VANATOR SI FERMIER
De Ovidiu Radulescu
T. Hartman, citat de Will Eva in revista MINISTRY sugereaza ca orice grup social (scoala, institutie, congregatie) are in competenta doua tipuri de persoane: cele care privesc viata ca fermieri si cele care se comporta ca vanatori.
– Fermierul este preocupat doar de ceea ce se petrece pe teritoriul fermei lui. El o protejeaza cu gard, cultiva solul diferentiat in functie de specific si nevoi, nu arunca nici macar o privire in afara tarlalei sale si asteapta perioada recoltei. Prefera sa dormiteze la adapost si sa spuna povesti la gura sobei in perioadele dintre seceris si un nou semanat, decat sa iasa din barlog. Face anual recensamantul animalelor si compara laptele strans anul acesta cu ceea ce a produs in sezonul trecut.
– Vanatorul, pe de alta parte, este un om al actiunii, fara astampar. Nu-i place sa se vada legat de un loc anume si limitat in miscare. De aceea sare peste gard, atras ca un magnet de ceea ce este dincolo de el. Ogorul propriu devine parloaga, gainile sunt fara boabe si vacile seamana cu cele sapte costelive vazute de Faraon in vis dar asta conteaza mai putin pentru el. Urmareste vanatul cu meticulozitate, cunoaste tehnici de pus capcane diferentiat in functie de momeala si anotimp si stie pe de rost obiceiurile tuturor jivinelor. Se bucura de orice glont tras in plin si trofeele sunt atarnate in sufragerie, la vedere.
Obiceiurile Vanatorului il scot din sarite pe Fermier care considera aventurile acestuia ineficiente si chiar periculoase. Suspecteaza mereu ca din escapadele Vanatorului acesta aduce pe teritoriul fermei microbi ce vor infesta recolta si animalele aparate de gard dar nu si de iresponsabilitatea acestuia. Nu intelege rostul risipirii fondurilor si energiei in afara fermei, pe salbaticiuni care doar produc paguba fermei. Vulpi, iepuri, fazani, ursi ba chiar caprioarele nu sunt decat tot atatea amenintari pentru gainile fermei, pentru grane, pomi si zarzavaturi.
Pe de alta parte, suspiciunile eterne ale Fermierului, munca acestuia de rutina si perioadele de inactivitate, il agaseaza pe Vanator. El nu intelege cum cineva se poate limita la propria batatura cand dincolo de gard misuna ocaziile cu blana sau cu pene… Prefera murele din padure „crescute singure”, fara picatura de sudoare, laptucilor din spatele casei si fazanul care i-a aparut in bataia pustii, decat vitelul din propriul grajd, fie el si ingrasat. Nu totdeauna are noroc la vanat dar chiar cand se intoarce cu tolba goala acasa, are ce povesti Fermierului care a trebaluit in spatele gardului fermei. Pentru ca „ce stie cainele de paza care este viata lupului”? Crede ca descoperirile sale „extra-muros” ar putea fi preluate si adaptate pentru economia fermei, prin aceasta sporind productivitatea si imbunatatindu-se viata.
Doua sunt exemplele biblice care vin imediat in minte atunci cand comparam aceste doua mentalitati-simbol:
1. Esau ca vanator si Iacob ca fermier. S-au implinit zilele cand avea sa nasca; si iata ca in pantecele ei erau doi gemeni. Baietii acestia s-au facut mari. Esau a ajuns un vanator indemanatic, un om care isi petrecea vremea mai mult pe camp; dar Iacov era un om linistit, care statea acasa in corturi. (Genesa 25, 24.27) Desi au fost gemeni, nu au semanat nici la infatisare si nici la fire. Niciodata nu s-au inteles iar traiectoriile lor au fost chiar de la nastere, pe coordonate diferite. Ce-i placea unuia, ii displacea celuilalt iar familia Isaac-Rebeca a fost macinata de tensiunile si rivalitatile dintre ei.
