1. Titlul.Cartea poarta numele personajului ei principal, Daniel. Practica numirii cartilor VT dupa personajul lor principal este demonstrata si de alte carti, ca de pilda: Iosua, Samuel, Estera, Iov, etc. Un astfel de titlu nu presupune neaparat si calitatea de autor, desi aceasta ar putea sa fie si ea inclusa, asa cum este cazul la Daniel.
2. Autorul. Conceptia traditionala atat la iudei cat si la crestini este ca aceasta carte a fost scrisa in secolul al VI-lea i.Hr., si ca Daniel este autorul ei. In favoarea corectitudinii acestei conceptii traditionale sunt urmatoarele dovezi:
a) Pretentiile cartii. Proorocul Daniel vorbeste la persoana intai in multe pasaje (cap. 8.1-7.13–19.27; 9,2–22; 10,2–5; etc.). El declara ca a primit personal insarcinarea divina de a pastra cartea (cap. 12,4). Faptul ca exista parti in care autorul se refera la sine folosind persoana a treia (cap. 1,6–11.17.19.21; 2,14–20; etc.) nu este un lucru neobisnuit, deoarece in operele literare ale antichitatii obiceiul acesta se intalneste adesea (Ezra 7,28).
b) Autorul este bine familiarizat cu istoria. Numai un om din secolul al VI-lea i.Hr., bine versat in treburile babiloniene, putea sa redea unele din faptele istorice aflate in carte. Cunoasterea acestor fapte s-a pierdut dupa secolul al VI-lea i.Hr., ele nefiind raportate in alte scrieri antice de dupa vremea aceea (vezi p. 748). Descoperiri arheologice relativ recente au adus inca o data la lumina aceste fapte.
c) Marturia Domnului Isus Hristos. Citand un pasaj din carte Domnul Isus Hristos il mentioneaza pe Daniel ca autor (Matei 24,15). Pentru orice credincios crestin marturia aceasta ar trebui sa constituie o dovada decisiva.
Cartea se imparte in doua parti distincte: cea dintai (cap. 1-6) are un caracter preponderent istoric, iar cea de-a doua (cap. 7-12) un caracter profetic; totusi cartea constituie o unitate literara. In sprijinul acestei unitati se pot prezenta urmatoarele argumente:
1. Diferitele parti ale cartii sunt strans legate intre ele. Folosirea vaselor templului de catre Belsatar la ospatul dat de acesta poate fi inteleasa in lumina raportului cu privire la felul cum au ajuns acestea in Babilon (cap. 5,3; comp. cap. 1,1.2). Capitolul 3,12 se refera la actiunea politica a lui Nebucadnetar descrisa mai intai in cap. 2,49. In cap. 9,21 se face referire la o vedenie mai veche (vezi cap. 8,15-16).
2. Partea istorica cuprinde o profetie (cap. 2) strans legata in ce priveste tema cu profetiile aflate in ultima parte a cartii (cap. 7-12). Capitolul 7 cuprinde o dezvoltare ulterioara a temei prezentate in capitolul 2. De asemenea este evidenta legatura dintre elementele istorice si cele profetice. Partea istorica (cap. 1-6) constituie o prezentare a procedeelor lui Dumnezeu cu o natiune, Babilonul, si a rolului acestei natiuni in planul divin. Aceasta reprezinta o ilustrare a procedeelor lui Dumnezeu cu toate natiunile (vezi Ed. p. 175-177). Ca si Babilonului fiecare putere mondiala succesiva descrisa in partea profetica a cartii, a avut prilejul de a cunoaste vointa divina si de a conlucra cu ea, si fiecare a fost masurata prin implinirea planului divin. Astfel ridicarea si prabusirea natiunilor descrise in partea profetica a cartii trebuie sa fie intelese in termenii principiilor expuse in partea istorica, asa cum au actionat in cazul Babilonului. Faptul acesta confera un caracter unitar cartii si ofera o baza pentru intelegerea rolului jucat de fiecare putere in parte.
Unitatea literara a cartii, demonstrata de alcatuirea ei, firul principal al ideilor si expresiile folosite in cele doua limbi (vezi p. 748) este recunoscuta in majoritatea cazurilor. Argumentele aduse in sprijinul ideii ca exista doi autori ai cartii sunt lipsite de sens.
Printre sutele de fragmente de manuscrise gasite in prima pestera Qumran (vezi p. 86-88) trei sunt din cartea lui Daniel. Ele au fost publicate de D. Barthélemy si J. T. Milik in Discoveries in the Judaean Desert I: Qumran Cave I (Oxford, 1955), p. 150–152. Fragmentele faceau parte fie din doua suluri sau dintr-un sul in care cap. 1 si 2 au fost scrise de un scrib, iar cap. 3 de un altul, continand portiuni din cap. 1,10–17; 2,2–6; 3,22–30. O comparatie a acestui text cu cel masoretic prezinta 16 deosebiri, dintre care insa nici una nu afecteaza sensul pasajului. Noua din cele 16 sunt diferente ortografice, de cate o singura litera fiecare; doua dintre acestea par sa fie greseli de ortografie; celelalte sapte sunt ortografiate variabil chiar si in textul masoretic. Au fost gasite patru adaugiri: una a conjunctiei „si”, si alta a particulei „ca” inaintea unui „daca”; la doua cuvinte este adaugata o litera vocalica. O data o litera vocalica care apare in textul masoretic nu se gaseste in fragmente. Doua terminatii verbale par sa fie erori scribale. Lista arata ca deosebirile sunt atat de neinsemnate incat nici nu s-ar observa intr-o traducere. Aceasta este o dovada puternica in favoarea faptului ca textul ebraic a lui Daniel este acum efectiv in aceeasi forma in care era cel putin pe timpul Domnului Isus Hristos.
