Istoria recentă a arătat că puternicii zilei au căutat să introducă în biserici agenÈ›i ai lor. Scopul final era lichidarea organizaÈ›iilor religioase. Scopul imediat era culegerea de informaÈ›ii pentru blocarea activităÈ›i bisericilor. Principala instituÈ›ie executivă însărcinată cu aplicarea acestor planuri diabolice era temuta È™i urâta Securitate.
Securitatea a fost poliÈ›ia politică a stăpânilor È›ării. OperaÈ›iile ei erau cât se puteau de secrete. Metodele folosite erau dubioase È™i brutale. Securitatea română a fost mai puÈ›in decât eficientă în plasarea de agenÈ›i în organele de conducere a bisericilor. Din nefericire ea a reuÈ™it mult mai bine să corupă deservenÈ›i ai cultelor, cum numeau ei bisericile. AceÈ™tia au fost transformaÈ›i în informatori, iar unii în agenÈ›i ai SecurităÈ›ii. Pentru serviciile lor mizeabile, aceÈ™tia au fost recompensaÈ›i, promovaÈ›i până în vârf È™i li s-au acordat È™i alte favoruri. Bisericile È™tiau aceste “secrete” È™i credincioÈ™ii i-au dispreÈ›uit È™i evitat pe aceÈ™ti trădători. Este de mirare cum unii continuă să vorbească È™i să scrie în numele adevărului, fără vreo jenă aparentă. Toate bisericile din È›ările cu regim pro-comunist au avut astfel de duÈ™mani în mijlocul È™i în fruntea lor.
Dar nu despre aceÈ™ti duÈ™mani ai bisericilor se ocupă articolul de faÈ›ă. Această situaÈ›ie este prezentă în mintea multora care cred în infiltrarea posibilă a duÈ™manilor în Biserică.
Între adventiÈ™ti a apărut în ultima vreme frica unei posibile infiltrări iezuite.
IezuiÈ›ii sunt membrii unui ordin catolic înfiinÈ›at în 1534 sub numele de “Societatea lui Isus” sub directivele lui Ignatius de Loyola. Acesta era un soldat spaniol, care s-ar fi convertit în timpul unei convalescenÈ›e. Societatea s-a dezvoltat È™i s-a făcut cunoscută prin activităÈ›i educaÈ›ionale, caritabile È™i misionare catolice. A fost una din forÈ›ele de luptă contra ReformaÈ›iunii. Tineri din familii de frunte, chiar regale, au studiat în È™coli iezuite È™i au ajuns ei înÈ™iÈ™i la conducerea È›ărilor. IezuiÈ›i s-au amestecat în politică. S-a scris despre intrigă, trădare È™i chiar asasinate. Se pare că au ajuns de temut chiar pentru Roma. Papalitatea a ordonat în 1773 desfiinÈ›area ordinului. A fost reînfiinÈ›at în secolul următor. De atunci s-a ocupat aparent mai mult cu activităÈ›i permise de lege. A rămas însă teama unor activităÈ›i subversive, care să favorizeze o eventuală dominaÈ›ie mondială. Circulă literatură care susÈ›ine teoria unei conspiraÈ›ii mondiale iezuite. Biserica Adventista nu a acceptat niciodată teoria aceasta, dar un număr relativ mic de membri îi dă atenÈ›ie.
S-a lansat zvonul că iezuiÈ›i ar fi ajuns chiar È™i la ConferinÈ›a Generală, conducerea mondială a adventiÈ™tilor. Pe nume a fost identificat un profesor universitar. Pretextul era că omul studiase la Universitatea de pe lângă Vatican. Nu a contat că apărase toată viaÈ›a “poruncile lui Dimnezeu È™i credinÈ›a lui Isus” , nici că era autorul a zeci de cărÈ›i care declară credinÈ›a lui adventistă, nu catolică. Nu a contat nici că lucrarea lui de doctorat apără savant Sabatul Domnului È™i a fost pusă la Index de Biserica catolică. Zvonul a continuat să zboare. Arăta ca o dovadă că iezuiÈ›ii au intrat în Biserică.
Pentru comparare, să vedem ce se petrece în Biserica Catolică. Temerea tradiÈ›ionaliÈ™tilor catolici este că masoni sau comuniÈ™ti se pot strecura in biserica lor.
Masonii – numele complet este francmasonii – sunt o numeroasă organizaÈ›ie secretă. La origine a fost asociaÈ›ia constructorilor de catedrale. Cu timpul s-a transformat È™i a ajuns, mai ales în È›ările de limbă engleză, un club de elită. Această organizÈ›ie este suspectată, la fel, de făurirea de planuri pentru dominarea lumii. Biserica catolică a cultivat totdeauna adversitate faÈ›ă de ei.
Catolicii care se tem de infiltrarea masonilor au È™i alte vârfuri de atac. Papa Paul VI, cel care a organizat Conciliul Vatican II în 1962, este numit È™i astăzi în unele lucrări catolice “ un evreu satanic” care s-a infiltrat în biserică.
La lucru deci. Să-i comparăm pe adventiÈ™ti cu catolicii. Mai exact, pe unii adventiÈ™ti cu unii catolici. Să fie clar. Nu iau apărarea masonilor, nici pe a iezuiÈ›ilor, după cum n-am luat-o nici pe a securiÈ™tilor, sau pe a comuniÈ™tilor. Nici nu acuz pe cei ce cred altfel decât mine. Încerc să-i înÈ›eleg È™i caut să îi provoc să gândească.
