1. Titlu. Cartea Judecatorilor isi are numele de la titlurile barbatilor care au guvernat Israelul dupa moartea lui Iosua. Moise, dand directive cu privire la guvernarea israelitilor dupa asezarea lor in Canaan, poruncise, „sa pui judecatori si dregatori in toate cetatile pe care ti le da Domnul Dumnezeu tau” (Deuteronom 16:18). In conformitate cu aceasta, dupa ce Moise n-a mai trait mult timp spre a exercita functia legislativa, nici Iosua pe cea executiva, au fost numiti judecatori care au constituit cea mai inalta autoritate civila din tara. Cartea judecatorilor este istoria perioadei imediat urmatoare mortii lui Iosua. In acea perioada, autoritatea de stat in Israel era investita in judecatori.
Barbatii dupa a caror nume a fost numita aceasta carte au indeplinit o slujba mai mare decat functiunile civile stipulate in legea lui Moise. In cele mai multe cazuri ei erau chemati la marea lor lucrare direct prin numire divina (cap.3:15; 4:6; 6:12; etc), si intrau in functiune mai mult ca eliberatori din robia stransa decat ca conducatori civili. De fapt, chiar necesitatea chemarii lor si a marilor lor fapte se nastea din anarhia care facea nefolositoare toate procedeele obisnuite contra opresiunii si apostaziei care erau foarte raspandite. Cei mai ilustri dintre ei au fost eroi nationali mai degraba decat conducatori religiosi sau civili. „Generali” sau „conducatori de semintii” probabil ca ar fi fost un titlu mai potrivit pentru ei avand in vedere ca faptele lor eroice au fost, in mare masura, militare. Totusi, dupa ce fiecare judecator „elibera” poporul, el stapanea peste ei pentru restul vietii lui. De aceea numele de judecatori s-a parut mai potrivit pentru carte, atunci cand ea a fost scrisa. Cu secole mai tarziu, in Cartagina, unde poporul era din acelasi trunchi rasial si lingvistic ca evreii, un conducator politic era cunoscut tot ca un „judecator”, suflet (Ebraicul safat; compara cu englezescul „suflete”).
2. Autorul. Nu se stie cine a scris cartea Judecatorilor. Dupa vechea traditie iudaica, ea a fost scrisa de Samuel (vezi Talmudul Babilonian, Baba Bathra 14 b, 15 a). Aceasta fara indoiala ca este o presupunere, si desi ea concorda cu multe din fapte, alti factori militeaza impotriva acestui punct de vedere. O afimatie favorita a autorului Judecatorilor era, „In vremea aceea nu era imparat in Israel. Fiecare facea ce-i placea” (cap.17:6; 21:25; comp. cu cap.18:1; 19:1). Aceasta se crede a sugera ca autorul era in favoarea regalitatii, ca si cand el ar fi spus, de fapt, „Astfel de lucruri nu s-ar fi tolerat, dar pe acea vreme nu era imparat in Israel care sa pastreze ordinea si fiecare putea sa faca ceea ce-i placea”. Pentru ca Samuel se impotrivea ideii ca Israel sa aiba un imparat, unii au socotit improbabil ca el a fost autorul acestor cuvinte.
Dovada interna indica limitele timpului posibil intre care a putut fi scrisa cartea Judecatorilor. Afirmatia citata mai sus „In vremea aceea nu era imparat in Israel” (cap.17:6), arata ca aceasta carte a fost scrisa dupa instituirea monarhiei sub Saul. Pe de alta parte, exista dovada ca ea trebuie sa fi fost scrisa inainte de domnia lui David, sau cel putin la inceputul domniei lui. Cap.1:21 observa ca iebusitii nu fusesera inca izgoniti din Ierusalim, ci locuiau acolo impreuna cu fiii lui Beniamin „pana in ziua de azi”. Istoria biblica arata ca iebusitii au ramas in stapanirea Ierusalimului, sau, cel putin cetatea Sionului, pana pe vremea luarii cetatii de catre David dupa incheierea celor sapte ani de domnie ai lui la Hebron (2 Samuel 5:6-9; 1 Cronici 11:4-9). De aceea, cartea Judecatorilor e posibil sa fi fost scrisa in timpul primilor sapte ani ai domniei lui David, inainte de luarea de catre el a Ierusalimului.
