Intr-o anumita ocazie, Mantuitorul a pus o intrebare retorica:
“Dar cand va veni Fiul Omului, va gasi El credinta pe pamant?” ( Luca 18, 8 up.)
Un gand ce ne pune pe ganduri! De ce o astfel de intrebare, cand vedem pretutindeni in jurul nostru atata “credinta”?
Incepand cu evolutionistul care crede in teoria lui, continuind cu ateul care crede in necredinta lui si sfarsind cu credinciosul de rand care crede in dumnezeul lui, cu totii avem o credinta. Planeta intreaga este inconjurata de o atmosfera de credinta. Probabil ca a avut dreptate scriitorul si omul politic francez al secolului al 20-lea, Andre Malraux, atunci cand a afirmat ca “secolul al 21-lea va fi religios, sau nu va fi deloc”.
Si totusi, Mantuitorul vorbeste aici nu de cantitatea, ci de calitatea credintei pe care o va gasi la revenirea Sa. Nu este deloc greu sa observi ca unii oameni au atata credinta incat sunt siguri ca vor ajunge in cer, in timp ce, aceiasi oameni nu au nici macar atata credinta ca sa ajunga pana la biserica din coltul strazii. Acesta este paradoxul secolului nostru! Mult, si totusi atat de putin!
Mi-am propus pentru aceasta ocazie sa ma opresc asupra catorva motive pentru care un om, care Il cauta cu sinceritate pe Dumnezeu si care doreste mantuirea, trebuie sa mearga la biserica, chiar in secolul internetului. Poate ca aceasta abordare a subiectului va parea unora prea conservatoare, prea demodata pentru generatia care petrece mult mai mult timp in fata calculatorului decat in fata unei carti. Cu toate acestea, va asigur ca cel ce scrie aceste ganduri este unul care sta destul de mult timp in fata calculatorului. Nu insa atat de mult incat sa neglijeze alte valori pe care ni le-a oferit Dumnezeu in aceasta viata.
Dar, pentru a intelege motivele pentru care un credincios al secolului al 21-lea are nevoie inca de biserica, , trebuie mai intai sa intelegem ce este biserica si care este rolul ei in procesul mantuirii omului.
Asadar, ce este biserica? S-ar putea ca raspunsurile la aceasta intrebare sa-i nemultumeasca pe unii. Aceasta nu schimba insa cu nimic fondul problemei.
1. Biserica este un SPITAL. Nu un simplu cabinet de consultatii; nici o simpla sala de tratamente. Ci un spital, cu toata complexitatea pe care o presupune acesta. Este un spital de urgenta, dar si unul in care se trateaza bolnavii cronici.
Boala de care se ocupa? “Specialitatea casei”este boala pacatului, cu miile de simptome si forme de manifestare
Cladirea spitalului nu vindeca pe nimeni, chiar daca se sta o vreme in ea. Nici pacientii nu se pot vindeca unii pe altii. Nici asistentii medicali nu prescriu tratamente; rolul lor este altul. Vindecarea atat de mult dorita poate veni doar in urma unui tratament prescris de medic, si urmat cu constiinciozitate de pacient.
Daca ne gandim la biserica, lucrurile stau la fel. Simpla prezenta intre zidurile bisericii nu va aduce niciunui om vindecarea de teribila boala a pacatului. Nici membrii bisericii nu pot vindeca pe cineva; nici slujbasii bisericii. Rolul lor este altul. Vindecarea poate veni doar de la Acela care este Marele Medic, singurul care cunoaste tainele bolii pacatului si care poate oferi tratamentul optim.
Acum se naste o intrebare: Poate un om sa fie vindecat daca, odata diagnosticata boala si stabilit tratamentul, el refuza sa ramana in spital si sa urmeze tratamentul prescris de medic?
Din nefericire, am avut ocazia sa vad personal astfel de cazuri. Fiind internat pentru mai multa vreme in spital, am vazut cu uimire pacienti care aruncau medicamentele prescrise de medic la toaleta, in timp ce altii sareau gardul pentru a se duce in “cutreierarea pamantului.” In toate aceste cazuri, vindecarea nu a mai venit niciodata. Iata motivul pentru care spitalele sunt prevazute si cu morga!
Ce ati spune despre un bolnav de hepatita epidemica, scarlatina, ulcer perforat sau dizenterie care, in loc sa ramana in spital pana la vindecare, pleaca si vine cand vrea, iar in putinele ocazii in care se afla in spital, in loc sa ia tratamentul, il critica pe medic, ii critica pe asistentii medicali, critica tratamentul prescris?
