1. Titlul. Cartea este indeobste cunoscuta sub numele de Cantarea Cantarilor [Cantarea lui Solomon, KJV]. Numele ei latin este Canticum Canticorum. In ebraica e numita Shir Hashshirim, „cantarea cantarilor,“ probabil idiomatic pentru „cea mai aleasa dintre multe cantari ale lui Solomon“, in acelasi sens cum „Imparatul Imparatilor“ este „Imparatul suprem“.
Solomon „a rostit trei mii de pilde si a alcatuit o mie cinci cantari“ (1 Regi 4,32). O carte a Proverbelor lui s-a pastrat in canonul Vechiului Testament Ebraic, dar Cantarea Cantarilor pare sa fie singura dintre Cantarile lui care a fost inclusa in canonul ebraic.
2. Autorul. Atat titlul, cat si traditia sunt in favoarea provenientei solomonice. Ar fi fost ciudat daca nici macar una din multele cantari pe care le-a scris Solomon (1 Regi 4,32) nu ni s-ar fi pastrat. Unii pun in seama lui Solomon Psalmii 72 si 127. Vezi introducerea la fiecare dintre acesti psalmi.
Patru aspecte principale insumeaza dovezile interne in favoarea lui Solomon ca autor al cartii:
a. Cunostintele etalate despre plante, animale si alte produse ale naturii sunt in acord cu ceea ce este spus despre Solomon in 1 Regi 4,33.
b. Dovada cunoasterii profunde a produselor straine de felul celor importate pe vremea lui Solomon.
c. Asemanarea dintre Cantarea cantarilor si anumite portiuni din cartea Proverbelor (Cantarea cantarilor 4,5, cf. Proverbe 5,19; Cantarea cantarilor 4,11, cf. Proverbe 5,3; Cantarea cantarilor 4,14, cf. Proverbe 7,17; Cantarea cantarilor 4,15, cf. Proverbe 5,15; Cantarea cantarilor 5,6, cf. Proverbe 1,28; Cantarea cantarilor 6,9, cf. Proverbe 31,28; Cantarea cantarilor 8,6.7, cf. Proverbe 6,34.35).
d. Limbajul Cantarii cantarilor seamana cu cel folosit pe vremea lui Solomon. El apartine epocii infloririi limbii ebraice. Foarte poetica, viguroasa si proaspata, ea nu are urme de decadenta care s-au manifestat in perioada de declin, cand Israel si Iuda erau separate.
Nici una dintre indicatiile acestea nu e concludenta in ea insasi, ci impreuna ele arata spre Solomon ca autor (vezi MB 79).
3. Cadrul istoric. Cantarea isi are cadru in epoca de aur a monarhiei ebraice. Se pare ca imparatul a scris despre propria sa dragoste. Se ridica intrebarea fireasca: Despre care din numeroasele sale neveste a compus Solomon aceasta poveste de dragoste? Solomon a iubit multe femei straine (vezi 1 Regi 11,1), dintre care 700 de sotii-printese si 300 de concubine (1 Regi 11,3). Numarul dat in Cantarea cantarilor 6,3 e hotarat mai mic – numai 60 de regine si 80 de concubine. Admitand ca aceasta cantare a lui Solomon e un tot unitar si ca aici casatoria mentionata e propria lui casatorie, s-ar parea ca el a scris cantarea in tineretea. Mireasa e descrisa ca o fata sulamita de la tara. Atasamentul de cineva din aceasta clasa sociala ar fi o adevarata „casatorie din dragoste“, fara nici o ratiune politica sau de alta natura, asa cum a fost cazul cu multe dintre casatoriile lui Solomon. Acest fel de legatura ar face din istoria casatoriei lui Solomon o ilustratie mai potrivita pentru legatura dintre Hristos si biserica, intrucat unele parti, cel putin, din cantare au fost considerate ca ilustreaza o astfel de legatura (vezi Ed 261; MB 100; 7T 69)
Sulamita (Cantarea cantarilor 6,13) ar trebui probabil sa fie sunamita (vezi 1 Regi 1,3), asa cum e sugerat de LXX. In acest caz, tanara era din Sunem, o cetate de pe teritoriul lui Isahar (vezi Iosua 19,18), cam la 11 km est de Meghido. Sunemul a fost scena povestirii miscatoare raportate in 2 Regi 4,8-37, in care profetul Elisei a inviat pe fiul binefacatoarei lui sunamite. Satul modern Sôlem se afla pe locul vechii asezari.
4. Tema. Cantarea cantarilor lui Solomon este o frumoasa cantare de dragoste orientala perfecta, scrisa in stilul poeziei idilice si nu in stilul mai elegant al formei literare lirice, epice sau dramatice. Unii privesc aceasta carte ca o antologie de cantari de dragoste scrise probabil de diferiti autori si nu ca o lucrare cu un plan unic, datorita dificultatii de a gasi legatura potrivita intre diferite parti ale poemului. Altii sustin unitatea ei. In favoarea ultimei optiunii sunt urmatoarele consideratii: (1) Numele Solomon e intalnit in tot cuprinsul (cap. 1,5; 3,7.9. 11; 8,11.12); (2) exista in tot cuprinsul repetari de cuvinte, ilustratii si figuri de stil (cap. 2,16, cf. cap. 6,3; cap. 2,5, cf. cap. 5,8); (3) referirile la familia miresei sunt consecvente; sunt amintiti mereu mama si fratii, dar niciodata tatal (vezi cap. 1,6; 3,4; 8,2).