Este de un interes sporit faptul ca fragmentul din cap. 2 cuprinde pasajul in care se face trecerea de la limba ebraica la cea aramaica (vezi comentariul la cap. 2,4). La punctul acela se lasa un spatiu intre ultimul cuvant ebraic si primul cuvant aramaic, facand astfel o pauza distinctiva intre sectiunile lingvistice. Este vrednic de notat si faptul ca in acord cu textul masoretic, fragmentele acestea nu contin cantarea apocrifa a celor trei tineri (vezi comentariul la cap. 3,23).
Pestera 4 de la Qumran a oferit fragmente din piele a trei manuscrise ale lui Daniel (inca nepublicate in 1976) raportate ca bine pastrate si reprezentand portiuni considerabile ale cartii. F. M. Cross, in Biblical Archaeologist, 19 (1956), 85, 86; Cross, in Revue Biblique, 63 (1956), 58.
De la pestera 6 Qumran ne vin cateva fragmente de papirus ale lui Daniel, reprezentand cap. 8,20.21; 10,8-16 si 11,33-38 (care contin noua diferente de ortografie minore), publicate de M. Baillet in Discoveries in the Judaean Desert III: Les „Petites Grottes” de Qumran (Oxford, 1962), p. 114–116.
3. Cadrul istoric. Cartea lui Daniel contine: 1) Raportul despre unele incidente istorice din viata lui Daniel si a celor trei prieteni ai lui, care erau iudei exilati in slujba guvernului babilonian, si 2) Un raport al unui vis profetic al imparatului Nebucadnetar, interpretat de Daniel, impreuna cu rapoartele unor viziuni primite chiar de insusi profetul. Cu toate ca aceasta carte a fost scrisa in Babilonia in cursul exilului si la scurt timp dupa acesta, scopul ei nu a fost sa ofere o istorie a exilului iudeilor sau o biografie a lui Daniel. Cartea relateaza experientele principale ale profetului-om de stat si ale tovarasilor lui, si a fost alcatuita tinandu-se cont de niste obiective precise.
Mai intai Daniel prezinta scurte informatii cu privire la cauza pentru care se gasea intr-o slujba publica la imparatul babilonian (cap. 1). Fiind dus la Babilon in prima captivitate din anul 605 i.Hr., in timpul primei campanii siriene a lui Nebucadnetar, Daniel si alti printi de obarsie regala au fost alesi spre a fi pregatiti pentru slujbe guvernamentale. Primii 19 ani ai sederii lui Daniel in Babilonia au fost ultimii ani ai existentei lui Iuda ca stat, fie el si supus Babilonului. Zadarnica politica anti-babiloniana a ultimilor regi ai lui Iuda au adus o catastrofa dupa alta asupra natiunii iudaice.
Regele Ioiachim, in timpul domniei caruia Daniel a mers in captivitate, a ramas loial fata de Babilon timp de cativa ani. Cu timpul, insa, a consimtit la politica partidei pro-egiptene, si s-a rasculat. Drept urmare tara a suferit invazii militare, cetatenii ei si-au pierdut libertatea si au fost dusi in robie, iar regele si-a pierdut viata. Fiul si succesorul lui, Ioiachin, dupa o scurta domnie de numai trei luni a vazut ostile Babilonului reantorcandu-se pentru a da pedeapsa cuvenita neloialitatii. El, impreuna cu mii de cetateni din clasele superioare ai lui Iuda, au mers in captivitate in anul 597 i.Hr. Succesorul lui, Zedechia, a incercat in aparenta sa ramana loial fata de Babilon. Totusi, fiind slab si nehotarat n-a putut sa se impotriveasca multa vreme ofertelor Egiptului si simtamintelor anti-babiloniene ale principalilor sai consilieri. Ca urmare, Nebucadnetar, satul de revoltele repetate din Palestina s-a hotarat sa termine cu regatul din Iuda. Timp de doi ani si jumatate ostile babiloniene au pustiit Iuda, au cucerit si au distrus cetati, inclusiv Ierusalimul, impreuna cu Templul si palatele sale, si au dus majoritatea locuitorilor lui Iuda in captivitate in anul 586 i.Hr.
Daniel se afla in Babilon in acele zile pline de evenimente. El trebuie sa fi vazut ostirile babiloniene plecand in diferitele lor campanii impotriva tarii lui, si a fost martor la intoarcerile lor victorioase si la sosirea iudeilor captivi. Printre captivi era tanarul rege Ioiachin cu familia lui (2Regi 24,10-16), si mai tarziu regele Zedechia caruia i se scosesera ochii (2Regi 25,7). In cursul acestor ani Daniel trebuie sa fi aflat si despre agitatia politica ce se desfasura printre iudeii exilati, care a dus la arderea in foc de catre Nebucadnetar a instigatorilor principali. Agitatia aceasta este cauza care l-a determinat pe Ieremia sa trimita o scrisoare compatriotilor sai luati prizonieri, indemnandu-i sa duca o viata linistita si pasnica in Babilonia (Ieremia 29).