Sau, ce ati spune despre un bolnav care lipseste regulat de la orele de vizita medicala, in care are ocazia sa discute cu medicul sau, sa vorbeasca despre evolutia bolii sau despre insanatosire?
Aplicati acum toate acestea la biserica! Daca in privinta sanatatii fizice trebuie sa fim atenti, disciplinati si ascultatori fata de indicatiile medicului, cu cat mai atenti ar trebui sa fim fata de Marele nostru Medic-Iisus Christos! Cu ce atentie ar trebui sa ne purtam fata de biserica Sa- “spitalul” in care ni s-au creat toate conditiile de a redobandi sanatatea spirituala!
Mai e nevoie de un astfel de “spital” in secolul nostru? Cu siguranta! Boala pacatului nu a fost inca eradicata de pe “planeta albastra”. Omenirea inca sufera de miile de forme ale acestei boli teribile. Mai mult decat atat, apar mutanti, noi forme ale bolii, care fac din biserica o necesitate tot mai acuta pentru societatea in care traim.
2. Biserica este un TRUP. Poate ca aceasta este cea mai potrivita ilustratie pentru unitatea care ar trebui sa existe in biserica lui Christos. Este si ilustratia preferata a lui Pavel atunci cand vorbeste despre ea:
1 Corinteni 12, 27. 14-22
Doua lucruri sunt demne de subliniat in legatura cu aceasta ilustratie:
1. Trupul are nevoie de fiecare madular, chiar si de cele aparent neinsemnate. Daca lipseste cel mai mic madular, trupul nu mai este intreg. O singura unghie daca lipseste, se produce un dezechilibru si trupul sufera. Lipsa unui picior face ca trupul sa se deplaseze mai greu. Lipsa unei maini face ca trupul sa munceasca mai greu. Lipsa unui ochi face ca trupul sa se orienteze mai greu.
Dar daca lipsesc ceva neuroni din scoarta cerebrala?
Biserica, la randul ei, are nevoie de fiecare membru al ei pentru a functiona ca un intreg. Ea are nevoie nu de membrii prezenti in registrele ei, sau in statistici, ci are nevoie de membrii prezenti si activi acolo unde ea isi indeplineste misiunea. Daca un membru al bisericii e absent sau inactiv, restul trupului bisericii trebuie sa faca eforturi mult mai mari pentru a realiza tintele propuse.
2. Madularele au nevoie de trup pentru a supravietui. Nimeni nu a vazut vreodata un picior desprinzandu-se de trup pentru a merge singur.
Oare urechea pe care a taiat-o inflacaratul Petru lui Malhu in Ghetemani ar fi putut auzi singura daca Domnul nu ar fi pus-o la locul ei?
Daca rupi coada unei soparle, coada mai misca un timp, apoi moare. Cat despre soparla, ea isi va regenera coada fara nicio problema.
O soparla poate sa-si regenereze o coada, insa o coada nu poate sa-si regenereze o soparla!
Daca din trupul bisericii se desprinde un madular care nu mai vrea nici sa fie prezent, nici sa lucreze cu celelalte madulare, biserica va suferi un timp. Curand insa, acest madular va fi inlocuit cu unul care isi va implini misiunea. In acelasi timp, madularul desprins de biserica nu va putea face niciodata ceea ce ar fi putut face in mijlocul ei. Va fi doar asemenea unei cozi de soparla si nimic mai mult.
Este o iluzie sa creada cineva ca, despartit de trupul bisericii, va fi hranit mai mult, va creste mai rapid, se va dezvolta mai bine si va putea fi mai util celorlalti. Dupa cum un picior rupt, o mana taiata, un dinte extras, un fir de par cazut nu mai folosesc la nimic, la fel de ineficient si nefolositor va deveni si acel “madular” al bisericii care se izoleaza de trupul spiritual in care isi avea locul.
De aceea “sa nu parasim adunarea noastra, cum au unii obiceiul, ci sa ne indemnam unii pe altii, cu atat mai mult cu cat vedeti ca ziua se apropie.” ( Evrei 10, 25 )
Daca biserica este un trup, iar Capul acestuia este Domnul (Coloseni 1,18 ), concluzia logica este ca cel care se rupe de trupul bisericii, de fapt se rupe de Christos. Consecinta?
“Despartiti de Mine nu puteti face nimic.” ( Ioan 15,5 )
Si ce poate fi mai dureros pentru un om care, dupa ce a trait o viata intreaga cu convingerea ca este un fiu al lui Dumnezeu, avand nadejdea mantuirii, sa constate la sfarsit ca de fapt el a trait departe de Domnul, ca nu a crescut, ca nu are niciun rod, ca nu a fost bun de nimic si a trait degeaba?
