Biserica lui Dumnezeu intr-o lume in schimbare
Biserica trece printr-o perioada dificila din punct de vedere al mandatului ei in aceasta lume. Care este mandatul, misiunea? Matei 28,19-20… La Sesiunea Conferintei Generale de la St.Louis s-au abordat prea putin aspectele in care biserica nu a fost la inaltime si s-au accentuat doar realizarile. Incontestabile. Dar fara o evaluare echilibrata, nu putem distinge clar voia lui Dumnezeu pentru Biserica Lui acum, la sfarsitul istoriei lumii. Acum cand Biserica va fi supusa la ultimul examen. Un examen eliminatoriu.
Un exemplu tipic: Biserica din Anglia. In ciuda valurilor de imigranti, mai ales din Asia de Sud Est (India, Ceylon, Indonezia…), majoritatea populatiei este formata din albi vorbitori de Engleza. Dar din cei aproximativ 20,000 de adventisti de acolo, 85% sunt imigranti din India (emigranti care constituie sub 3% din masa totala a populatiei Angliei). Staitstice oficiale arata ca din sutele de de adventisti cati sunt in Londra si suburbii, extrem de putini sunt albi, pur britanici. Din aceasta cauza, biserica este perceputa acolo ca o secta a imigrantilor din lumea a treia si din Europa de Est.
Tendinta aceasta tinde sa se generalizeze iar bisericile din America se simt si ele amenintate de acelasi fenomen. Diviziunea Nord Americana creste constant, nu mult dar suficient ca statisticile sa fie nici ingrijoratoare, ca in Europa dar nici triumfaliste ca in Africa unde numarul de membri s-a dublat in ultimii ani, ci multumitor de laodiceene.
Problema o constituie procentajul de americani nascuti aici care scade permanent. Biserica se mentine la nivelul de un milion si ceva de membri pe ansamblu, de mai bine de 20 de ani datoria imigrantilor: transfer de membrii si botezuri. In New York s-au botezat anul trecut 233 de persoane. Statistic: 186 de culoare dar nu afro-americani, segment care reprezinta aproape o treime din de populatia metropolei ci imigranti din Trinidad, Haiti si Africa, citiva mexicani, cativa din Europa de Est (rusi, bulgari, ucraineni..) si doar noua americani la a doua sau a treia generatie.
Ce se intampla? Cand prima generatie de adventisti a pus bazele lucrarii in Anglia, mesajul a avut un impact deosebit (sf. sec.XIX). Mii de botezuri, construrea de biserici, literatura, scoli, sanatorii si alte institutii, numai intr-o singura generatie. Mesajul a fost prezentat prin mijloace potrivite acelei perioade si a fost relevant. Astazi, cu toate eforturile, cu toate investitiile in evanghelizari publice, in mentinea proprietatilor, in angajarea de lucratori superspecializati si arhicalificati, mesajul se izbeste de un zid. Pentru ca biserica nu si-a adaptat din timp tonul si nu a gasit solutiile necesare pentru a penetra o lume complet diferita de cea de acum o suta de ani, plateste pretul acestei neglijari.
Ca prim pas in evaluarea situatiei si gasirea raspunsului biblic, sa trecem in revista etapele istorice ale dezvoltarii civilizatiei, de la Reformatiune si pana astazi.
1. Perioada Premoderna.
Evul Mediu. Cunostinta si adevarul era apanajul unui grup restrans. Oamenii de rand se nasteau, vietuiau la limita si mureau (cam intre 35 si 45 de ani) fara sa stie altceva decat ce li se spunea la Biserica. Preotii le erau practic mantuitori. Iar preotii erau subordonatii deciziilor Concililior aflate in cheremul papilor si cardinalilor.
2. Crestinismul modern.
Odata cu Luther si Reformatinea, increderea oamenilor in preoti si ordinile religioase din manastiri, a inceput sa se clatine. Biserica si Statul au inceput sa fie concepute ca separate, ceea ce inainte parea o aberatie. Gandirea aceasta moderna a modelat civilizatia – Europa si America asa cum le stim, cu natiuni moderne, cetateni liberi, prosperitate si dreptul inalienabil de a a-ti alege biserica de care vrei sa apartii, sa studiezi singur Biblia si sa predici chiar la coltul strazii pentru cine vrea sa te asculte.