In cursul acestor ani Daniel si cei trei prieteni ai lui si-au indeplinit linistit si loial datoriile lor ca slujbasi imparatesti si ca supusi ai imparatiei. Dupa formarea lor prin scoli ei au devenit membri ai grupei de elita numita haldei, care il slujeau pe imparat in calitate de consilieri. Atunci a avut Daniel ocazia unica de a-i explica lui Nebucadnetar visul cu imperiile viitoare (Daniel 2). Ca urmare Daniel a fost pus intr-un post de cel mai inalt si exceptional rang, pe care se pare ca l-a detinut multi ani. Slujba aceasta i-a oferit prilejul sa il familiarizeze pe imparat cu puterea Dumnezeului cerului si al pamantului, caruia Ii slujeau Daniel si prietenii lui. Nu se stie cat timp a detinut Daniel pozitia aceasta. Pare sa o fi pierdut inainte de 570 i.Hr., deoarece numele lui nu se gaseste intr-un „Almanah al Curtii si Statului” scris cu litere cuneiforme si care contine lista principalilor slujbasi ai carmuirii lui Nebucadnetar care detineau slujbe la data aceea. Nu exista alte almanahuri ale curtii si statului de pe vremea domniei lui Nebucadnetar. De fapt, Daniel nu este mentionat in nici un izvor contemporan extra-biblic.
Absenta numelui lui Daniel din documentul acesta nu este stranie, deoarece nu stim cat timp a ramas Daniel intr-o slujba publica. Numai patru evenimente importante din timpul domniei lui Nebucadnetar sunt raportate in cartea lui Daniel, si Daniel a jucat un rol in trei dintre ele: 1) educarea printilor iudei in cursul primilor trei ani ai domniei imparatului, inclusiv anul urcarii la tron (cap. 1), 2) interpretarea visului lui Nebucadnetar in al doilea an al domniei (cap. 2), 3) consacrarea chipului in campia Dura, cu rezultatul experientei prietenilor lui Daniel intr-un an care nu este specificat (cap. 3), si 4) interpretarea visului lui Nebucadnetar, vestind ca imparatul va suferi de nebunie pentru o perioada de 7 ani, lucru care probabil s-a petrecut in timpul ultimilor ani ai domniei imparatului (cap. 4).
Nu se stie nimic cu privire la ocupatia lui Daniel in cursul anilor de incapacitate a lui Nebucadnetar. Nu stim nici ce a facut Daniel dupa ce imparatul si-a recastigat facultatile si tronul, sau daca serviciile lui au fost solicitate in cursul domniei imparatilor ce au urmat: Amel-Marduc (Evil- merodac din Biblie), Nergal-sar-usur, Labasi-Marduc si Nabonid. Totusi, lui i s-a ingaduit sa observe cum puternicul imperiu al lui Nebucadnetar a slabit si s-a deteriorat moral sub niste imparati care erau asasinii celor precedenti. El trebuie sa fi urmarit cu un interes mai mult decat obisnuit si aparitia ca o cometa a imparatului Cir in Persia din rasarit, deoarece un om cu numele acesta fusese amintit in profetie ca eliberator al lui Israel (Isaia 44,28; 45,1). In anul 553 i.Hr., (anul in care probabil Cir a devenit stapan pe imperiul Mezilor) este de asemenea posibil ca Daniel sa-l fi vazut pe Nabonid punandu-si fiul sa domneasca peste Babilonia in timp ce Nabonid insusi a plecat sa cucereasca Tema din Arabia. Chiar in timpul primilor trei ani ai lui Belsatar i-au fost date mari viziuni lui Daniel (cap. 7; 8); iar omul care pana atunci fusese cunoscut doar ca un interpret de vise si viziuni a devenit unul din marii profeti ai tuturor timpurilor.
Babilonienii au apelat din nou la serviciile lui Daniel, in noaptea caderii Babilonului, in anul 539 i.Hr., pentru a citi si a interpreta scrierea de mana care vestea soarta viitoare, scriere aparuta pe peretele salii de festivitati a lui Belsatar. Dupa ce persii au pus stapanire pe Babilon si pe imparatia lui, noii conducatori s-au folosit de talentele si experienta batranului om de stat al generatiei trecute. Daniel a devenit din nou sfetnic principal al coroanei. Probabil ca el a fost acela care a adus la cunostinta imparatului profetiile lui Isaia (vezi PK 557), profetii care l-au influentat pe domnitorul persan sa emita un decret care a pus capat exilului pentru iudei si le-a redat o patrie si un Templu. In cursul acestui ultim mandat al slujbei publice a lui Daniel s-a incercat un atentat impotriva vietii lui din partea colegilor lui invidiosi, dar Domnul a intervenit in chip miraculos si Si-a salvat servul (cap. 6). Alte viziuni importante au fost primite in cursul acestor ultimii ani ai vietii lui, mai intai sub Darius Medul (cap. 9, vezi Nota Aditionala de la cap. 6), si apoi sub Cir (cap. 10-12).
In orice studiu asupra cartii lui Daniel doua aspecte necesita o cercetare speciala:
a. Istoricitatea cartii lui Daniel. Intrucat atacurile principale impotriva istoricitatii lui Daniel au fost initiate de filosoful neoplatonician Porfiriu (circa 233-304 d.Hr.), cartea sa s-a aflat sub atacurile criticilor, la inceput numai sporadic, dar constant in decursul celor doua secole trecute. Ca urmare, majoritatea invatatilor crestini considera cartea lui Daniel drept produsul unui autor anonim care a trait cam pe vremea rascoalei macabeilor, in secolul al II-lea i.Hr.