3. Biserica este O CETATE DE SCAPARE, lasata de Dumnezeu pentru copiii Sai, intr-o lume razvratita si razbunatoare.
Cetatile de scapare randuite de Dumnezeu in istoria Vechiului Testament reprezentau de fapt o noua sansa oferita ucigasilor fara voie. Aceste cetati erau astfel plasate in geografia Palestinei incat fiecare israelit, oriunde ar fi locuit, sa aiba in apropierea sa o astfel de cetate de scapare.
Daca un om se facea vinovat de ucidere nepremeditata, si daca dorea sa scape de rigorile legii care il condamna prin “razbunatorul sangelui”, el trebuia sa respecte niste reguli stricte:
1. Sa fuga pana in cea mai apropiata cetate de scapare
2. Sa ramana acolo pana la moartea marelui preot.
Viata acestui om depindea de ramanerea lui in perimetrul cetatii, singurul loc in care era asigurata ocrotirea sa. In cazul in care el ar fi iesit din cetate, chiar si numai pentru cateva ore, viata lui era intr-un real pericol.
Intrarea si ramanerea acestui om in cetatea de scapare nu il scutea de unele probleme. El trebuia sa munceasca pentru a-si castiga existenta; putea intra in conflict cu unii din locuitorii cetatii; putea fi aratat cu degetul de bastinasi, sau putea fi privit ca venetic. Ispita pentru un astfel de om era sa gandeasca in felul urmator:
“Locuitorii acestei cetati nu sunt cu nimic mai buni decat cei din afara cetatii. Si aici este un mic Babilon! La ce bun sa mai raman aici? Ma voi duce unde imi vor vedea ochii.”
Cu toate acestea, indiferent de problemele intampinate de un astfel de om in interiorul cetatii de scapare, un lucru era sigur: viata sa era ocrotita doar atata vreme cat el ramanea intre zudurile ei. Nimeni nu-l pazea, nu era legat, era liber sa plece oricand dorea, insa viata lui era sigura doar intre zidurile cetatii.
Biserica este cetatea de scapare pusa la dispozitie de Dumnezeu pentru timpurile pe care le traim. Atata vreme cat ramanem in ea, atat viata noastra spirituala, cat si viata vesnica promisa, ne sunt asigurate. E suficient, nu doar sa plecam definitiv din biserica, ci doar sa “evadam” din cand in cand din ea, pentru ca viata noastra spirituala, precum si mantuirea noastra sa fie puse in pericol. Dincolo de portile “cetatii de scapare”
( ale bisericii ) pandeste vrajmasul sufletelor noastre, gata sa ne dea lovitura de gratie.
Este adevarat ca si in interiorul bisericii pot aparea unele probleme, tensiuni, ispite, neajunsuri. In cetatile de scapare nu locuiesc sfinti de pus in rama. Acolo locuiesc oameni ca si tine, cu lipsuri. Si daca esti ispitit sa plangi prea mult ca stai intr-o biserica plina de lipsuri, gandeste-te cat de singur te-ai simti intr-o biserica perfecta.
In vechime, ucigasul fara voie trebuia sa ramana in cetatea de scapare pana la moartea marelui preot. Astazi, biserica ne este pusa la dispozitie atata vreme cat Domnul nostru inca mijloceste in sanctuarul ceresc in calitate de Mare Preot. Cand El isi va sfarsi lucrarea in favoarea omului pacatos, va reveni pe pamant pentru a-i elibera pe copiii Sai credinciosi din “cetatile de scapare” in care si-au gasit ocrotirea temporara.
Pana atunci insa, singurul loc sigur pentru sufletele noastre este si va ramane BISERICA.
4. Biserica este UN ATELIER in care Marele Sculptor de caractere- Duhul Sfant- modeleaza caractere vrednice pentru societatea cerului.
Iata cateva ganduri pe care le sugereaza aceasta comparatie:
1. In niciun atelier de sculptura blocurile de piatra nu se sculpteaza singure.Este o observatie banala, insa foarte utila atunci cand o aplicam la marele atelier al bisericii. Din nefericire, exista destule cazuri in care unii incearca sa se modeleze singuri. Rezultatul? Raman aceleasi blocuri de granit necioplite!
Cat de dureros si trist este ca cei din afara bisericii sa constate ca cei dinlauntru, care ar trebui sa fie capodopere in ceea ce priveste moralitatea, sunt in realitate niste pietre inca necizelate de mana Marelui Sculptor! Si aceasta nu din cauza Sculptorului, ci din cauza “blocurilor de granit” care nu vor sa se lase modelate.