Gandirea aceasta crestina moderna a dominat secolul XIX in Statele Unite. Usurinta cu care mesajul pionierilor nostri a atins “omul de rand” se datoreaza si pregatirii terenului de catre generatiile anterioare de reformatori. De asemenea, misionarii adventisti americani au patruns (mai greu) dar au patruns si in Europa, Anglia, Elvetia, Germania, tari care deja incepusera sa fie contaminate de vanturile filozofice si sociale ale schimbarii. Pentru ca a urmat perioada:
3. Modernismul semi-secularizat.
Filozofiile darwiniste, marxismul si Revolutiile politice si sociale, au schimbat total structura societatii. Adevarul a inceput sa fie pus sub sub lupa si cercetat in laborator. Sceptici si atei deopotriva, au renuntat la credinta in Dumnezeu in favoarea ideilor zise progresiste. Atat de « progresiste » incat au condus la doua razboaie mondiale, lagare de concentrare si executii in masa, cosmarul unei lumi fosta crestina. Dumnezeu fost inlocuit cu dumenezei marxisti-leninisti-darwinisti, cu barba si cu tupeu. Adventismul a gasit parghiile necesare pentru a penetra aceasta lume tulbure si a continuat sa se dezvolte numeric, mai ales in SUA.
4. Secularismul postmodern – perioada de dupa 1960 pentru Europa si SUA. Sunt anii revoltelor pentru drepturi civile, Beatles, festivalul de la Woodstock. Adevarul nu mai este gasit in Biblie, Biserica sau stiinta. Este cumva eluziv si daca este totusi de gasit ceva, este prin mine insumi. Cheia pentru o viata implinita este relatiile cu cei din jur si lumea mea interioara. Nu se mai vorbeste de Adevar ci de aspecte ale adevarului, sau “adevarul meu”… Societatea postmoderna in care traim face alergie la termeni ca “Biserica cea adevarata” sau “Ramasita”… Ea nu crede in Adevar absolut, Biserica adevarata, doctrine pure ci doar in relatiile socio-umane. Relativism. Nu o intereseaza naratiunile Bibliei gasind ca sunt nu mituri precum modernistii de dinainte ci irelevante. Ba chiar nocive pentru ca Biblia abunda in evenimente clar anti-feministe, rasiste, razboaie religioase, exploatarea sclavilor, razbunare, etc…
Locuiesc acum in asa numita “Bible Belt”, zona central-sudica a Statelor Unite care voteaza traditional cu Partidul Republican. Multi dintre cei de aici se agata de speranta ca sociatatea va merge inapoi, la ceea cea fost acum o suta si mai bine de ani cand la apelul pastorului, duminica dimineata, pacatosii veneau in fata, cu ochii in lacrimi si cereau botezul. Cind la un apel printr-un post de radio crestin, toata suflarea trimitea cecuri pentru misiunea locala. Ascult emisiunile lor, privesc show-urile evanghelicilor si sunt uimit sa constat ca nu inteleg sa isi adapteze mesajul. Dumnezeu ii iubeste pe oamenii care traiesc in societatea aceasta postmoderna si vrea sa ii sensibilizeze, sa ii mantuie. Dar in ogorul si in via sa are nevoie de lucratori intelepti care stiu a discerne vremurile si imprejurarile. Aceeasi Evanghelie vesnica dar prezentata intr-un mod specific si diferentiat, in functie de particularitati si nevoi. La urma urmelor Dumnezeu a ingaduit aceste schimbari in societate pentru ca planurile Lui cu aceasta lume sa fie indeplinite.
Noi oftam dupa vremurile cand « se facea lucrare nu ca acum », cand oamenii din sat/oras veneau sa asculte corul si predica, ba unii se si botezau asta incat la fiecare cateva sabate era ceva major de raportat Conferintei : Vremurile « bune » cand vecinii citeau avid EGW sau Biblia data de noi… Dar acea lume a apus. Societatea postmoderna ne lanseaza provocarea de a imparti painea Evangheliei intr-un mod specific nevoilor si asteptarilor lor. Am gasit un material bun legat de acesta tema extrem de importanta si am selectat de acolo sapte motive care ma determina sa cred ca oamenii din societatea postmoderna sunt la fel de pretiosi pentru Dumnezeu ca si cei din generatia pionierilor nostri.