Acesti invatati prezinta doua motive principale pentru a-i atribui o data atat de tarzie cartii lui Daniel: 1) Intrucat dupa cum zic dansii, anumite profetii arata spre Antioh IV Epifanul (circa 175-163 i.Hr.), si intrucat, potrivit conceptiei dumnealor, cele mai multe profetii – cel putin acelea cu privire la care s-a demonstrat ca au o implinire corecta – au fost scrise dupa petrecerea evenimentelor descrise, profetiile lui Daniel, dupa sustinerile dumnealor, trebuie sa fie considerate ca datand din vremea de dupa domnia lui Antioh IV; si 2) intrucat, potrivit cu sustinerile dumnealor, partile istorice ale lui Daniel consemneaza anumite evenimente care sunt in dezacord cu realitatile istorice cunoscute din izvoarele ce stau la indemana, dezacordurile acestea pot fi explicate cel mai bine sustinand ca autorul a fost atat de indepartat de evenimentele respective in timp si spatiu, incat nu avea decat cunostinte reduse cu privire la ceea ce se petrecuse in realitate in secolele al VII-lea si al VI-lea i.Hr., cu 400 de ani mai inainte.
Primul din cele doua argumente este neintemeiat pentru acela care crede ca profetii inspirati din vechime au facut preziceri corecte cu privire la cursul istoriei. Al doilea argument merita o atentie mai amanuntita datorita seriozitatii afirmatiei ca Daniel cuprinde incorectitudini, anacronisme si conceptii gresite. Pentru acest motiv prezentam aici o scurta tratare a exactitatii istorice a lui Daniel.
Este adevarat ca Daniel descrie unele evenimente care nici macar astazi nu pot fi verificate prin intermediul izvoarelor antice disponibile. Un astfel de eveniment este nebunia lui Nebucadnetar, care nu este mentionata in nici un raport antic existent. Absenta unei dovezi a decaderii trecatoare a celui mai mare imparat al imperiului Neo-Babilonian nu este un fenomen neobisnuit pentru vremea cand analele imparatesti contineau numai inregistrarea faptelor vrednice de lauda (vezi comentariul la Daniel 4,36). Enigmatic este si Darius Medul, al carui loc real in istorie nu a fost fixat prin izvoare extra-biblice de incredere. Indicii cu privire la identitatea lui se gasesc in scrierile autorilor greci si in informatii fragmentare din surse cuneiforme (vezi Nota Aditionala la cap. 6).
Celelalte asa-zise dificultati istorice care acum o suta de ani ii puneau in incurcatura pe comentatorii conservatori ai lui Daniel, au fost rezolvate prin sporul de cunostinte istorice oferit de arheologie. Unele din cele mai importante probleme de curand rezolvate sunt insirate aici dupa cum urmeaza:
1. Presupusul dezacord cronologic intre Daniel 1,1 si Ieremia 25,1. Ieremia, cu privire la care invatatii sunt in general de acord ca este o sursa istorica vrednica de incredere, sincronizeaza al patrulea an a lui Ioiachim din Iuda cu anul intai al lui Nebucadnetar din Babilon. Totusi, Daniel vorbeste despre intaia cucerire a Ierusalimului de catre imparatul Nebucadnetar ca avand loc in al III-lea an al Ioiachim, in aparenta lasand sa se inteleaga ca intaiul an al lui Nebucadnetar coincide cu al III-lea al lui Ioiachim. Inainte de descoperirea rapoartelor contemporane care scoteau la iveala feluritele sisteme de socotire a anilor de domnie ai vechilor domnitori, era dificil pentru comentatori sa explice aceasta aparenta nepotrivire. Ei cautau sa rezolve dificultatea fie presupunand o coregenta a lui Nebucadnetar cu tatal sau Nabopolasar (vezi Vol. III, p. 91), fie sustinand ca Ieremia si Daniel datau evenimentele dupa sisteme diferite de socotire, Ieremia folosindu-l pe cel iudaic, iar Daniel pe cel babilonian. Ambele explicatii sunt astazi invechite.
Intreaga dificultate a fost rezolvata prin descoperirea ca imparatii babilonieni, ca si regii din Iuda pe vremea aceea, socoteau anii lor de domnie dupa metoda „anului urcarii la tron” (vezi Vol. II, p. 138). Anul in care un imparat babilonian se urca la tron nu era socotit ca primul lui an de domnie, ci numai ca anul urcarii lui la tron, iar primul lui an, insemnand primul lui an calendaristic intreg, nu incepea decat de la urmatoarea zi a Anului Nou, cand, in cadrul unei ceremonii religioase, el apuca mainile lui Bel, zeul babilonian.
Stim si de la Berosus, asa cum e citat de Iosif Flavius (Impotriva lui Apion, I, 19), ca Nebucadnetar era prins intr-o campanie militara, si ca se afla la hotarele Egiptului cand tatal lui a murit, iar el i-a urmat la tron (vezi Vol. II, p. 95, 96, 161; Vol. III, p. 21). Reiese de aici ca Daniel si Ieremia sunt in deplin acord unul cu altul. Ieremia sincroniza primul an de domnie al lui Nebucadnetar cu al IV-lea an al lui Ioiachim in timp ce Daniel a fost luat captiv in anul de urcare la tron al lui Nebucadnetar pe care el il identifica cu anul al III-lea al lui Ioiachim.
2. Nebucadnetar marele ziditor al Babilonului. Dupa spusele istoricilor greci, Nebucadnetar a jucat un rol important in mersul istoriei antice. El nu este niciodata mentionat ca un mare constructor sau ca un creator al unui Babilon nou si mai mare. Ca onoarea aceasta este acordata de obicei reginei Semiramida, este un lucru evident pentru cititorii istoriilor clasice grecesti.
