Autor: Ovidiu Radulescu
Biserica trece printr-o perioada dificilă din punct de vedere al mandatului ei în această lume. Care este mandatul, misiunea? Matei 28,19-20… MergeÈ›i în toată lumea…. È™i faceÈ›i ucenici… si învăÈ›aÈ›i-i să păzească tot ce v-am poruncit. La toate nivelurile administraÈ›iei se abordează prea puțin aspectele în care biserica nu a fost la înălțime și se accentuează nepermis de triumfalist doar realizările. Incontestabile. Dar fără o evaluare echilibrată, nu putem distinge clar voia lui Dumnezeu pentru Biserica Lui acum, în secolul 21. Acum când Biserica va fi supusă la ultimul examen, însinte de Revenirea Lui Iisus Christos, Proprietarul ei de drept. Un examen eliminatoriu.
Un exemplu tipic: Evanghelicii Anglia. În ciuda valurilor de imigranți, mai ales din Asia de Sud Est (India, Ceylon, Indonezia…), majoritatea populației este formată din albi vorbitori de Engleză. Dar din cei aproximativ o sută de mii de membrii, 85% sunt imigranți din India (emigranți care constituie sub 3% din masa totală a populației care se declară anglicani sau atei). Din această cauză, biserica este percepută acolo ca o sectă a imigranților din lumea a treia și din Europa de Est.
Tendința aceasta tinde să se generalizeze iar bisericile din America se simt și ele amenințate de același fenomen. Doar apariÈ›ia unei forme de organizare, ”Megachurch”, superbiserica, după modelul Saddleback, È›ine statisticile acolo unde ar fi trebuit sa fie ăn mod normal. Fenomenul maegabisericilor este controversat È™i mulÈ›i credincioÈ™i cred că este de fapt o distrugere a valorilor tradiÈ›ionale promovate de comunităÈ›ile mici È™i mijlocii prin showurile televizate neavând nici o legătură cu spiritualitatea noastră cea de toate zilele.
Ce se întâmplă? Când pionierii miÈ™cărilor evanghelice au pus bazele lucrării mesajul a avut un impact deosebit (sec. 18 È™i 19). La apelurile lui Spurgeon, mii de botezuri. Apoi construrea de biserici, evanghelizarea prin literatura creÈ™tină, școli și alte instituții. Mesajul a fost prezentat prin mijloace potrivite acelei perioade și a fost relevant.
Astăzi, cu toate eforturile, cu toate investițiile în evanghelizări publice, în menținea proprietăților, în angajarea de lucrători superspecializați și arhicalificați, mesajul se izbește de un zid. Pentru că biserica nu și-a adaptat din timp tonul și nu a găsit soluțiile necesare pentru a penetra o lume complet diferită de cea de acum o sută de ani, plătește prețul acestei neglijări.
Ca prim pas în evaluarea situației și găsirea răspunsului biblic, să trecem în revistă etapele istorice ale dezvoltării civilizației, de la Reformațiune și până astăzi.
1. PERIOADA PREMODERNĂ‚.
Evul Mediu. Cunoștința și adevărul era apanajul unui grup restrâns. Oamenii de rând se nășteau, trreceu prin viaÈ›ă la limita subsizstenÈ›ei și mureau (cam între 35 și 45 de ani) fără să știe altceva decât ce li se spunea la Biserică. Preoții le erau practic mântuitori. Iar preoții erau subordonații deciziilor Concililior aflate în cheremul papilor și cardinalilor.
2. CREȘTINISMUL MODERN.
Odată cu Luther și Reformaținea, încrederea oamenilor în preoți și ordinile religioase din mănăstiri a început să se clatine. Biserica și Statul au început să fie concepute ca separate, ceea ce înainte părea o aberație. Gândirea această modernă a modelat civilizația vestică – Europa și America așa cum le știm, cu națiuni moderne, cetățeni liberi, prosperitate și dreptul inalienabil de a a-ți alege biserica de care vrei să aparții, să studiezi singur Biblia și să predici chiar la colțul străzii pentru cine vrea să te asculte.