1. Sentimentul faramitarii.
Postmodernistii printre care traim, nu se bucura de stabilitatea parintilor si bunicilor lor. A trecut vremea familiilor puternice si locului de munca unde intrai ca tanar ucenic si de unde ieseai la pensie. Proportia copiilor ce cresc cu un singur parinte este un alt argument ca aceasta faramitare este o realitate dureroasa. Mutatul la fiecare cativa ani, schimbarea permanenta a locului de munca si relatiile familiare precare pot duce la disperare dar pot conduce si la deschiderea inimilor catre Evanghelie. Evanghelia aduna bucatile si prin puterea miraculoasa a promisiunilor lui Dumnezeu, reface, reuneste, permanentizeaza.
2. Autenticitate si modestie.
Traim intr-o lume in care imaginea este rege. TV si Internet, totul se misca la comanda, totul este de vanzare, nimic autentic, lumea reclamelor false care sfindeaza bunul simtdar atata simturile… Drept urmare oamenii postmernisti, satui la un moment dat de inlocuitori, vor relatii personale si vor relatii sanatoase, autentice, dinclo de “Ce mai faci? Bine, mersi…” Nu asteapta predici si seminarii de Apocalipsa ci tanjesc dupa tovarasia unor crestini autentici (ne facem timp si pentru ei?)
3. Cautarea identitatii.
Cine sunt? Ce e cu mine? Cui apartin ? Ii pasa cuiva de mine ? Aceste intrebari si framantari mereu si mereu reluate, reprezinta o fereastra deschisa catre lumea spirituala. Iar pentru noi ocazia de a-L prezenta pe Isus, care ne da valoare si identitate.
4. Nevoia unei comunitati.
Tinerii se alipesc grupurilor de tip “gasca” sau “banda”, chiar acelor bande care fac numai rau, doar pentru a suplini acesta nevoie adanca a omului postmodern de a nu fii singur. Maturii se duc la cluburi, se inscriu la cursuri de gatit, de gradinarit…, frecventeaza chiar biserici (desi nu se implica decat superficial si chiar sunt sceptici), doar pentru a apartine unui grup. Singuratatea este ucigatoare. KOINONIA, comunitatea, grupul credinciosilor (greceste) este entitatea fundamantela a credintei Noului Testament. Acolo credinciosul se edifica pe sine si pe ceilalti.
Daca biserica locala stie sa faca din serviciile de inchinare sursa puterii si sa stie cum sa implice activ cat mai multe persoane, asa cum era pe vremea apostolilor, oamenii postmoderni vor dori sa fie parte din aceastra comunitate crestina. Dar de cele mai multe ori insa rutina ia locul adevaratei inhinari. Totul decurge mecanic, cantare – ruga – colecta – predica… si inchinatorii pleaca la fel cum au venit, fara ca nevoia lor de apartenenta la o comunitate relevanta pentru ei, sa fie implinita.
5. Deschidere catre nou.
Ne temem de ceea ce nu cunoastem si ne simtim bine, protejati, la adapostul zidurilor noastre. Dar zidurile pot sa-i adaposteasca si pe cei cu alte mentalitati si opinii. Nu-i dam afara pe cei cu cercei dar nici nu avem rabdare cu ei ci le-o trantim intr-o buna zi… asa, crestineste… Ne temem ca de foc sa invitam predicatori neadventisti, ca nu cumva sa strice doctrina… Dar am vrea ca sa fim invitati la amvoanele lor si sa le-o zicem “pe aia cu sabatul”… Nu se poate. Iar inchiderea in cercul unei sub-culturi conservatoare nu aduce reala convertire si botezuri sincere ci doar rutina si certuri cu privire la lucruri minore (cei 144.000 sau hirotonirea femeii)…