Totusi, rapoartele cuneiforme contemporane, dezgropate de arheologi in cursul ultimei sute de ani, au schimbat cu totul tabloul derivand de la scriitori clasici, si au coroborat prezentarea cartii lui Daniel care il crediteaza pe Nebucadnetar cu zidirea (rezidirea) „Babilonului cel mare” (cap. 4,30). Semiramida, numita Sammu-ramat in inscriptiile cuneiforme, s-a descoperit acum, a fost o regina mama a Asiriei, regenta pentru fiul ei minor Adad-nirari III, si nu o regina peste Babilonia cum pretindeau izvoarele clasice. Inscriptiile arata ca ea nu a avut nimic de a face cu vreo actiune de constructie in Babilon. Pe de alta parte, numeroase inscriptii pe cladiri ale lui Nebucadnetar arata ca el a devenit intr-un anumit sens, creatorul unui nou Babilon, recladind palatele, templele si templul-turn al orasului si adaugand noi edificii si fortificatii (vezi Nota Aditionala la cap. 4).
Astfel de informatii nu puteau fi detinute decat de un scriitor al erei neo-babiloniene, deoarece ele erau completamente pierdute pe timpul erei elenistice. Prezenta unor asemenea informatii in cartea lui Daniel ii pune in mare incurcaturi pe invatatii critici care nu cred ca Daniel a fost scrisa in secolul al VI-lea, ci mai degraba in al II-lea. Un exemplu tipic al dilemei lor este urmatoarea afirmatie a lui R. H. Pfeiffer, de la Universitatea Harvard: „Probabil ca nu vom sti niciodata cum a aflat autorul ca noul Babilon era creatiunea lui Nebucadnetar (…), dupa cum au dovedit sapaturile” (Introduction to the Old Testament [New York, 1941], p. 758, 759).
3. Belsatar, imparatul Babilonului. Cu privire la uimitoarea istorie a descoperirii facuta de orientalistii moderni cu privire la identitatea lui Belsatar, vezi Nota Aditionala de la cap. 5. Faptul ca numele acestui imparat nu s-a gasit in nici o scriere din antichitate, in timp ce Nabonid aparea totdeauna ca fiind ultimul imparat babilonian dinainte de cucerirea persana, a fost folosit cu regularitate ca unul din cele mai puternice argumente impotriva istoricitatii cartii lui Daniel. Insa descoperirile facute incepand cu jumatatea secolului al XIX-lea au respins toate obiectiile aduse lui Daniel in privinta aceasta si au aparat credibilitatea expunerilor istorice ale profetului cu privire la Belsatar in modul cel mai impresionant.
b. Limbile cartii. Ca si Ezra (vezi Vol. III, p. 320), cartea lui Daniel a fost scrisa parte in ebraica si parte in aramaica. Unii au motivat folosirea a doua limbi in cazul lui Ezra sustinand ca autorul a preluat documente aramaice impreuna cu descrierile istorice insotitoare si le-a incorporat in cartile sale, altminteri scrise in evreieste, limba nationala a poporului. O astfel de explicatie nu se potriveste in cazul cartii lui Daniel, unde partea aramaica incepe cu cap. 2,4 si sfarseste cu ultimul verset din cap. 7.
Mai jos urmeaza o lista selectiva a numeroaselor explicatii ale acestei probleme oferite de invatati, impreuna cu cateva observatii intre paranteze, care par sa contravina logicii acestor explicatii:
1. Ca autorul a scris descrierile istorice pentru poporul vorbitor de aramaica, iar profetiile pentru invatatii vorbitori de ebraica. (Totusi aramaica din cap. 2 si 7, ambele profetii mari, vorbeste impotriva corectitudinii acestei conceptii.)
2. Ca cele doua limbi arata doua izvoare. (Conceptia aceasta nu poate fi corecta, deoarece cartea are un puternic caracter unitar, asa cum au recunoscut chiar si numerosi critici radicali; vezi p. 743).
3. Ca la inceput cartea a fost scrisa intr-o singura limba fie aramaica, fie ebraica, iar portiuni din ea au fost traduse mai tarziu. (Conceptia aceasta lasa neelucidata chestiunea de ce au fost traduse numai parti in limba cealalta si nu intreaga carte).
4. Ca autorul a emis cartea in doua editii, una in ebraica si una in aramaica, asa incat toate categoriile de oameni sa o poata citi; ca pe vremea persecutiei macabeice portiuni din carte au fost pierdute, iar acele parti care au fost salvate din ambele editii au fost puse laolalta fara nici o modificare. (Conceptia aceasta sufera din cauza ca nu poate fi dovedita corecta, si ca are de-a face cu prea multe presupuneri).
5. Ca autorul a inceput sa scrie in aramaica la punctul la care haldeii au raspuns „imparatului in limba aramaica” (cap. 24), si a continuat in limba aceasta atat cat a scris la data aceea, dar ca atunci cand s-a apucat sa scrie din nou (cap. 8,1) a folosit limba ebraica.
Ultima vedere pare sa conduca in directia cea buna, deoarece diferitele parti ale cartii par sa fi fost scrise la date diferite. Ca un slujbas guvernamental cult Daniel vorbea si scria in mai multe limbi. Probabil ca el a scris unele din naratiunile si viziunile istorice in limba ebraica si altele in limba aramaica. Conform acestei presupuneri capitolul 1 a fost scris in limba ebraica, probabil in anul 1 a lui Cir, iar naratiunile istorice din cap. 3-6 in aramaica in momente diferite. Viziunile profetice au fost consemnate mai ales in limba ebraica (cap. 8-12), cu toate ca viziunea din cap. 7 a fost scrisa in aramaica. Descrierea visului lui Nebucadnetar cu privire la imperiile viitoare (cap. 2), pe de alta parte, a fost scrisa in limba ebraica pana la punctul in care a fost citata vorbirea haldeilor (cap. 2,4) si apoi continuata in aramaica de la punctul acela pana la finalul naratiunii.
Cand, la sfarsitul vietii sale, Daniel a adunat toate scrierile sale intr-o singura carte, poate ca nu a considerat necesar sa traduca anumite parti pentru a o unifica din punct de vedere lingvistic, stiind ca majoritatea cititorilor lui erau bilingvi – un fapt evident din alte izvoare.
Se mai poate observa si ca existenta a doua limbi in Daniel nu poate fi folosita ca argument pentru o origine mai tarzie a cartii. Aceia care fixeaza aparitia cartii lui Daniel in secolul al II-lea i.Hr. mai au si problema explicarii motivului pentru care un autor evreu al perioadei macabeilor ar fi scris o parte a cartii in limba ebraica si alta in limba aramaica.
Este adevarat ca particularitatile ortografice ale portiunilor aramaice ale cartii lui Daniel sunt mai apropiate de acelea ale limbii aramaice a secolelor al IV-lea si al III-lea din Asia apuseana. Aceasta ar parea ca se datoreaza unei modernizari a limbii, o caracteristica care se poate observa si in cele mai multe carti ebraice ale Bibliei. Ortografia nu poate indica data scrierii dupa cum ultima revizuire a Bibliei intr-o limba moderna nu poate fi considerata o dovada ca Biblia a fost scrisa sau tradusa pentru prima data in secolul al XX-lea d.Hr. Particularitatile ortografice in cel mai bun caz pot indica la ce data s-a facut ultima revizuire a ortografiei.
Printre sulurile de la Marea moarta (Vezi Vol. I, p. 31-34) exista cateva fragmente din Daniel datand din secolul al II-lea i.Hr. Cel putin doua dintre acestea contin si portiunea aceea din cap. 2 in care se face trecerea de la limba ebraica la limba aramaica, si arata cu claritate caracterul bilingv al cartii pe vremea aceea (vezi p. 744).
4. Tema. Cartea lui Daniel poate fi pe drept numita un manual de istorie si profetie. Profetia predictiva reprezinta o vedere dinainte a istoriei; istoria este profetia predictiva trecuta in revista. Elementul predictiv ii da posibilitatea poporului lui Dumnezeu sa vada cele trecatoare in lumina vesniciei, il alerteaza sa treaca la actiune efectiva la vremea potrivita, faciliteaza pregatirea personala pentru criza finala, si ofera o temelie solida pentru credinta dupa implinirea prezicerii.
Cele patru serii profetice majore din cartea lui Daniel prezinta in schite concise, proiectate pe fundalul istoriei mondiale, experientele poporului lui Dumnezeu din zilele lui Daniel pana la sfarsitul timpului: „Perdeaua este data la o parte, si noi vedem, deasupra, dincolo de si prin toata actiunea si contraactiunea intereselor, fortelor si pasiunilor omenesti, mijloacele Celui Atot-indurator, care lucreaza in tacere si cu rabdare hotararile propriei Sale vointe” (PK 500). Fiecare din cele patru serii profetice atinge un apogeu cand „Dumnezeul cerurilor” ridica „o imparatie care nu va fi nimicita niciodata” (cap. 2,44), cand „Fiul omului” primeste „stapanirea vesnica” (cap. 7,13.14), cand impotrivirea fata de „Domnul domnilor” va fi zdrobita „fara ajutorul vreunei maini omenesti” (8,25), si cand poporul lui Dumnezeu este pentru totdeauna eliberat de asupritorii lui (cap. 12,1). Profetiile lui Daniel ofera in felul acesta o punte construita in mod divin intre prapastia vremii trecatoare si tarmurile nemarginite ale vesniciei, o punte peste care aceia care, ca si Daniel, se hotarasc in inima lor sa-L iubeasca pe Dumnezeu si sa-I slujeasca, pot trece prin credinta de la nestatornicia si necazul acestei vieti la pacea si siguranta vietii vesnice.
Sectiunea istorica a cartii lui Daniel descopera, in mod cat se poate de izbitor, o adevarata filozofie a istoriei (vezi Ed. 173-184). Partea aceasta constituie o prefata pentru partea profetica. Oferind un raport detaliat al procedeelor lui Dumnezeu fata de o natiune, Babilonul, cartea ne ajuta sa intelegem motivul ridicarii si caderii altor natiuni, schitate in partea profetica a cartii. Fara o clara intelegere a filozofiei istoriei asa cum este descoperita in descrierea rolului Babilonului in planul divin, rolul celorlalte natiuni, care au urmat Babilonului pe ecranul viziunii profetice, nu poate fi inteles sau apreciat pe deplin. Pentru un rezumat al filozofiei divine a istoriei asa cum este prezentata de inspiratie vezi comentariul la cap. 4,17.
In partea istorica a cartii il gasim pe Daniel, omul lui Dumnezeu pentru timpul acela, adus fata in fata cu Nebucadnetar, geniul lumii pagane, pentru ca imparatul sa poata avea ocazia sa-L cunoasca pe Dumnezeul lui Daniel, Arbitrul istoriei, si sa conlucreze cu El. Nebucadnetar nu era doar monarhul celei mai mari natiuni a vremii, ci si extraordinar de intelept si avand un simt innascut al justitiei si dreptatii. El era, de fapt, personalitatea de frunte a lumii pagane, „viteazul neamurilor” (Ezechiel 31,11), adus la putere pentru a indeplini un anumit rol in planul divin. Cu privire la el, Dumnezeu a spus: „Acum dau toate aceste tari in mainile robului Meu Nebucadnetar, imparatul Babilonului” (Ieremia 27,6). Atunci cand iudeii au fost dusi in captivitate in Babilon, era de dorit ca ei sa fie tinuti sub o mana ferma fara a fi si cruda (potrivit cu standardele acelor vremuri). Misiunea lui Daniel la curtea lui Nebucadnetar a fost sa asigure supunerea vointei imparatului fata de vointa lui Dumnezeu pentru ca sa se poata realiza planul divin. Intr-unul din momentele dramatice ale istoriei, Dumnezeu a pus fata in fata aceste doua mari personalitati. Vezi p. 569.
Primele patru capitole din Daniel nareaza mijloacele prin care Dumnezeu a obtinut supunerea lui Nebucadnetar. Mai intai, Dumnezeu avea nevoie de un om care sa fie un reprezentant potrivit al principiilor si metodelor Cerului la curtea Babilonului, asa ca l-a ales pe Daniel pentru a fi ambasadorul Sau special pe langa Nebucadnetar. Mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a-l aduce pe Daniel, captivul, in atentia binevoitoare a lui Nebucadnetar, si mijloacele prin care Nebucadnetar a ajuns sa aiba incredere, mai intai in Daniel si apoi in Dumnezeul lui Daniel, ilustreaza felul in care Dumnezeu ii foloseste pe oameni si astazi pentru a indeplini voia Sa pe pamant. Dumnezeu l-a putut folosi pe Daniel pentru ca Daniel era un om principial, cu un caracter ales, un om al carui scop principal in viata era sa traiasca pentru Dumnezeu.
Daniel „s-a hotarat” (cap. 1,8) sa traiasca in armonie cu toata voia descoperita a lui Dumnezeu. Mai intai, Dumnezeu a facut ca el „sa capete bunavointa si trecere” inaintea oficialitatilor babiloniene (v. 9). Aceasta a pregatit calea pentru o a doua treapta, dovedirea superioritatii fizice a lui Daniel si a tovarasilor lui (v. 12-15). Apoi a urmat demonstrarea superioritatii intelectuale. „Dumnezeu le-a dat stiinta si pricepere pentru tot felul de scrieri si intelepciune” (v. 17), cu rezultatul ca ei au fost considerati „de zece ori mai destoinici” decat cei mai apropiati concurenti ai lor (v. 20). In felul acesta, ca personalitate, fizic si intelect, Daniel s-a dovedit a fi considerabil superior semenilor sai, iar prin aceasta si-a castigat increderea si respectul lui Nebucadnetar.
Evenimentele acestea l-au pregatit pe Nebucadnetar sa faca cunostinta cu Dumnezeul lui Daniel. O serie de experiente dramatice – visul din cap. 2, extraordinara eliberare din cuptorul cu foc (cap. 3), si visul din cap. 4 – au demonstrat spre satisfactia imparatului stiinta, puterea si autoritatea Dumnezeului lui Daniel. Iar inferioritatea stiintei omenesti, dovedita in experienta din cap. 2, l-a determinat pe Nebucadnetar sa recunoasca fata de Daniel: „Cu adevarat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor si Domnul imparatilor, si El descopera tainele” (cap 2,47). El a recunoscut pe fata ca intelepciunea lui Dumnezeu era superioara, nu numai intelepciunii omenesti, dar si presupusei intelepciuni a propriilor lui zei. Intamplarea cu chipul de aur si cuptorul de foc l-a determinat pe Nebucadnetar sa recunoasca faptul ca Dumnezeul cerului „i-a izbavit pe slujitorii Sai” (cap. 3,28). Concluzia lui a fost ca nimeni din toata imparatia lui nu trebuie sa vorbeasca „rau de Dumnezeul evreilor”, datorita faptului ca „nici un alt Dumnezeu” nu poate „izbavi ca El” (v. 29). Nebucadnetar a recunoscut acum ca Dumnezeul cerului era nu numai intelept, dar si puternic, ca era nu numai Atotstiutor, dar si Atotputernic. A treia experienta – cei sapte ani in decursul carora insasi intelepciunea si puterea lui cu care se falea i-au fost luate temporar – l-a invatat pe imparat nu numai ca „Cel Prea Inalt” este intelept si puternic, dar si ca El exercita puterea si intelepciunea aceea pentru ca sa conduca in treburile omenesti (cap. 4,32). El are putere, intelepciune si autoritate. Este semnificativ ca primul lucru pe care l-a facut Nebucadnetar dupa ce i-a revenit ratiunea a fost sa-L laude, inalte si slaveasca „pe Imparatul Cerurilor” si sa recunoasca faptul ca „pe cei ce umbla cu mandrie” asa cum facuse el timp de multi ani, Dumnezeu „poate sa-i smereasca” (v. 37).