2. In niciun atelier de sculptura blocurile de piatra nu se sculpteaza unele pe altele.
Din nou poate parea o observatie banala, insa, sa fim sinceri cu noi insine: Nu este asa ca noi, “blocurile de piatra” ce trebuie modelate de mana Maestrului, incercam sa ne modelam unii pe altii? Nu este asa ca ne uitam conditia si ne atribuim locul pe care doar Dumnezeu il are in procesul desavarsirii caracterului? Si, desi vedem esec dupa esec in incercarile noastre, atat in familie cat si in biserica si societate, continuam cu incapatanare sa incercam modelarea caracterelor celor din jur “dupa chipul si asemanarea noastra.”
Haideti sa-L lasam pe Marele Sculptor de caractere sa-Si faca lucrarea cu fiecare dintre noi!
3. Sculptorul isi modeleaza lucrarea in atelier, nu in cariera. Blocurile de piatra sunt aduse pana in atelier uneori cu cheltuiala mare de timp si energie. Insa numai acolo ele sunt lucrate si transformate in capodopere. Numai in atelier se gasesc “sculele” de care se foloseste Maestrul.
Si pe noi ne-a cautat Duhul lui Dumnezeu in marea cariera a lumii. Si, dupa ce ne-a gasit, cate eforturi din partea cerului pentru a ne aduce in atelierul bisericii!
Dorim sa devenim “capodopere ale mantuirii”? Nu avem altceva de facut decat sa ramanem in atelierul bisericii si sa ne lasam modelati, slefuiti, finisati de mana Maestrului. Altfel, vom ramanea aceleasi bucati de piatra rece si necioplita. Niste rebuturi care vor fi refuzate la "export" !
4. Biserica este O CORABIE DE SALVARE, asemenea arcei lui Noe.
Desigur, se poate supravietui un timp si in afara corabiei, pe marea infuriata a vietii. Poti innota si singur un timp. Te poti agata de un lemn, de un colac de salvare…Se poate si asa, insa mai curand sau mai tarziu, teama, oboseala, rechinii, valurile, soarele arzator, setea si foamea te vor birui. De ce atunci sa nu ramai in corabia bisericii sub comanda sigura a Marelui Capitan de vas?
Furtunile vor veni oricum, fie ca vrem, fie ca nu vrem lucrul acesta. Insa cat de important este sa te stii in mainile Aceluia “de care asculta pana si vanturile si marea”? ( Matei 8, 27 up. )
Am pornit de la o intrebare: Mai e nevoie de biserica in secolul internetului, al telefoanelor mobile, al plasmelor…? Intr-o lume tot mai virtuala, mai e nevoie de o biserica reala?
Daca biserica lui Christos este un spital, un trup, o cetate de scapare, un atelier si o corabie de salvare, atunci singura noastra speranta de mantuire este sa intram si sa ramanem in ea. Daca vrem sa fim vindecati de teribila boala a pacatului, daca vrem sa fim niste madulare folositoare trupului lui Christos, daca vrem sa scapam de vrajmasul sufletelor noastre, daca vrem sa fim modelati dupa chipul si asemanarea Creatorului nostru si daca vrem sa rezistam in mijlocul furtunilor vietii, atunci am gasit raspunsul la intrebarea : Mai e nevoie de biserica?
Cu Mantuitorul ne putem intalni oriunde pe cararile vietii. Insa aici, in biserica, intalnirea cu El are un caracter special. Aici si numai aici, Il percepem pe El ca Mare Medic al sufletelor noastre; aici Il recunoastem drept Cap al trupului bisericii Sale; aici Ii intelegem lucrarea de Mare Preot al omenirii; aici Il simtim ca Sculptor al caracterelor noastre inca colturoase. si tot aici ne bucuram sa stim ca El este Capitanul de vas care ne va duce in siguranta pana la limanul dorit.
De aceea: “Sa tinem fara sovaire la marturisirea nadejdii noastre, caci credincios este Cel ce a facut fagaduinta. Sa veghem unii asupra altora ca sa ne indemnam la dragoste si la fapte bune. Sa nu parasim adunarea ( biserica ) noastra, cum au unii obiceiul, ci sa ne indemnam unii pe altii, si cu atat mai mult cu cat vedeti ca ziua se apropie.” ( Evrei 10, 23- 25 )
Ce bine ar fi daca fiecare am raspunde acestui indemn in acelasi fel ca Neemia:
“Astfel ne-am hotarat sa nu parasim Casa Dumnezeului nostru.” ( Neemia 10, 39 up.)
Lori Balogh