3. Date istorice. Desi este imposibil sa se determine cu certitudine timpul exact in cursul istoriei Orientului Apropiat, cand au avut loc evenimentele raportate in cartea Judecatorilor, nu s-ar gresi prea mult sa se spuna ca aceasta carte acopera perioada de la 1.400 la 1.050 i.Hr. Timpul exact nu poate fi determinat cu precizie pana nu este stabilita in mod definitiv data Exodului, si astazi nu sunt la dispozitie suficiente date istorice pentru a face pe cineva in stare sa hotarasca cu certitudine absoluta intre teoriile care sunt in conflict. Pentru comentarea in continuare asupra acestui punct vezi Val.I, pp. 188-196; Val.II, pp.124-126.
Tablitele Amarna si alte inscriptii descopera ca canaanitii care stapaneau tara se asezasera acolo cu secole inainte de invazia ebraica. Civilizatia lor era veche si sub influenta marilor imperii din Mesopotamia si Egipt atinsesera un mare grad de dezvoltare. Poporul era organizat sub conducatori marunti care erau obligati la supunerea colectiva fata de Faraon. Dar, in ciuda acestei situatii, ei se luptau continuu intre ei devenind astfel priceputi in arta razboiului. Totusi, in fata unui pericol comun ei aveau sa se uneasca mai mult sau mai putin sub un singur conducator. Cetatile lor intarite ii ocroteau in munti, iar carele lor de fier ii faceau puternici in campii, dupa cum este vadit din materialul ramas al civilizatiei lor care a fost escavat de arheologi. Arta si arhitectura pare sa fi aratat un declin imediat si insemnat dupa invazia evreilor. Totusi, in domeniul adevarului spiritual, si astfel in morala si filozofia vietii, evreii au dovedit o mare superioritate asupra locuitorilor bastinasi. Canaanitii erau cunoscuti peste tot in Orientul Apropiat ca negustori si comercianti (mai tarziu in limba ebraica cuvantul canaanit a ajuns sa insemne „negustor”), dar ei erau priceputi si in lucrarile agricole.
Lipsindu-le credinta in Dumnezeu, israelitii n-au fost in stare sa izgoneasca pe canaaniti, astfel ca, dupa cei cativa ani de razboi, ei s-au apucat sa locuiasca alaturi de ei. In toata aceasta perioada de timp evreii n-au fost o natiune puternic unita. In mod ocazional, doua sau trei semintii au fost in stare sa formeze o alianta temporara impotriva unui vrajmas comun. Cantarea Deborei din Judecatori 5 arata ca chiar in timp de mare pericol a fost imposibil sa uneasca toate semintiile intr-o singura federatie. Mai degraba lupta dintre semintii era la ordinea zilei (cap.8:1-3; 12:1-6; 20:1-48). In parte, aceasta se datora lipsei de comunicatie si de relatii dintre semintii din cauza lanturilor de forturi canaanite care imparteau tara.
Mai degraba noii veniti au inceput repede sa invete de la vechii locuitori metodele lor de agricultura, pentru ca evreii fusesera pana acum un popor nomad. Religia canaanita se axa in jurul ritualurilor spre a asigura fertilitatea solului lor. Existau multe celebrari in cinstea zeilor agricoli pentru recoltele bogate pe care ei le daruisera. Adoptand metodele agricole ale poporului tarii, multi dintre evrei au fost adusi sa primeasca si religia unita cu aceste metode.
4. Tema. Cartea aceasta nareaza soarta variata a poporului evreu in perioada de dupa moartea lui Iosua pana la vremea lui Samuel, in zilele caruia a fost adusa la existenta monarhia. Iosua fusese, intr-un sens special, ales sa aduca la indeplinire si sa completeze programul inceput de Moise. Cand a murit Iosua, israelitii – lipsiti atat de directia autoritara a lui Moise cat si de experienta executiva a lui Iosua – au inceput o perioada de conducere independenta si au incercat consolidarea patriei lor dobandita de curand.
Inainte de vremea aceasta, evreii au trait in situatii diferite de neodihna si miscare, indurand mai intai inrobirea, apoi peregrinaj prelungit in pustie si in cele din urma greutatile de peregrinaj si cucerire. Cartea lui Iosua, care este, in mare masura, o biografie a acestui mare conducator, relateaza fazele finale ale cuceririi. Cartea Judecatorilor reda etapa urmatoare din istoria israelitilor, aratandu-i cum au intampinat provocarea de a face trecerea de la popor pastoral si migrator la o natiune agricola stabila.
Cum deschidem cartea, ne gasim in fata unei atmosfere de zel razboinic. Suntem afundati de indata in pregatiri militare cand semintiile incep sa se disperseze dupa campaniile unite de sub Iosua. Se intrunesc sfaturi pentru razboi; iar apoi, cand semintiile se suie din valea Iordanului sa ia in stapanire regiunile care le cazusera spre a fi cucerite de ei, se aude zanganitul de arme. Urmeaza lupta dupa lupta. Carele de razboi uruiesc de-a lungul vailor; coastele dealurilor sunt intesate cu oameni de razboi. Cantecele sunt cantece de lupta si biruinta; marii eroi sunt acei care lovesc cu tarie pe vrajmasii lui Israel. Cu toate ca semintiile ebraice cuceresc regiunea muntoasa, ei nu pot izgoni pe canaaniti din campii.
Cand zarva bataliei a disparut, canaanitii mai erau inca in stapanirea unui puternic lant de cetati intarite plecand din est spre vest, de la muntele Heros prin Aialon, Saalbim, Gabaon, Beerot, Chiriat-Iearim si Ierusalim. Mai departe la nord, Isahar, Zabulon, Aser si Neftali erau despartiti de semintiile din Canaanul central, printr-o alta bariera de fortificatii de la mare prin Dor, Haroset, Meghido, Taanah si Ibleam spre Raul Iordan. Bogata vale a lui Izreel care cobora spre Iordan prin puternica fortareata Bet-San era inca in mainile canaanitilor. Aceste doua lanturi de fortarete intretaiau tara si faceau ca unitatea si comunicarea intre semintii sa fie, in practica, imposibile. Asa cum au fost taiate unele de altele prin aceste cetati necucerite, semintiile ebraice au fost expuse la atac si numai cu mare greutate au putut sa formeze confederatii partiale impotriva vrajmasului lor, cu scopul de a pastra centrele pe care le castigasera in mijlocul acestei populatii ostile.
Invaziile de popoare vrajmase care aveau loc in mod constant au adus lupta si robie membrilor semintiilor ebraice. Dinspre nord-est au venit invadatori Mesopotamieni; dinspre sud-est, moabitii; dinspre est, madianitii si amoritii; si dinspre sud-vest, filistenii. Din cauza ca apostazia si idolatria slabisera legaturile unitatii nationale pe care o infaptuise credinciosia fata de religia lor, evreii n-au fost in stare sa reziste acestor atacuri furioase. Totusi, suferintele robiei au dat nastere la pocainta, pricinuind o intoarcere a poporului la inchinarea adusa din nou Domnului. Apoi, din mila pentru ei, Dumnezeu avea sa le ridice un eliberator sau „judecator”, care sa rupa jugul robiei si sa judece poporul pana la moartea lui. Acesta este subiectul cartii.
Tema principala a cartii Judecatorilor pe care o expune autorul este ca pacatul si apostazia de la religia cea adevarata aduc asupra poporului neplacerea lui Dumnezeu. In scopul de a produce o intoarcere de la pacat, Dumnezeu ingaduie suferinta si dezastrul, care pot fi inlaturate numai prin pocainta adevarata si intoarcere la Dumnezeu. Cand are loc pocainta adevarata, Dumnezeu faca sa se iveasca persoane sau imprejurari care aduc eliberare si usurare. Istoria perioadei este relatata intr-un cadru care stabileste aceste afirmatii cuprinzatoare: ca dreptatea inalta o natiune, iar pacatul este rusinea oricarui popor; ca tovarasiile rele nimicesc intentiile si educatia cea buna; ca degenerarea morala intotdeauna aduce cu sine slabiciune nationala; ca treburile poporului ales al lui Dumnezeu, Israel, au fost sub imediata purtare de grija a providentei divine; ca pacatul national aduce pedeapsa divina; ca pedeapsa pe care o atrage dupa sine pacatul Domnul intentioneaza sa fie educativa, nu razbunatoare; ca pedeapsa este retrasa cand s-a produs pocainta sincera; ca eliberarea nu vine niciodata din neajutoratele eforturi omenesti, ci din taria si entuziasmul inspirat de Duhul lui Dumnezeu. Aceste principii ale conducerii lui Dumnezeu explica, ne spune autorul, alternarile de apostazie si sclavie, pocainta si eliberare caracteristice istoriei acestei perioade.
