Partea III – Cartea Exodului

De la începuturile sale politeismului a fost gândit și destinat pentru a înlocui monoteismul. Prin inventarea diferitelor mitologii s-a căutat sub o formă sau alta să se justifice existența zeilor și a tuturor cerințelor lor față de oameni, acest lucru devenind foarte util în susținerea castei preoților. De fapt, putem spune că politeismul a fost strâns legat de evoluția acestei categorii de "intermediari"dintre zei și oameni.
 
La fel ca pe orice altă piață de natură economică, în domeniul religios inventarea unui panteon de zei era eficientă în a susține o preoție extrem de diversificată. Astfel, o anumită categorie era dedicată unui anumit zeu, să spunem Ra, sau zeul Soare. O altă categorie era devotată lui Osiris și cerințelor sale, iar alții lui Isis. În concluzie, se crea loc pentru mai mulți preoți, fiecare fiind "specializat"în domeniul de activitate al respectivului zeu.
 
De exemplu, dacă oamenii sau conducătorii doreau recolte mai bogate sau ieșirea din secetă, mergeau la templul lui Isis, zeița fertilității. Ea rezolva și toate problemele de natură sexuală sau familială. Dacă se dorea remedierea unor chestiuni de natură politică, se apela la zeul Ra, el fiind considerat unul dintre cei mai puternici, așa cum soarele este mai strălucitor decât toate celelalte astre. În cinstea tuturor acestor zei se dedicau temple impunătoare, iar ceremoniile sau ritualurile erau dintre cele mai felurite și mai adaptate diferitelor categorii de "consumatori"de servicii religioase, adică de închinători.
 
Statui imense ce simbolizau pe acești zei erau plasate în interiorul templelor cu scopul de a veni în ajutorul "mulțimii", ce nu era capabilă să își imagineze cam cine sunt acești zei, precum și pentru a da o nuanță de sacru, de prezență a divinității în cauză. La anumite semnale sonore date prin tobe sau trâmbițe în cadrul ceremoniilor religioase, toți cei ce participau la actul de închinare se plecau în fața acestor simboluri sau "chipuri"și jurau loialitate față de zeul sau zeii în cauză.
 
Totdeauna orice formă de nesupunere era aspru sancționată în viața de acum, dar și cea viitoare. Zeii erau ființe cu mare autoritate, ce își nimiceau adversarii și cereau supunere deplină din partea muritorilor. Astfel, mulțimile nu își puteau alege zeii, ele fiind obligate să urmeze tradiția poporului în care s-au născut, fiecare grup etnic având "dumnezeii săi".
 
De aceea, formele distincte de politeism au fost asociate diferitelor popoare, cu scopul de a contura specificul lor național și pretențiile lor asupra teritoriului deținut sau destinat cuceririi. A pleca din religia ta, în care te-ai născut, echivala cu un act de trădare națională, de neiertat. De aceea, politeismul interfera puternic în viața socială și personală, cu o mulțime de implicații și ramificații politice.
 
Însă tendințele politeiste au evoluat și s-au accentuat pe măsură ce s-a produs îndepărtarea de monoteismul originar, fenomen accentuat de diversificarea limbilor vorbite și de răspândirea oamenilor pe suprafața pământului. La început politeismul s-a alăturat monoteismului originar ca o variantă alternativă, pentru ca ulterior să se impună definitiv înlocuindu-l pe acesta. Apariția statului ca formă de organizare socială, cu ierarhizarea sa specifică legiferată prin politeism, precum și lipsa culturii scrise la populațiile nomade, au determinat în final abandonarea monoteismului originar și trecerea la religii în care imaginația preoților s-a împletit armonios cu interesul conducătorilor și cu ignoranța maselor.
 
De aceea, renașterea monoteismul originar presupunea obligatoriu înființarea unui stat teocratic, o formă scrisă a învățăturilor fundamentale, o activitate constantă de educare a maselor prin studierea și aplicarea practică a monoteismul în toate aspectele ale vieții, precum și dezvoltarea unei națiuni prin care să realizeze toate aceste lucruri. Cel ales pentru a iniția acest proiect a fost unul dintre cei mai de seamă lideri ai antichității, cunoscut sub numele de Moise.
 
Principalele informații cu privire la viața lui Moise le găsim cu ușurință în cartea Exodului, unde se relatează circumstanțele nașterii sale, abandonării sale pe apa Nilului, copil fiind, și salvării miraculoase de către una dintre prințesele Egiptului. De fapt, cartea Exodului continuă linia povestirii din Geneza, oferindu-ne informații asupra a ceea ce s-a întâmplat după moartea ultimului mare patriarh al evreilor și anume Iosif.
 