Gândirea această creștină modernă a dominat secolul XIX în Statele Unite. Ușurința cu care mesajul pionierilor a atins “omul de rând” se datorează și pregătirii terenului de către generațiile anterioare de reformatori. De asemenea, misionarii americani au pătruns (mai greu) dar au pătruns și în Europa, Anglia, Elveția, Germania, țări care deja începuseră să fie contaminate de vânturile filozofice și sociale ale schimbării. Pentru că a urmat perioada:
3. MODERNISMUL SEMI-SECULARIZAT.
Filozofiile darwiniste, marxismul și Revoluțiile politice și sociale, au schimbat total structura societății. Adevărul a început să fie pus sub sub lupă și cercetat în laborator. Sceptici și atei deopotrivă, au renunțat la credința în Dumnezeu în favoarea ideilor zise progresiste. Atât de « progresiste » încât au condus la două războaie mondiale, lagăre de concentrare și execuții în masă, coșmarul unei lumi fostă creștină. Dumnezeu fost înlocuit cu dumenezei marxiști-leniniști-darwiniști, cu barbă și cu tupeu. Adventismul a găsit pârghiile necesare pentru a penetra această lume tulbure și a continuat să se dezvolte numeric, mai ales în SUA.
4. SECULARISMUL POSTMODERN
Este perioada de după 1960 pentru Europa și SUA. Sunt anii revoltelor pentru drepturi civile, Beatles, festivalul de la Woodstock. Adevărul nu mai este găsit în Biblie, Biserică sau știință. Este cumva eluziv și dacă este totuși de găsit ceva, este prin ”mine însumi”. Cheia pentru o viață împlinită este relația mea cu cei din jur și lumea mea interioară. Nu se mai vorbește de Adevăr ci de aspecte ale adevărului, sau “adevărul meu”… Societatea postmodernă în care trăim face alergie la termeni ca ”PocăinÈ›a”, “Adevărul” sau “Rămășița”… GeneraÈ›ia postmodernă nu crede în Adevăr absolut, Biserică adevărată, doctrine pure ci doar în relațiile socio-umane. Religia Star-Trek – un compot cu extratereÈ™trii, New Age, Baha\’i È™i Ave Maria pe muzică Rock. Relativism. Nu o interesează narațiunile Bibliei găsind că sunt nu mituri precum ”descoperiseră” moderniștii de dinainte ci irelevante. Ba chiar nocive pentru că Biblia abundă în evenimente clar anti-feministe, rasiste, războaie religioase, exploatarea sclavilor, răzbunare, etc…
Eu locuiesc acum în așa numita “Bible Belt”, zona central-sudică a Statelor Unite, cu majoritate evanghelică È™i care votează tradițional cu Partidul Republican. Mulți dintre cei de aici se agață de speranța că sociatatea va merge înapoi, la ceea cea fost acum o sută și mai bine de ani când la apelul pastorului, duminica dimineața, păcătoșii veneau în față, cu ochii în lacrimi și cereau să fie botezaÈ›i. Când la un apel printr-un post de radio creștin, toată suflarea trimitea cecuri pentru misiunea locală.
Ascult emisiunile lor, privesc show-urile evanghelicilor și sunt uimit să constat că ei nu înțeleg să își adapteze mesajul. Predici peste predici È™i cam toate după acelaÈ™i calapod, apeluri pentru mai mulÈ›i bani de ”misiune”, cam aceleaÈ™i atacuri furibunde la adresa clinicilor de avorturi È™i muzică Gospel care nu e chiar ccea ce tinerii de astăzi ascultă la iPod-urile de care nu se despart nici la baie.
Dar cu siguranÈ›ă că Dumnezeu îi iubește pe oamenii care trăiesc în societatea această postmodernă și vrea să îi mântuie. Problema este că în ”ogorul și în via” Sa are nevoie de lucrători înțelepți care știu a discerne vremurile și împrejurările. Este aceeași Evanghelie veșnică dar trebuie prezentată într-un mod specific și diferențiat, în funcție de particularități și nevoi. La urma urmelor Dumnezeu a îngăduit aceste schimbări în societate pentru ca planurile Lui cu această lume să fie îndeplinite.
Noi oftăm după vremurile când ”se făcea lucrare nu ca acum”, când cei din vecinătate veneau să asculte corul și predica, cu toată frica de guvernul comunist. Ba unii se și botezau așța încât la fiecare câteva săptămâni era ceva major de raportat administratorilor congregaÈ›iei. Vremurile acelea ”bune” când vecinii citeau avid broÈ™urile tipărite de societăÈ›ile misionare sau Biblia dată de noi…
Dar acea lume a apus. Societatea postmodernă ne lansează provocarea de a împărți pâinea Evangheliei într-un mod specific nevoilor și așteptărilor lor. Am găsit șapte motive care mă determină să cred că oamenii din societatea postmodernă sunt la fel de prețioși pentru Dumnezeu ca și cei din generațiile anterioare, generaÈ›iile pionierilor creÈ™tinismului evanghelic.
