1. Titlu. Maleahi, ebr. Mal’aki, inseamna „solul meu”. Totusi, cuvantul ar putea fi o prescurtare a lui Mal’akiyah, insemnand „solul lui Iehova”. Deoarece numele acesta nu mai apare altundeva in Vechiul Testament, unii au considerat ca Maleahi nu este numele profetului, ci o simpla desemnare a lui ca „sol” al lui Dumnezeu.

         2. Autorul. Profetul nu face nici o referire la viata lui personala si nu ofera o incadrare in timp a slujirii sale. Cu toate acestea sunt numai putine indoieli ca el a fost ultimul dintre profetii Vechiului Testament. Ca Maleahi a profetizat atunci cand robia babiloniana fusese aproape uitata si dupa ce Templul a fost refacut, iar cultul lui reluat de ceva vreme, se vede clar din continutul cartii. Abuzurile condamnate de Maleahi sunt foarte asemanatoare cu abuzurile care s-au ivit in timpul lipsei lui Neemia de la Ierusalim aflandu-se la curtea Persana (vezi Neemia 13,6) si astfel este destul de posibil ca Maleahi sa fi fost scrisa pe la 425 i.Hr. In orice caz, este probabil ca aceasta carte ar trebui sa fie datata fie in timpul lui Neemia, fie la scurt timp dupa aceea.

         3. Cadrul istoric. Cand, la multi ani de la intoarcerea initiala din captivitatea babiloniana, Neemia ca „paharnic” al imparatului Artarxerxe (vezi comentariul la Neemia 1,11) a auzit ca lucrurile nu stateau tocmai bine la Ierusalim, el a cerut permisiunea de a-si vizita conationalii de acolo. Imparatul a aprobat imediat cererea, acordandu-i lui Neemia un timp de absenta pentru o perioada necunoscuta (Neemia 2,5.6). Neemia a fost numit guvernator, iar incepand din 444 i.Hr., a condus o puternica lucrare de reforma printre exilatii repatriati pentru o perioada de 12 ani (vezi comentariul la Neemia 5,14). Dupa ce a fost chemat inapoi la Babilon, au trecut cativa ani pana la reintoarcerea in Iudea. La reintoarcerea lui a gasit o stare de decadere spirituala deosebita pe care el s-a straduit sa o indrepte. Tocmai in cursul acestei perioade generale, poate intre cele doua mandate ale lui Neemia ca guvernator, Domnul l-a ridicat pe profetul Maleahi pentru a intoarce poporul la o slujire a lui Dumnezeu din toata inima. Pentru o analiza mai riguroasa a cadrului istoric al lui Maleahi, vezi Vol. III, p. 73-79.