6. Argumentul spiritual.
Paradoxal: pe vremea parintilor si bunicilor, cu cat cineva inainta in varsta, cu atat se pocaia mai mult. Adica tinerii erau plecati sa-ti traiasca viata, spectacole, petreceri iar cei in varsta, la biserica. Apoi pe masura ce se maturizau, acei fosti tineri se linisteau si dadeau mai multa importanta bisericii pana ce biserica ajungea sa-i integreze, cam pe la vremea pensionarii. Astazi cei maturi si cei in varsta par loviti de leuca banilor si senzualitatii, in timp ce tinerii sunt extrem de atrasi de orizontul spiritual. Generatia incepului de mileniu trei are inca mari suspiciuni cu privire la religia institutionalizata si la felul cum Biblia este predicata de la amvoanelor megabisericilor. Dar tinerii de astazi sunt gata sa-si expuna trairile sufletesti si felul cum Il percep ei pe Dumnezeu.
7. Tolerarea contrariilor.
Una dintre lucrurile care ma fascineaza la socitatea aceasta postmoderna este felul cum tolereaza ideile opuse. In gandirea greaca (pe care se bazeaza socitatea moderna si progresismul secolelor trecute) tot ce nu era adevar era minciuna, era non-adevar. Gandierea ebraica este diferita: tot ce nu intelegem noi ca fiind adevar, poate sa fie adevarul vazut din alt punct de vedere. Isus spune: Cine nu este cu Mine, este impotriva Mea si cine nu aduna cu Mine, risipeste.(Matei 12,30) Dar tot Isus spune: “Cine nu este impotriva noastra, este pentru noi” (Marcu 9,40). Cineva poate sa fie convins relativ usor ca, sambata, este adevarata zi de inchinare, Sabatul biblic. Si cu toate acesta, sa se duca la o biserica duminicalista. Argumentele intelectuale sunt mai putin eficiente astazi decit acum patruzeci de ani. Simtamintele joaca un rol decisiv. Nu trebuie sa ne parpalim ca prietenul nostru nu s-a botezat imediat ce a intrat pe usa bisericii sau cind cineva i-a deschis Biblia la Exodul 20. Trebuie sa simta interesul nostru pentru el/ea ca persoana.
Postmodernistii sunt fascinati de povestire ca mod de a comunica. Un punct forte al Bibliei: este o colectie de povestiri. Posternistii se simt dezinteresati de doctrine dar fascinati de povestiri, iar Biblia abunda in… Cand eram student la teologie, eram necajit ca Biblia nu este un tratat de dogmatica cu introducere, puncte si sub-puncte iar in final un rezumat si o conluzie. Daca Dumnezeu a ales ca Biblia sa fie o colectie de istorisiri, este si pentru ca i-a avut in vedere, intre altii, pe contemporanii nostrii obisnuiti cu articole scurte de ziare, scenarii de film si eseuri.
2
Biserica adventista are nevoie de o schimbare in modul in care prezinta “Evanghelia Vesnica” acestei lumi radical diferita de lumea copilariei noastre. O schimbare in modul de abordare menita sa-i readuca vigoarea spirituala de odinioara. Daca vechile metode sunt irelevante, trebuie gasite altele noi. Atunci cand Pavel s-a confruntat cu o situatie noua la Filipi, a schimbat paradigma evaghelistica si a inventat ceva nou: o grupa mica in natura. Iar grupa era formata din femei, ceva nemaiauzit pe acea vreme…
Matei 5, 13-16 ne prezinta doua tipuri de comunitate crestina, doua modele de a opera evanghelistic in aceasta lume: modelul cetate si modelul sare.
A. Modelul CETATE
Sfintii sunt inauntru, protejati de ziduri. Ei se simt la adapost de influenta “lumii” si linistiti se pot inchina avand aceleasi principii si aceeasi conduita. Cateodata, cetatenii acestei cetati, organizeaza cate un atac, cruciada, afara, trimitand soldati si fonduri, care sa aduca inauntru cativa captivi. Apoi portile se inchid din nou iar cei adusi sunt educati sa devina cetateni de nadejde ai cetatii respective. Dar traim intr-o lume in care prizonierii adusi inauntru de catre specialistii in ale cruciadelor, sunt tot mai putini iar cazurile cand soldatii insisi se pierd afara, adica in “lume”, se inmultesc.
B. Modelul SARE.
Sarea se amesteca intim cu hrana, se topeste pana la punctul unde nu mai poti sa le separi. dar rezultatul este surprinzator: hrana devine delicioasa. Aplicat corespunzator, acesta este modelul eficient in lumea postmoderna. Acum nu afirm ca biserica trebuie sa abandoneze definitiv modelul cetate. El functioneaza foarte bine in multe regiuni ale globului in lumea a treia si functioneaza aici in SUA printre comunitatile de imigranti.
Dar crestera impactului postmodernist, cultura McWorld si McHolywood va cuceri repede lumea intraga. Musulmanii au simtit aceasta si de aceea se agita mai mult decat oricand simtind ca cetatea lor in care se simteau bine, este asediata de postmodernism varianta araba.
Modelul SARE ii aduce mai aproape pe oamenii din biserica si pe cei din afara ei. Cu conditia ca sarea sa-si pastreze gustul si si sa vrea sa se disperseze, sa se topeasca, deci sa se piarda pe ea insesi in procesul de a face ca hrana sa fie conservata iar mancarea gustoasa. Am sa enumar cateva aspecte de care biserica trebuie sa tina cont si o sa compar permanent cele doua modele, cel traditional, CETATE, fara prea mare efect la ora actuala si acesta, SARE, care trebuie treptat sa-l inlocuiasca pe celalalt.
1. De la evanghelismul public, la evanghelismul relational.
Modelul actual: Trimiti brosuri, faci publicitate in presa si TV, instalezi afise si incepi seria de conferinte cu cel mai bun vorbitor, cel mai bun grup de cantareti… timp de 4-6 saptamani, aproape in fiecare seara…
Dar postmodernistii se arata din ce in ce mai putin interesati de asemenea evenimente megabisericesti. Statisticile si experienta ne spun ca astazi oamenii pot fi cuceriti eficient de evanghelie doar “persoana la persoana.” In Matei 28, 19-20 nu se spune “mergeti si organizati numai si numai campanii publice eventual prin satelit” ci “faceti ucenici”. Iar ucenicii nu se fac pe banda rulanta ci in urma unui proces complex care timp si efort din partea mesterului. Lucru personal “1 – 1”.
2. De la proiectele de scurta durata, la strategii de lunga durata.
Anul acesta avem planuim de exemplu sa organizam un seminar public si sa botezam cel putin zece persoane. Iar anul viitor sa invitam un evanghelist de la « Amazing Facts » care sa faca acelasi lucru. Mai departe o sa mai vedem. Dar lectiile legate de planul de evanghelizare al New York-ului de dupa 11 sept ne arata clar ca postmodernistii nu se alatura bisericii adventiste mai devreme de 6 luni dupa ce au intrat in contact cu ea. Trebuie cel putin 3-5 ani de curtenie pentru o casatorie(botez) cu acte in regula. Noi asteptam rezultate imediate. Vrem sa vedem convertiri in masa, botezuri pe banda rulanta ca odinioara. Zece pastori sa nu mai pridideasca sa-i bage si sa-i scoata din apa pe candidati care sunt toti doctori, profesori, avocati, oameni de afaceri si predicatori ai altor denominatini…
Dar Dumnezeu insusi a petrecut trei ani si jumatate lucrand incet incet cu ucenicii fara sa se vada reryultate senzationale imediate. Noi de ce asteptam ?
3. De la agenda noastra, la nevoile altora.
Ne-am obisnuit sa fim in control, noi sa fim initiatorii, noi sa selectam ce anume spunem, ce oferim si in ce ordine… Sau sa-i ajutam doar atunci cand comitetele aproba fondurile si sa intervenim atunci cand simtim ca este un real interes pentru ca acela/aceea sa devina membru al bisericii. Dar postmodernistilor nu le pasa de agenda noastra, aprobata sau nu ci au agendele lor. Stim cei intereseaza ? care le sunt problemele ? Modelul “sare” este acela care ne ajuta sa intelegem scopul existentei bisericii.