Cat priveste planul exact sau evolutia naratiunii, exista multe pareri divergente; si orice sistem adoptat e in cel mai bun caz artificial (vezi mai departe schema).
Desi intreaga cantare este aparent o poveste de dragoste dintre Solomon si o fata de la tara din Palestina de nord, cu care imparatul Solomon s-a casatorit din dragoste exclusiv, relatarea in sine serveste ca o frumoasa ilustratie a iubirii lui Hristos pentru biserica in totalitatea ei, cum si pentru fiecare membru al bisericii in parte. Atat Scripturile Vechiului Testament, cat si cele ale Noului Testament ilustreaza legatura gingasa dintre Dumnezeu si poporul Sau prin legatura dintre sot si mireasa lui (vezi Isaia 54,4.5; Ieremia 3,14; 2 Corinteni 11,2; MB 100).
Ar trebui sa adaugam un cuvant de avertizare. Potrivit unui comentator, Cantarea Cantarilor lui Solomon a fost „fericitul teren de vanatoare“ al alegoristilor timp de multe secole. Introducerea alegorizarii Scripturilor in biserica crestina isi are radacinile in scoala alexandrina din Egipt, in mod special Origene (c. in. Hr. 184- c. 254) ca primul mare exponent al acestei metode. Sistemul s-a dezvoltat prin fuziunea dintre filozofia greaca si crestinism. De atunci metoda a rezistat cu grade diferite de virulenta. Ca o ilustrare a extremelor spre care tind astfel de metode sunt urmatoarele exemple scoase din diferite interpretari alegorice ale Cantarii cantarilor lui Solomon: sarutarea lui Hristos – intruparea; obrajii miresei – crestinismul exterior si faptele bune; lanturile ei de aur – credinta, nardul – omenirea mantuita; parul miresei ca o turma de capre – natiunile convertite la crestinism; cele 80 de sotii ale lui Solomon – primirea natiunilor pagane in crestinism; buricul Sulamitei – cupa cu care biserica ii invioreaza pe aceia care inseteaza dupa mantuire; cei doi sani –Vechiul si Noul Testament.
Nebunia unei astfel de metode e ca admite o licenta pentru interpretari simbolice fara sa asigura criterii prin care acestea sa fie verificate. Aceasta metoda propune ca valabilitate a unei interpretari doar imaginatia celui care o expune. E adevarat, poate e doar o incercare generala de a emite concluzii care sa se conformeze la analogia Scripturii, dar incercarea e prea slaba pentru a tine sub control imaginatia comentatorului.
O regula sigura de exegeza e aceea de a ingadui doar scriitorilor inspirati sa interpreteze simbolismul profetiei, detaliile unei parabole, importanta spirituala a incidentelor istorice si insemnatatea spirituala a mijloacelor vizuale in invatare, ca de pilda sanctuarul si serviciile lui. Doar cand un scriitor biblic sau Spiritul Profetic arata in mod specific insemnatatea unui simbol putem afla cu certitudine semnificatia lui. Toate celelalte interpretari trebuie sa fie calificate drept interpretari particulare fara de un: „asa zice Domnul“.
Dupa cum o parabola necesita multe amanunte pentru a completa tabloul naratiunii, detalii care n-au nici o legatura directa cu interpretarea spirituala, tot asa si cu relatare istorica. Naratiunea e data intr-o forma completa si coerenta astfel incat sa ofere un tot unitar. Dar numai anumite detalii din ea pot avea menirea sa fie ilustrative. Care dintre aceste detalii au menirea aceasta se poate afla doar prin confirmarea Inspiratiei.
Faptul ca iubirea dintre Solomon si Sulamita e menita sa ilustreze iubirea dintre Hristos si poporul Sau a fost deja pus in evidenta. In ce masura diferitele incidente istorice legate de cantare au o insemnatate speciala, cand sunt aplicate la iubirea divina, putem sti numai in masura in care Inspiratia descopera o astfel de semnificatie. Un ghid pentru o astfel de confirmare se gaseste in comentariile Ellen G. White, sursele care sunt date la sfarsitul fiecarui capitol. Dincolo de aceste comentarii nu avem nici o confirmare precisa, intrucat Cantarea cantarilor lui Solomon nu e citata nicaieri in NT.
In armonie cu aceste principii, comentariul de fata a adoptat o formula de lucru care va atrage atentia asupra comentariilor inspirate insemnate, acolo unde acestea au fost facute. In alte situatii, va fi facuta doar o expunere filologica, istorica si literara. Cititorului i se da libertate, in punctele acestea, sa faca propriile sale aplicatii spirituale in armonie cu procedeele exegetice sanatoase. Un numar de analogii interesante vor fi sugerate de la sine.
Cantarea este un poem oriental, o parte din tablourile lui fiind straine mentalitatii occidentale. Lucrul acesta trebuie totdeauna sa fie pastrat in minte in cadrul studiului cantarii. De asemenea trebuie sa pastram in minte faptul ca poemul a fost scris intr-o lume antica, orientala, unde oamenii vorbeau mai direct despre multe lucruri intime decat vorbim noi astazi.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