Structura cărții Exodului urmează o traiectorie liniară, similară Genezei, începând cu istoria tristă a încercărilor de asimilare forțată a evreilor, de exploatare barbară și de limitare a dezvoltării lor. Astfel, bunăvoința inițială a egiptenilor față de evrei din timpul vieții lui Iosif, a fost brutal înlocuită de intoleranță, abuz și represiune la o distanță mică de timp. Un rol important în această evoluție l-a avut în mod clar și diferența etnică dintre evrei și egipteni. De fapt, evreii proveneau din grupa de popoare semitice ce își aveau originea în Mesopotamia, în timp ce egiptenii erau din grupa hamitică, răspândită în Palestina, Egipt și toată Africa. Rivalitatea și dușmănia dintre civilizația Egiptului și cea din Mesopotamia era binecunoscută din timpuri imemoriale. La început, triburile hamitice au migrat din Mesopotamia trecând prin Palestina către delta Nilului. O parte dintre ele au mers mai departe către izvoarele sale dând nașterii culturilor africane, iar o altă parte a rămas în zona fertilă a deltei întemeind Egiptul. Deși politeismul egiptean îl copia în mare măsură pe cel babilonian din Mesopotamia, totuși în timp au apărut diferențe majore, cea mai de seama fiind proclamarea zeului Soare, adică Ra, ca zeu suprem. De asemenea, o altă "inovație"preoțească și politică a fost declararea conducătorului suprem, numit și Faraon, ca având origine divină, fiind un fel de semizeu.
 
Venirea evreilor în Egipt a constituit o provocare majoră pentru conducători țării, aceștia înțelegând natura serioasă a potențialului conflictului etnic și religios care era pe cale să se producă. Prin rudenia lor, evreii erau în legătură de sânge cu dușmanii de pe valea Eufratului, iar prin religia lor monoteistă, ei reprezentau un continuu afront la politeismului egiptean, cu care sub o formă sau alta se afla în competiție. De aceea, liderii Egiptului au luat decizia asimilării evreilor și transformării lor într-o națiune de sclavi, ce urma să muncească fără plată la proiectele ambițioase de construcții monumentale ale faraonilor. Nu în ultimul rând, printr-un efort bine direcționat și sub pretextul muncii continue, evreii au fost împiedicați în a-și urma religia pe care o moșteniseră de la Avraam. Astfel, au devenit un popor fără istorie, de sclavi aflați la discreția egiptenilor, inclusiv a oamenilor de rând, fiind supuși la toate abuzurile imaginabile. De aceea, cartea Exodului începe cu această relatare a contextului defavorabil în care au ajuns evreii în timpul șederii în "casa robiei", adică în Egipt.
 
Urmează povestirea vieții lui Moise de la naștere și până la fuga din Egipt. Mai departe se menționează descoperirea pe care a avut-o, precum și încredințarea misiunii de a continua planul început cu Avraam și de a conduce pe evrei afară din Egipt în Palestina. Cu multe detalii sunt redate aspectele impresionante ale manifestărilor supranaturale ce au determinat pe egipteni, popor superstițios, să dea drumul evreilor, precum și nimicirea armatelor trimise să îi aducă înapoi pe evrei în timpul traversării Mării Roșii. Trecând de cealaltă parte a Mării, în peninsula Sinai, deja intră în scenă la o scară extinsă persoana Celui ce se descoperise lui Moise și care din acea clipă a început directa călăuzire a poporului evreu prin pustie.
 
Citim în continuare despre intenția înființării unei teocrații, precum și despre Legea de conduită dată la Sinai, alături de Templul mobil pe care evreii l-au realizat în conformitate cu instrucțiunile primite. La final, cartea Exodului ne prezintă imaginea manifestării supranaturale a Creatorului cerurilor și al pământului în actul dedicării cortului Templului ridicat special pentru ca El să fie împreună cu poporul Său pentru totdeauna.
 
Ar mai fi de adăugat și evenimentele nefericite ale pierderii încrederii în Dumnezeu din partea poporului, dorul după îmbuibarea cu carne din Egipt și murmurul continuu împotriva lui Moise. Aceste lucruri exprimă o continuitate peste timp a deficiențelor de caracter ale patriarhilor descriși în cartea Genezei. Însă cu toate acestea, expunerea se încheie pozitiv, oferind imaginea primei teocrații înființate vreodată în istoria omului pe pământ.
 
Ca element central al cărții se poate reține evenimentul comunicării directe dintre Dumnezeu și națiunea Sa cu ocazia proclamării codului Său moral pe muntele Sinai. Acesta a fost momentul de cel mai mare dramatism al întâlnirii dintre om și Dumnezeu din tot ce s-a consemnat vreodată. Credința fermă a lui Avraam combinată cu ascultarea deplină de codul divin, reprezintă învățătura de bază a cărților Geneza și Exod. Însă despre detaliile combinării acestor două elemente în actul de închinare, adică încrederea și ascultarea, vom vorbi în cadrul schiței de studiu a cărții Levitic, următoarea după Exod.
 
Astfel, politeismul a contraatacat încercând să distrugă reapariția monoteismului prin persecutarea evreilor și transformarea lor într-un popor de sclavi, lipsit de drepturi, identitate și memorie. Dar prin intervenția directă a Creatorului, restaurarea monoteismului a mers mai departe prin înființarea primei teocrații și prin eliberarea miraculoasă din Egipt a evreilor, urmată de redarea identității și memoriei lor colective. Acest lucru a presupus trecerea la o religie bazată pe cuvântul scris, descoperit de către Dumnezeu și la o lucrare continuă de educare națională în a rămâne fideli angajamentului de a fi o națiune aleasă pentru Dumnezeu. Astfel, refacerea umanității a mers mai departe în depășirea căderii din Eden, însă despre ceea ce a urmat vom reveni cu detalii în episodul următor.
 
Octavian Lupu