta din nou (Ezra 9,1-15; 10,1-19; Neemia 5,1-13; 13,3-11.15-30) si exista primejdia ca mania lui Dumnezeu sa vina din nou asupra poporului Sau. El ar fi vrut ca lucrul acesta sa fie evitat cu orice pret. Este logic sa se presupuna ca marea carte a Cronicilor-Ezra-Neemia a fost scrisa pentru a opri apostazia si pustiirea din nou a lui Iuda.
Generatii de comentatori biblici au fost derutate de unele dintre cifrele extrem de mari care se gasesc in cartile Cronicilor. De pilda, 1 Cronici 21,14 afirma ca David a dedicat 100 mii de talanti de aur si 1 milion de talanti de argint pentru templul ce avea sa fie zidit de Solomon. La suma aceasta trebuie sa fie adaugate alte contributii enorme ale lui David si ale nobililor lui Israel avand acelasi scop (cap. 29,3-7). O evaluare la pretul actual arata ca numai 100,00 0 de talanti de aur s-ar ridica la un total de 3 miliarde de dolari, o cifra greu de admis ca fiind corecta, avand in vedere faptul ca totalul cantitatii de aur cunoscuta in vremurile antice in intreaga lume ar fi putut ajunge cu greu la 3 miliarde de dolari.
Pentru motivul acesta, cercetatorii moderni au declarat ca in acest punct cronicarul exagereaza si ca informatia aceasta este incorecta. Verdictul acesta nu poate fi sustinut intrucat descoperiri recente au demonstrat exactitatea istorica a autorului. In consecinta trebuie sa se caute o alta explicatie daca vrem sa rezolvam dificultatile ridicate de unele dintre cifrele extrem de mari din cartile Cronicilor.
Cartea Cronicile a fost alcatuita sau cel putin finalizata spre sfarsitul secolului al V-lea i.Hr., asa cum se poate observa din listele genealogice gasite in carte, care ajung pana in vremea lui Neemia. Ea a fost probabil ultima din cartile biblice scrise, asa cum indica locul ei la sfarsitul Bibliei ebraice. La pregatirea ei au fost folosite documente oficiale, scrise de profeti si de alti scriitori inspirati, ca de pilda „cartea proorocului Natan”, „cartea proorocului Gad” sau „Cronicile imparatului David” (1 Cronici 29,29; 27,24). Acestea fusesera scrise cu litere ebraice pre-exilice, in timp ce Cronicile au fost scrise cu litere patrate aramaice, care au ajuns sa fie folosite dupa exil. Literele acestea, care dupa traditia iudaica au fost introduse de Ezra, au ramas in uz pana in prezent intr-o forma oarecum modificata ca litere ebraice.
Toate cifrele din orice manuscris de Biblie ebraica cunoscut sunt transcrise in intregime, si nu se folosesc deloc numeralele. Totusi numeralele au fost folosite in inscriptii vechi ebraice, cat si in documente feniciene, aramaice, nabateene, palmitice, egiptene si babiloniene. Din cauza numarului mic de materiale documentare ebraice antice nu avem informatii suficiente privitoare la folosirea de catre autorii Bibliei antice a cifrelor. Cand Mark Lidzbarski a publicat manualul lui de epigrafie nord-semitica in 1898, a afirmat ca se parea ca evreii n-au folosit cifre, ci scriau numerele folosindu-se de cuvinte. El si-a intemeiat afirmatia invocand inscriptia de la Siloam si de pe Piatra Moabita, in care numerele sunt scrise in cuvinte. Acestea erau singurele inscriptii cunoscute pe vremea aceea care contineau numere, iar una dintre ele, Piatra Moabita, nu era nici macar o inscriptie cu adevarat ebraica, cu toate ca deosebirea dintre literele si limba moabita, pe de o parte, si limba si literele ebraice, pe de alta parte, este foarte mica.
Totusi, in cursul ultimilor 50 de ani au iesit la iveala cateva inscriptii ebraice pre-exilice – ostraca din Samaria, Lachis si Tell Qasile – care contin numere, dintre care unele sunt scrise in intregime in cuvinte, altele sunt reprezentate prin numerale. De asemenea papirusurile aramaice de la Elefantina, descoperite in cursul ultimilor 50 de ani (vezi p. 79-83), indica o folosire pe scara larga a cifrelor si contin si numere scrise in cuvinte.
In documentele acestea, numeralele pentru cifre sub „zece” sunt linii verticale aranjate laolalta in grupe de trei linii, scrise de la dreapta la stanga, dintre care ultima, de obicei, e mai lunga decat celelalte. Cifra „zece” este reprezentata printr-un simbol in forma de semiluna si „douazeci” este o combinatie de 2 de „zece”. Cifra imediat superioara, exprima „sutele”, dar „miile” in papirusurile elefantine (nici o inscriptie ebraica din Palestina nu contine un numar atat de mare) sunt intotdeauna exprimate in scris prin ’lph, de cele mai multe ori prescurtata prin lph. Uneori una sau mai multe linii verticale in fata grupului lph indica numarul de mii. Totusi linia verticala inainte de lph este de asemenea folosita in documentele acestea pentru a reprezenta litera ebraica „waw”, care este conjunctia „si”. De aceea este posibil sa nu fi fost usor sa se stabileasca in toate cazurile daca linia simboliza conjunctia „si” sau daca indica ca era vorba doar de „o” mie.
Cu toate ca exista insuficient material pentru a da exemple clare despre felul cum erau gresit interpretate numerele, ceea ce sta la dispozitia noastra arata totusi ca documente vechi (in care uneori erau folosite cifre, in altele cuvinte intregi) pot sa dea usor nastere la intelegeri gresite. Daca documentele folosite de cronicar la pregatirea cartilor sale contineau unele numere scrise in cifre, altele in forme complet ortografice, e posibil sa se observe cum unele dintre ele ar fi putut fi gresit intelese. Un document care, de pilda, continea varianta „100 mii” ar fi putut fi citit gresit „o suta de mii”, in timp ce autorul ar fi intentionat sa exprime ideea de „suta [si] mie” (1.100).
Se mai naste intrebarea daca scriitorul Cronicilor atunci cand a dat numere atat de mari a intentionat ca ele sa fie privite ca cifre exacte sau literale. Cei care au trait in tarile din Orient stiu cat de obisnuit e de a folosi expresii precum „o mie de mii”, care insemna doar un numar foarte mare. Cei care folosesc numerele intr-un asemenea sens ar putea fi foarte surprinsi sa vada ca altii, neobisnuiti cu o astfel de utilizare, interpreteaza in mod literal. Expresii de-ale cronicarului precum „o multime de arama si de fier, care nu se poate cantari” (1 Cronici 22,14) si „un popor fara numar” (2 Cronici 12,3), trebuie de asemenea interpretate nu literal, ci in acord cu intentia originala. Ar fi deci o greseala sa se interpreteze cifrele din Cronici potrivit literei si intelesului strict in care ar putea fi folosite de un istoric modern, daca nu acestea au fost spiritul si intentia generala a cronicarului.
Orice cititor atent al Cronicilor a fost impresionat de inclinatia scriitorului spre detalii genealogice si statistice. Sunt date in mod repetat liste de nume – de slujbasi ai templului sau ai palatului, de administratori civili, de ofiteri de armata si altii. Printre acestea sunt urmatoarele:
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