CredincioÈ™ii din diferite denominaÈ›iuni au unele convingeri È™i preocupări comune. Grija păstrării doctrinei È™i practicii de la început este una dintre ele.
O primă observaÈ›ie este că fiecare crede că biserica lui este “biserica adevărată”. Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu recunoaÈ™te mai mult de o biserică adevărată în acelaÈ™i timp, este imperativ ca fiecare să È™tie pentru sine ce să creadă. Răspunsul trebuie căutat la Dumnezeu, nu la oameni.
A doua observaÈ›ie identifică un risc. Cei zeloÈ™i în demascarea duÈ™manilor potenÈ›iali din biserica lor se disting pe ei înÈ™iÈ™i de ceilalÈ›i membri (sau deservenÈ›i) ai aceleiaÈ™i biserici. Ei se simt mai spirituali, mai treji la datorie. La catolici, ei sunt “tradiÈ›ionaliÈ™ti”, la adventiÈ™ti sunt “conservatori”, la baptiÈ™ti sunt “fundamentaliÈ™ti”, la ortodocÈ™i sunt “De stil vechi,” la reformiÈ™ti sunt “Cei rămaÈ™i pe baza veche de la 1844,” etc.
Anumite expresii ,din limbajul teologic, circulă prin mai multe biserici. “Apostazie”, “semnele timpului” È™i alte sintagme din profeÈ›ia biblică sunt prezente È™i în literatura religioasă catolică sau protestantă.
DeÈ™i este adevărat că există pericolul de a deveni doar “călduÈ›” în practicarea religiei È™i de a deveni indiferent la ce se întâmplă cu biserica ta, este tot atât de adevărat că există È™i pericolul mândriei spirituale, al simÈ›ului fariseic: “Dumnezeule, ÎÈ›i mulÈ›umesc că nu sunt ca ceilalÈ›i…” (Luca 18,.11).
Următoarea observaÈ›ie are de-a face cu aÈ™a-numita zonă de confort. Biserica fiecărui credincios devine un cuib confortabil, unde el se refugiază de valurile negre ale vieÈ›ii. Este uÈ™or de înÈ›eles că nimeni nu doreÈ™te să fie tulburat, măcar acolo.
Dar un loc în care răul să nu aibă acces nu există nicăieri, deocamdată. El va fi în curând, după ce Domnul va aÈ™eza domnia Lui veÈ™nică. Aceasta pornind de la presupunerea că ne aflăm într-un loc bun.
Dușmanii Bisericii.
Să presupunem că duÈ™mani ai Bisericii – iezuiÈ›i sau masoni – au reuÈ™it să se strecoare pe furiÈ™ È™i se află în Biserică. Ce se poate întâmpla?
În primul rând, răul pe care ar vrea să-l facă este limitat de planul lui Dumnezeu. Să ne amintim cazul lui Iov. Satan în persoană nu poate face mai mult decât îi permite Dumnezeu.
Apoi, slujitorii răului sunt È™i ei oameni care au un suflet de salvat. Poate aceasta este singura lor ocazie să întâlnească pe Domnul, pe care Îl prigonesc. Unii au È™i fost convertiÈ›i, ca aprozii trimiÈ™i să spioneze È™i să aresteze pe Domnul (Ioan 8,45.46), sau ca Saul din Tars. Stă scris că nimeni nu are putere împotriva adevărului.
Din alt punt de vedere, dacă È™tim că duÈ™mani au intrat ăn Biserică, suntem tulburaÈ›i că nu îi cunoaÈ™tem. Trăim într-o stare de bănuială nesănătoasă È™i putem chiar distruge influenÈ›a slujitorilor credincioÈ™i ai lui Dumnezeu. Eventual ne distanÈ›ăm de fraÈ›ii noÈ™tri, care nu împărtăÈ™esc punctul nostru de vedere.
Mai important este să È™tim care sunt adevăraÈ›ii duÈ™nani ai credinÈ›ei È™i speranÈ›ei noastre.
Dacă ne orientăm după experienÈ›a lui Petru, încrederea în sine este periculoasă. Sigur, trebuie să È™tim ce vrem È™i să fim hotărâÈ›i în alergarea noastră. Însă trebuie să contăm pe Dumnezeu, nu pe experienÈ›a sau pe puterea noastră. Încrederea în sine este un duÈ™man foarte periculos.
Orice păcat tolerat, mai mic sau mai mare, poate deveni o bombă cu explozie întârziată, care să ucidă È™i să rănească pe mai mulÈ›i Păcatele ascunse sunt duÈ™mani periculoÈ™i ai Bisericii, mai mult ca toÈ›i iezuiÈ›ii la un loc.
În fine, ultimul, dar de loc cel mai mic duÈ™man, iese dintr-o configuraÈ›ie mentală particulară. Produsul unei aseemenea minÈ›i este înclinaÈ›ia de a recepÈ›iona rapid zvonuri rele.
Trebuie să aÈ™teptăm dovezi, care să stea în faÈ›a prietenilor È™i duÈ™manilor. “S-ar putea să fie aÈ™a” nu este egal cu “AÈ™a este”.
Iar în cazul cu iezuiÈ›ii, nici măcar nu putea să fie.
Titus Cazan
Cu permisiune
Sursa: www.tituscazan.com