Aceste asertiuni, ilustrate atat de admirabil de catre autor in intamplarile pe care le relateaza, ridica cartea Judecatorilor din domeniul naratiunilor istorice la pozitia unei filosofii sacre a istoriei. Autorul inspirat al cartii a avut mai mult grija de a arata lectiile care trebuiau sa fie invatate din istoria pe care o raporta decat de istoria insasi. Chiar o citire pripita a cartii Judecatorilor descopera ca autorul a avut de gand sa arate ca mana lui Dumnezeu a fost dovedita in evenimentele care s-au abatut asupra israelitilor in noua lor patrie. Rezultatul era sub supravegherea lui Dumnezeu, si El a condus experientele care au venit asupra poporului in asa fel ca ei sa invete din experienta ca singura lor fericire si siguranta consta in slujirea Lui.
O tema minora din carte este aceea ca necazurile lui Israel s-au datorat in mare masura relei influente a vecinilor lor pagani. Cineva poate sa intrebe, pentru ce n-a izgonit Dumnezeu pe canaaniti si pe amoriti si sa impiedice astfel apostazia poporului Sau, daca locuitorii idolatri ai tarii au fost uneltele care i-au dus pe evrei in ispita. In una din sectiunile cartii, evident ca autorul ofera raspuns la aceasta obiectiune (cap.3:1-4). Aici el afirma ca Domnul recunoaste marimea dificultatilor in formarea caracterului. Din motivul acesta Dumnezeu a lasat pe canaaniti in tara pentru a pune la incercare sa vada daca Israel avea sa-I slujeasca.
Un alt scop al autorului a fost sa descrie cum, sub calauzirea si binecuvantarea lui Dumnezeu, un numar de mici semintii au fost in stare sa realizeze o asezare permanenta intr-o tara straina si ostila; cum au dobandit renume eroii lor; si cum, in mijlocul diverselor influente modelatoare, credinciosia fata de singurul lor Dumnezeu a impiedicat absorbirea lor de catre alte popoare.
Cartea Judecatorilor se imparte in cinci sectiuni insemnate. Ea incepe cu o prefata istorica generala (cap.1:1 la 2:5) sau expunere sumara a biruintei partiale a tarii dupa ce aceasta fusese impartita la diferitele semintii, de catre Iosua. Semintiile au atacat numai mostenirea lor speciala, sau, uneori, mai multe din ele s-au unit cand aveau de facut fata unei rezistente puternice. Cu toate eforturile lor, israelitii au avut numai succes partial in luarea in posesie a partilor de tara atribuite lor. Autorul prezinta istorisirea in asa fel ca sa arate ca esecul poporului se datora lipsei lor de incredere si de credinciosie fata de Domnul. El informeaza pe calea aceasta pe cititor despre temeiul tuturor necazurilor care urmeaza ale lui Israel, si pentru ce li s-a ingaduit canaanitilor sa ramana in tara. Legaturile lui Israel cu canaanitii care au ramas, formeaza fundalul istoriei capitolelor care urmeaza si explica pentru ce au fost necesari judecatorii.
Aceasta schita istorica este urmata de o a doua introducere (cap.2:6 la 3:6), obiectul careia este sa arate cum apostazia religioasa care a urmat dupa moartea lui Iosua a continuat crescand. Poporul s-a afundat in idolatrie si a provocat pedeapsa divina. Cand poporul se pocaia, Domnul trimite eliberarea prin ajutorul judecatorilor care se succedau.
Dupa ce si-a enuntat tema, autorul continua sa relateze istoria semintiilor sub cei 12 judecatori (cap.3:7 la 16:31). Aceasta este istoria despre pacat, mereu repetat, si despre indurarea divina care in mod continuu cauta noi mijloace de eliberare. Faptele eroice a sase din acesti eliberatori sunt relatate in intregime, iar cele ale celorlalti sase sunt numai amintite cu amanunte scurte. Episodul despre uzurparea lui Abimelec este redat pe larg spre a avertiza poporul asupra pericolului de a alege un monarh care nu se conforma specificarilor divine (Deuteronom 17:15).
Cartea se incheie cu doua adaosuri, amandoua descriind evenimente care s-au intamplat in prima parte a perioadei judecatorilor. Primul (cap.17 si 18) reda istorisirea despre idolatria lui Mica si despre sanctuarul din nord care a adapostit chipurile lui in semintia lui Dan pana la moartea lui Eli. Al doilea adaos (cap.19 la 21), raporteaza fapta abominabila a beniaminitilor la Ghibea, si razbunarea cu care a fost lovita aceasta semintie de catre celelalte semintii. Ea se termina cu un raport despre mijloacele luate spre a salva semintia lui Beniamin de la disparitie dupa ce ei fusesera in mod virtual extirpati pentru sprijinul lor dat ghibeonitilor vinovati:
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