Insa lectiile pe care Nebucadnetar le invatase personal in decursul unei lungi perioade de timp in cea mai mare parte n-au reusit sa fie de folos celor care i-au urmat la tronul Babilonului. Ultimul domnitor al Babilonului, Belsatar, L-a sfidat deschis pe Dumnezeul cerului (cap. 5,23) in ciuda faptului ca era familiarizat cu intamplarile lui Nebucadnetar (v. 22). In loc de a lucra in armonie cu planul divin „Babilonul a devenit un asupritor mandru si crud” (Ed. 176), iar prin lepadarea principiilor ceresti si-a atras propria ruina (Ed. 177). Natiunea a fost cantarita si gasita prea usoara (cap. 5,25-28), iar dominatia universala a trecut la Persi.
Eliberandu-l pe Daniel din groapa cu lei, Dumnezeu Si-a demonstrat puterea si autoritatea in fata carmuitorilor Imperiului Persan (vezi cap. 6,20-23; PK 557) asa cum facuse mai inainte in fata celor ai Babilonului. Un edict al lui Darius Medul Il recunostea pe „Dumnezeu cel Viu” si admitea ca „El dainuieste vesnic” (v. 26). Pana si „legea Mezilor si Persilor, care, o data data, ramane neschimbata” (v. 8), a trebuit sa cedeze inaintea hotararilor „Celui Prea Inalt” care „stapaneste peste imparatia oamenilor” (cap. 4,32). Cir a fost impresionat in mod pozitiv de miraculoasa dovada a puterii divine manifestata prin eliberarea lui Daniel din groapa cu lei (PK 557). Profetiile care zugraveau rolul lui in refacerea Ierusalimului si a Templului (Isaia 44,26 la 45,13), au lasat si ele o impresie profunda asupra lui. „Inima lui a fost adanc miscata, s-a hotarat sa implineasca misiunea randuita lui de Dumnezeu” (PK 557).
Astfel cartea lui Daniel prezinta o demonstratie a principiilor potrivit carora intelepciunea, puterea si autoritatea lui Dumnezeu lucreaza prin istoria popoarelor spre realizarea in cele din urma a planului divin. „Dumnezeu a inaltat Babilonul pentru ca acesta sa poata implini planul Sau.” (Ed. 175). El si-a avut timpul lui de proba; el „a dat gres, gloria lui s-a risipit, puterea lui a pierit, iar locul lui a fost ocupat de un altul” (Ed. 177; vezi comentariul la cap. 4,17).
Toate cele patru viziuni ale cartii lui Daniel se ocupa cu lupta dintre fortele binelui si raului pe acest pamant din vremea lui Daniel pana la asezarea imparatiei celei vesnice a Domnului Hristos. Intrucat Satana se foloseste de puterile pamantesti in eforturile lui de a rasturna planurile lui Dumnezeu si de a nimici poporul lui Dumnezeu, viziunile acestea prezinta acele puteri prin care el este cel mai activ.
Prima viziune (cap. 2) se ocupa mai ales cu schimbarile politice. Scopul ei principal a fost acela de a-i descoperi lui Nebucadnetar rolul sau in calitate de carmuitor al Babilonului si de a-i face cunoscut „cele ce vor fi dupa aceste vremuri” (v. 29).
Ca pentru a completa intaia viziune, a doua (cap. 7) subliniaza experientele poporului lui Dumnezeu in timpul suveranitatii puterilor mentionate in prima viziune, si prevesteste victoria finala a sfintilor si judecata lui Dumnezeu asupra vrajmasilor lor (vezi v. 14.18.26.27).
A treia viziune (cap. 8; 9), completand-o pe a doua, scoate in evidenta incercarile lui Satana de a desfiinta religia si poporul lui Hristos.
A patra viziune (cap. 10-12) rezuma viziunile precedente si da mai multe amanunte ca oricare din celelalte. Ea amplifica subiectul celei de a doua viziuni si pe cel al celei de a treia viziuni. Punctul central subliniat de ea este „ce are sa se intample poporului tau in vremurile de apoi, caci vedenia este cu privire tot la acele vremuri indepartate” (cap. 10,14) si „timpul randuit era indelungat” (v. 1 – KJV). Schita istorica narativa cuprinsa in cap. 11.2-39 ajunge pana la „zilele de apoi” si pana la evenimentele din „vremea sfarsitului” (cap. 11,40).
Profetiile lui Daniel sunt strans legate de acelea ale cartii Apocalipsului. In mare masura Apocalipsul se ocupa de aceleasi lucruri, dar acorda o atentie deosebita rolului bisericii crestine ca popor ales al lui Dumnezeu. In felul acesta detalii care pot fi obscure in cartea lui Daniel sunt adesea clarificate prin comparatie cu cartea Apocalipsului. Partea aceea a „profetiei lui care se ocupa cu zilele de pe urma, Daniel a fost invitat sa o inchida si sa o sigileze, pana la vremea sfarsitului” (GC 356), cand in urma unui studiu sarguincios al cartii „cunostinta” cu privire la semnificatia ei „va creste” (cap. 12,4). Desi „acea parte a profetiei lui Daniel cu privire la zilele sfarsitului” a fost sigilata (cap. 12,4; AA 585), lui Ioan i S-a spus in mod specific „sa nu pecetluiasca cuvintele proorociei” cartii acesteia „caci vremea este aproape” (Apocalips 22,10). Asadar, pentru o interpretare mai clara a acelor parti ale cartii lui Daniel care tind sa fie obscure, trebuie sa cercetam cu atentie cartea Apocalipsului pentru a primi lumina care sa imprastie intunericul.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