2. Al doilea exemplu bibic il gasim in permanenta tensiune dintre profeti ca „Vanatori” si preoti pe care ii putem include in cealalta categorie, „Fermieri”. De-a lungul istoriei sacre, conflictul dintre
aceste doua categorii de slujitori ai lui Dumnezeu a fost intretinut atat deliberat prin jocuri politice si suspiciuni reciproce, cat si ca parte din „riscurile meseriei”.
In timp ce trebuia sa taie raul de la radacina, profetul isi indeplinea mandatul din partea lui Dumnezeu nu cu autoritate organizationala ci cu una morala, spunand pacatului pe nume, chemand la redesteptare spirituala, provocand masele si liderii la reforma. Preotul, pe de alta parte, era purtatorul unui mandat organizational, fiind insarcinat cu aspectele pastorale ale calauzirii poporului ales.
In permanenta tensiune, de multe ori profetii au mustrat inchistarea organizatorica a preotilor, rutina care le slabea spiritualitatea, lipsa de viziune care sa-i motiveze catre o slujire eficienta. La randul lor, preotii simteau ca eforturile lor nu sunt suficient apreciate si se simteau frustrati ori de cate ori erau trasi la raspundere de profeti pentru decaderea morala a poporului. Punctul subliniat este desigur acela ca tensiunea dintre Vanator si Fermier este inca simtita in biserica. Exista afiliatie pentru un model sau celalalt iar biserica in ansamblu este intr-un echilibru dinamic in care cele doua roluri-modele sunt la lucru. Laici si pastori, conducatori si membrii, prezbiteri si diaconi, toti au o parte predominanta fie profetica fie pastorala, care le motiveaza activitatea.
Analogia poate fi dusa un pas mai departe. In perioadele timpurii ale oricarei miscari religioase, este cat se poate de logic ca vocea profetica, Vanatorul, sa fie ascultata in timp ce a Fermierului, pastorala, sa conteze mai putin. Dar in timp ce miscarea se maturizeaza, se institutionalizeaza si chiar se aseaza intr-un tipar organizational din ce in ce mai putin flexibil, vocea preoteasca, Fermierul, sa fie cea care se impune. In cele din urma, duetul devine solo, cantul profetic va fi cu totul acoperit de aria pastorala. Cu cat o organizatie devine mai institutionalizata si dispune de mai multa influenta si fonduri, cu atat simte mai putin nevoia unei voci profetice, a unui corn de vanatoare care ar putea distona cu trompeta oficiala. Nu ar trebui sa fie asa.
Multe dintre problemele cu care se confrunta unele congregatii se datoreaza acestui fapt: vocea Profetiei este din ce in ce mai acoperita de “ssst”-ul unor Fermieri automultumiti cu productia de acum cinci sau zece ani, nevrand sa caute vanat proaspat si dincolo de limitele fermei. Iar aceasta situatie cronicizata poate conduce la extreme daunatoare in care profetul este considerat excentric,
desuet si chiar daunator pentru economia „fermei”. Sau in care Profetul sa darame gardurile si sa indemne si pe Fermier sa lase de izbeliste ferma in cautare generala de vanat special.
Iisus a fost si in acest punct, Modelul. In El, vanatorul si fermierul ca aspecte ale misiunii dar si personalitatii Sale, sunt perfect reprezentati intr-un echilibru divin. Iisus este in acelasi timp Capetenia Profetilor si Marele Preot. Daca analizam cu cea mai mare atentie activitatea Lui pamanteasca, ajungem inevitabil la aceasta concluzie: nu vom putea niciodata sa separam cele doua laturi si sa spunem ca intr-o anumita imprejurare sau cand a savarsit o anumita minune, a fost mai pastoral sau dimpotriva, mai profetic.
Aceasta este si provocarea pentru noi, biserica Lui de astazi. Fie ca Vanatorii si Fermierii sa colaboreze si in loc de duel sa fie duet.