1. Sentimentul fărâmițării.
Postmoderniștii printre care trăim, nu se bucură de stabilitatea părinților și bunicilor lor. A trecut vremea familiilor puternice È™i epoca aceea a locului de muncă unde intrai ca tânăr ucenic și de unde ieșeai la pensie. Proporția copiilor ce cresc cu un singur părinte este un alt argument că această fărâmițare este o realitate dureroasă. De exemplu nul din părinÈ›i în Spania sau Italia la muncă, iar celălat ăn Romania… O viaÈ›ă trăită permanent în provizorat – iată un paradox dureros. De asemenea, mutatul la fiecare câțiva ani, schimbarea permanentă a locului de muncă plus relațiile familiare precare pot duce la disperare dar pot conduce și la deschiderea inimilor către Evanghelie. Evanghelia adună fragméntele vieÈ›ilor sparte și prin puterea miraculoasă a promisiunilor lui Dumnezeu, reface, reunește, permanentizează.
2. Autenticitate și modestie.
Trăim într-o lume în care imaginea digitală este rege. TV și Internet, ecranul care se mișcă rapid, totul este de vânzare, nimic autentic, lumea reclamelor false care sfindează bunul simț dar ațâță simțurile… Drept urmare oamenii postmoderniști, sătui odată È™i-odată de înlocuitori, vor dori relații personale și vor vrea relații sănătoase, autentice, dinclo de “Ce mai faci? Bine, mersi…” Ei nu așteaptă ân primul rând predici și seminarii de limba ebraică ci tânjesc după tovărășia unor creștini autentici (ne facem timp și pentru ei?)
3. Căutarea identității.
Cine sunt? Cui aparțin ? Îi pasă cuiva de mine ? Aceste întrebări și frământări mereu și mereu reluate în fiecare generaÈ›ie, reprezintă o fereastră deschisă către lumea spirituală. Iar pentru noi ocazia de a-L prezenta pe Isus, Cel care ne dă valoare și identitate.
4. Nevoia unei comunități.
Tinerii se alipesc grupurilor de tip “gașcă” sau “bandă”, de cele mai multe ori doar pentru a suplini acestă nevoie adâncă a omului postmodern de a nu fi singur. Maturii se duc la cluburi, se înscriu la cursuri de gătit, de grădinărit… unii frecventează biserici (chiar dacă nu se implică decât superficial sau se consideră sceptici), de cee mai multe ori doar pentru a aparține unui grup. Singurătatea este ucigătoare. KOINONIA = comunitatea, grupul credincioșilor (grecește) este unitatea fundamantelă a exprimării credinței în Noului Testament. Acolo, în cadrul comunităÈ›ii, credinciosul se edifică pe sine și pe ceilalți.
Dacă biserica locală ar È™tii cum să facă din serviciile de închinare sursa puterii și dacă ar È™tii cum să implice activ cât mai multe persoane, așa cum era pe vremea apostolilor, oamenii postmoderni vor dori să fie integraÈ›i, să devină parte a comunităÈ›ii creștine. Din păcate însă, de cele mai multe ori rutina ia locul adevăratei închinări. Totul decurge mecanic, cântare – rugă – colectă – predică… și închinătorii pleacă la fel cum au venit, fără ca nevoia lor de apartenență la o comunitate relevantă pentru ei, să fie împlinită. Sunt cumva prea pesimist? Vă rog să analizaÈ›i paradigma de mai sus cu prima ocazie cînd mergeÈ›i la adunare.
5. Deschidere către nou din punct de vedere cultural.
Ne temem de ceea ce nu cunoaștem și ne simțim în largul nostru, protejați, la adăpostul zidurilor bisericilor noastre. Dar zidurile pot să-i adăpostească și pe cei cu alte mentalități și opinii. Nu-i dăm afară pe bărbaÈ›ii cu cercei sau pe femeile prea fardate dar nici nu avem îndelungă răbdare ci într-o bună zi le-o trântim așa, ”creștinește”… Ne temem ca de foc să invităm la amvoanele noastre preoÈ›i ortodocÈ™i sau catolici, ori lideri IehoviÈ™ti ca nu cumva să ne strice doctrina… Dar am vrea ca să fim invitați la ei și să le-o zicem “pe aia dreaptă”… Nu cred că se poate. Iar închiderea în cercul unei sub-culturi conservatoare nu aduce reală convertire și botezuri sincere ci doar rutină și certuri cu privire la lucruri minore gen ”cu baticuÈ› sau fără”, ”muzică cu tobe sau fără”, botez în bazin sau în apă curgătoare”…
6. Argumentul spiritual.
Paradoxal: pe vremea părinților și bunicilor, cu cât cineva înainta în vârstă, cu atât se pocăia mai mult. Adică tinerii erau plecați ”să-È™i trăiască viața”: spectacole, petreceri iar cei în vârstă, la biserică. Apoi pe măsură ce se maturizau, acei foști tineri se linișteau și dădeau mai multă importanță bisericii până ce biserica ajungea să-i integreze, cam pe la vremea pensionării. Astăzi cei maturi și cei în vârstă par loviți de leuca banilor și senzualității, în timp ce tinerii sunt extrem de atrași de orizontul spiritual. Generația începului de mileniu trei are încă mari suspiciuni cu privire la religia instituționalizată și la felul cum Biblia este predicată de la amvoanelor megabisericilor. Și totuÈ™i tinerii de astăzi sunt gata să-și expună trăirile sufletești și felul cum Îl percep ei pe Dumnezeu. Mii È™i zeci de mii de bloguri È™i web-site-uri creÈ™tine pe magistralele Internetului sunt mărturie la acest fenomen.
7. Tolerarea contrariilor.
Unul dintre lucrurile care mă fascinează la socitatea aceasta postmodernă este felul cum tolerează ideile opuse. În gândirea greacă (pe care se bazează socitatea modernă și progresismul secolelor trecute) tot ce nu era adevăr era minciună, era non-adevăr. Gândierea ebraică este diferită: tot ce nu înțelegem noi ca fiind adevăr, poate să fie adevărul văzut din alt punct de vedere. Isus spune: Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea și cine nu adună cu Mine, risipește.(Matei 12,30) Dar tot Isus spune: “Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi” (Marcu 9,40). Cineva poate să fie convins relativ ușor de exemplu că, sâmbăta, este ziua a È™aptea È™i adevărata zi de închinare, Sabatul biblic. Și cu toate acesta, să continue să fie parte dintr-o biserică duminicalistă. Ori un alt exemplu: să fie convins că mântuirea este darul lui Dumnezeu dar să continue să considere că trebuie să ”plătească” toată viaÈ›a pentru păcatele trecutului È™i tot să nu fie sigur de mântuire. Argumentele intelectuale sunt mai puÈ›in eficiente astăzi decît acum patruzeci de ani. Simțămintele joacă un rol decisiv. EmoÈ›iile È™i simÈ›ămintele personale. AÈ™a că nu trebuie să ne părpălim că prietenul nostru nu s-a botezat imediat ce a intrat pe ușa bisericii sau nu a căzut în extaz imediat când cineva i-a deschis Biblia la Ioan 3:16. Mai întăi trebuie să simtă ceva: să simtă interesul nostru pentru el/ea ca persoană.
Și încă ceva tot la acest punct. Contemporanii noÈ™tri, postmoderniștii, sunt fascinați de povestire ca mod de a comunica. Ce altceva sunt filmele? PoveÈ™ti È™i povestiri – fabrica de scenarii intitulată Hollywood. Iar în acest punct – un punct forte al Bibliei. Biblia este de fapt o colecție de povestiri. Posterniștii se simt dezinteresați de doctrine dar fascinați de povestiri, iar Biblia abundă în… Când eram student la teologie, eram necăjit că Biblia nu este un tratat de dogmatică cu introducere, puncte și sub-puncte iar în final un rezumat și o conluzie. Dacă Dumnezeu a ales ca Biblia să fie o colecție de istorisiri, este și pentru că i-a avut în vedere, între alții, pe contemporanii noștrii obișnuiți cu articole scurte de ziare, scenarii de film și eseuri.
(sfârÈ™itul primei părÈ›i)
Ovidiu Radulescu