Sarea nu are absolut nici o valoare calorica sau proteica in sine. Nimeni nu mananca la masa drept felul 1 sau 2, sare. Ea doar evidentiaza calitatile hranei. Pe Dumnezeu il intereseaza nu doar ca sarea sa fie salvata, ca “solnita”, fie ea si una de aur, sa stea singura pe masa Lui in Noul Ierusalim, ci hrana. Evanghelia trebuie dusa oamenilor nu pentru ca bisericile noastre sa fie mai populate si zecimea sa creasca ci ca lumea aceasta sa fie prezervata datorita sarii, sa aibe un gust mai bun (“o jertfa cu un miros placut”) si Numele Creatorului preamarit prin aceasta.
Pavel ne spune strategia lui in 1 Cor.9, 19-23… Facea corturi. Nu doar ca sa se intretina si sa nu dea ocazii la barfe cum ca vrea sa profite de pe urma fratilor platitori de zecime ci pentru ocaziile excelente de a intra in legatura cu oamenii. Credeti ca oamenii se duceau sa-l asculte in Sabat doar pentru ca erau curiosi si dornici de predici. Nu cumva si pentru ca il cunosteau pentru ca le facuse corturi bune si devenisera interesati sa-l auda si in calitate de orator?
« M-am facut tuturor totul (topitul sarii) ca oricum sa mantuiesc pe unii din ei ». Nu pe toti, este nerealist, ci pe unii, cei care vor simti cum calitatea vietii lor, acum cu sare, este mult superioara decat inainte de a-L cunoaste pe Dumnezeu prin intermediul crestinilor sarati.
4. De la activitati centrate pe biserica, la activitati orientate in vecinatatea ei.
Tipic, avem in biserici orele noastre de inchinare, Scoala de Sabat, activitati cu tinerii, Scoala de Vacanta, concerte de muzica, etc. Dar postmodernistii nu gasesc atragatoare atmosfera de biserica chiar daca ar fi interesati in vreo anumita activitate sau o predica speciala. Asteptand si tot asteptand ca ei sa se imbulzeasca in bisericile noastre doar pentru ca noi consideram ca avem programe frumoase, este pierdere de vreme. Mult mai productiv este ca cei ce locuiesc sau lucreaza in apropiere, sa fie reclame vii ale crestinismului. Comunitatea primeaza. Fara nici-o exceptie, la emisiunile de actualitati sau in presa, stirile locale si timpul probabil sunt cap de afis. Nu ne intereseaza ce face primul ministru al Suediei ci ce a declarat primaria locala despre programul de asfaltere a cartireului in care locuim… Oamenii vor fi sensibilizati de initiativa crestinilor de a face ceva pentru comunitatea locala nu doar de a canta imnuri in interiorul bisericilor lor.
Cat de mult ne implicam in viata comunitatii locale? Ce facem pentru orasul/comuna noastra? Cu ce am ajutat integrarea delicventilor, copiii de la casele de orfani, batnii de la aziluri, bolnavii fara familie de la spitale, donatii catre pompierii locali… Cum ne stie vecinatatea: sectanti preocupati de casele si biserica lor sau oameni deschisi si gata de face ceva bun pentru comunitatea in care traim?
5. De la un singur fel de evangehelizare, la moduri personale.
Acum o suta de ani, o dezbatere libera pe baza sabatului era una in care adventistii excelau si multi s-au alaturat astfel bisericii. Contemporanii nostri insa ocolesc cu grija orice li se pare a fi fundamentalism: este lumea aevarurilor relative si simtamintelor personale. De aceea, una dintre cheile succesului o reprezinta flexibilitatea in metode si mijloace.
Sora X stie sa faca prajituri si le-a adus la scoala publica unde fata ei este cunoscuta ca fiind o eleva de nota zece pe linie. A impartit copiilor dar si-a facut timp sa se duca si la corpul profesoral si acolo, sa isi ofere serviciile. Sa afle cine face naveta sau care dintre copii are nevoie de hrana si imbracaminte. Fara sa scoata un cuvant despre religie si biserica. Dupa mai bine de un an, dupa vizite si contacte sporadice, doua profesoare s-au aratat gata de a sta de vorba si desprte altceva decat pedagogie si bucatarie.
Fratele Y, a luat copii vecinilor in vacanta la mare, fara sa ceara un leu iar acolo, nu a facut diferenta intre ai lui si ceilalti. Doar ca seara si dimineata faceau altarul familial. Copiii au spus acasa tot ce au vazut. Au trecut ani si unul dintre ei s-a casatorit cu o fata adventista… “Cereti intelepciune si vi se va da” este sfatul inspirat al Bibliei si Spiritului Profetic, aplicabil in primujl rand in lucrul cu sufletele.
6. De la fenomenul convertirii la procesul transformarii.
Adventismul traditional priveste convertirea ca o avansare pe o scala imaginara de la -10 la +10 (de la indiferenta la botez)… Si succesul ar fi urmatorul: sa ii luam pe oamenii de undeva de sub zero si ii trecem dincolo, dar nu oriunde in partea pozitiva ci tocmai la 10 adica botez. Doar atunci investitia este considerata a fi o reusita; orice alt rezultat ar fi pierdere devreme. Dar tipul “sare” de evanghelism ne arata ca succes este si de la -4 la -1, cand, dupa contactul cu sarea Evangheliei, viata spirituala a acelui om s-a imbunatatit si apropierea de Dumnezeu i-a deschis noi orizonturi. Chiar daca nu a ajuns inca la acel 10 pozitiv, sa facem din el mandria bisericii si precis o stea in coroana noastra.
In cartea « Hristos Lumina Lumii » Ellen White ne descrie cum Isus a lucrat la transformarea atat a lui Petru cat si a lui Iuda. Mantuitorul a stiut ca Iuda este un esec, totusi a continuat relatia cu el; Isus a vazut greoiul progres al lui Petru care a ajuns in trei ani de la – 10 la doar -9. Noi de ce sa nu copiem modelul Lui de a lucra cu oamenii?
7. De la o lucrare controlata de biserica la una controlata de Dumnezeu.
A planifica pentru termen lung si a cultiva relatii personale de o viata necesita de multe ori a actiona legat direct nu de planurile comitetului bisericii locale ci prin prisma legaturii pe care o ai tu personal cu Dumnezeu. Iar rezultatele nu se vad imediat. Pavel remarca: 1 Cor,3, 3-7…
Cateodata recoltam ce au strans altii. Si altadata semanam si nu vedem nimic, nici o recolta. Altcineva va veni si o va culege…
8. De la exclusivism la Evanghelia totala
Simtim aceasta tensiune in biserici, scoli si institutii. O scoala adventista trebuie sa primeasca doar copii de AZS ca sa ii pe copiii nostri departe de influente rele? Sau sa fie deschisa tuturor copiilor, indiferent de afiliatia religioasa, ca mijloc de a ajunge la inimile parintilor si copiilor cu Evanghelia? Este doar un exemplu pe care il putem extrapola la toate celalate domenii de activitate. Si tot asa, sa ne intrebam mereu cum sa fim in lume dar sa nu apartinem lumii.
Concluzie.
Ne sperie schimbarea? Dimpotriva, schimbarile din jurul nostru, din societate si din biserica, sa fie privite ca instrumente ale harului, ca noi ocazii de a cultiva dependenta de Dumnezeu si pasiunea pentru salvarea de suflete. Transformarile rapide la care asistam trebuie ne conduca la o noua reconsacrare si si la schimbarea vietii noastre mediocre de credinta, cu servicii de inchinare trase la indigo si viata personala monotona Fie ca bucuria bantuirii sa fie experimentata de catre toti cei ce si-au propus sa proclame Evanghelia vesnica cu incredere si Duh Sfant.
Cetate Sare Text biblic
Evanghelizare Publica Contact personal, 1 – 1 Mat.28, 19-20
Planuri pe termen scurt Strategie de durata Modelul de lucru al lui Isus
Agenda noastra Nevoile celorlalti 1 Cor.9, 19-23
Biserica noastra in centru Vecinatatea in centru Pavel ca facator de corturi
Evanghelizare standard Multiple cai 1 Cor. 12 – 14
Accent pe convertire Accent pe tranformare Petru, Iuda
Controlata de biserica Controlata de Dumnezeu 1 Cor. 3, 5-7
Exclusivista Integratoare Marcu 9,40
Material tradus si adaptat din Revista « Ministry » nr. 78, 79, 82 de Ovidiu Radulescu