         4. Tema. In contrast cu senzationala prezentare profetica a lui Zaharia cu privire la posibilitatile nelimitate aflate la indemana iudeilor la reintoarcerea din exil (vezi p. 29 32, 1085), profetia lui Maleahi, un secol mai tarziu, prezinta imaginea intunecata a unei decaderi spirituale progresive. Bineinteles, exilatii se intorsesera din tara captivitatii lor in Tara Fagaduintei, dar in inima lor ramasesera in tinutul indepartat al neascultarii si uitarii de Dumnezeu (vezi p. 31, 32). „Nereusita de a implini planul divin a devenit foarte evidenta in timpul lui Maleahi.” (PK 705). De fapt, lucrurile ajunsesera atat de departe incat chiar si preotii dispretuiau cultul si slujirea lui Dumnezeu si erau obositi de religie (cap. 1,6.13); la randul Sau, Dumnezeu era obosit de necredinciosia lor si gasea inchinarea si slujirea lor cu totul inacceptabile (cap. 1,10.13; 2,13.17). Desi practic legamantul cazuse in mod automat, Dumnezeu continua plin de indurare sa-Si suporte poporul ratacit.
         El l-a insarcinat pe profetul Maleahi sa duca o serioasa solie de avertizare, amintindu-le iudeilor experientele lor trecute ca natiune si chemandu-i sa se intoarca la Dumnezeu si la cerintele legamantului (PK 705). De opt ori, Domnul Se adreseaza poporului si conducatorilor lor religiosi, atragandu-le atentia cu indurare si rabdare cu privire la anumite aspecte ale apostaziei lor, si de opt ori ei tagaduiesc cu obraznicie orice grad de nedesavarsire (cap. 1,2.6.7; 2,13.14.17; 3,7.8.13.14). Stradania rabdatoare a lui Dumnezeu de a obtine din partea lor recunoasterea greselilor trecute, legata cu tot mai vehementa lor tagaduire ca ar fi facut vreuna, constituie tema cartii. Tema aceasta se dezvolta dupa cum urmeaza.
         a) Cu tact, Dumnezeu incepe prin a-i reaminti lui Israel eterna lui iubire, insa ei protesteaza cu impietrire acuzand o lipsa a dovezilor Sale de dragoste. Dumnezeu raspunde reamintindu-le ca ei devenisera un popor numai in virtutea iubirii Sale (cap 1,2-4).
         b) Amintind ca Israel Ii datora cinstea cuvenita unui tata din partea fiului lui, Dumnezeu ii acuza ca ei Il dispretuiesc in loc sa-I recompenseze iubirea Lui. Ei resping acuzatia cu obtuzitate (v. 6).
         c) Dumnezeu le prezinta dovada dispretului lor fata de El, aratandu-le ca o ilustratie propria atitudine fata de sfintele ritualuri ale Templului. Ei au „spurcat”, sau au facut din lucrurile cele mai sfinte ceva comun. Insa raspunsul lor arata o orbire deplina fata de orice distinctie intre sacru si profan (v. 7). Ei au „o forma de evlavie” dar nu cunosc nimic despre „puterea” ei (2Timotei 3,5).
         d) Dumnezeu explica pe larg lipsa de valoare a sirului lor desert de ceremonii religioase (cap 1,8-2,12), incheind cu vestirea faptului ca El nu va mai lua in considerare sau accepta jertfele lor (cap. 2,13). Nerusinati si pretinzandu-se ofensati, poporul intreaba de ce ar ignora Dumnezeu cultul si slujirea lor astfel (v. 14). Cu rabdare, El ii lamureste ca formele religiei sunt lipsite de valoare daca principiile ei nu sunt aplicate in problemele practice ale vietii de toate zilele (v. 14-16).
         e) El mai este satul si de pretentia lor fatarnica de evlavie. Poporul se apara insinuand ca acuzatia lui Dumnezeu nu este intemeiata si dreapta. Dumnezeu raspunde: Faptul ca ei nu erau in stare sa deosebeasca intre sfant si profan in actele de cult este un corespondent al lipsei capacitatii de a deosebi intre bine si rau in viata de toate zilele. Ei scuza raul spunand ca de fapt nu conteaza si insinueaza ca lui Dumnezeu n-ar trebui sa-I pese cata vreme ei se tin de formele religiei (v. 17). Insa Dumnezeu ii avertizeaza ca nepocainta incapatanata va grabi in mod inevitabil ziua judecatii finale (cap. 3,1-6).
         f) Dumnezeu il invinuieste acum pe Israel de o totala apostazie, insotindu-si totusi acuzatia solemna cu o invitatie milostiva de a Se intoarce la El. Poporul, totusi, da pe fata o completa surpriza si indignare la ideea ca s-ar fi indepartat in vreun fel de la cararea strictei ascultari de cerintele Sale (v. 7).
         g) Dumnezeu le raspunde acum cu dovezi specifice, palpabile ale abaterii lor de la El. El ii acuza de furt, dar ei refuza sa recunoasca acuzatia Sa. Totusi, tacerea lor este o recunoastere tacita a veridicitatii ei (v. 8-12).
         h) In sfarsit, Dumnezeu ii pune sub acuzatie pe iudei pentru replicile lor obraznice la incercarile Sale repetate de a-i face sa-si vada starea spirituala, dar ei refuza sa recunoasca vreun lucru neadevarat sau necorespunzator in ceea ce au spus (v. 13). Dumnezeu intampina tagaduirea aceasta atragand atentia la esenta problemei – spiritul lor mercenar, egoist. Ei nu I-au slujit si nu-I slujesc cu inima sincera, ci cu nadejde de castig si avantaje personale (vezi p. 32, 33). Cu totul si incurabil de sfidatori, ei sunt gata sa-L puna pe Dumnezeu la proba. Ei se declara pregatiti, ca sa zicem asa, sa-L traga pe Dumnezeu inaintea judecatii, increzatori pana la nesabuinta ca pot dovedi netemeinicia acuzatiilor Lui contra lor (v. 14, 15).
         In cap. 3,16-18 si 4,2, Dumnezeu ii recunoaste pe putinii credinciosi din Israel care I-au ramas loiali si-i asigura de iubirea Lui neabatuta. In acelasi timp (cap. 4,1.3) El ii avertizeaza pe cei rai cu privire la soarta lor din ziua judecatii finale. Solia lui Maleahi se incheie cu fagaduinta ca inainte de ziua cea mare a Domnului se va arata un sol pentru a-L ajuta in lucrarea de pregatire a „comorii” („a giuvaerurilor”) pentru coroana Lui si pentru a o (le) ocroti in ziua judecatii (4,4-6,2; 3,17).
         Solia lui Maleahi este deosebit de adecvata pentru biserica de azi si se poate compara cu solia pentru Laodiceea din Apocalipsa 3,14-22. Ca si laodiceenii iudei din zilele lui Maleahi erau cu totul insensibili fata de adevarata lor stare spirituala si aveau impresia ca „nu duc lipsa de nimic” (Apocalipsa 3,17). Ei erau „saraci” in bogatiile ceresti, „orbi” fata de greselile lor si „goi”, adica nu erau imbracati cu caracterul desavarsit al lui Isus Hristos (v. 17). Ca si omul din parabola lipsit de o haina de nunta (vezi comentariul la Matei 22,11-13), ei stateau in fata Imparatului universului dispretuind vesmintele neprihanirii Sale si cu totul multumiti de zdrentele lor morale.
                                                               Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania