Partea II – Cartea Genezei

Un alt amănunt important în cazul politeismului este acela că niciodată zeii nu depășeau statutul de binefăcători ai umanității. De fapt, ei nu erau creatorii omului, ale formelor de viață de pe pământ sau chiar ale elementelor naturii. Ei doar beneficiau de magia unor puteri superioare și de nemurire, dar altfel și ei făceau parte din această realitate, fiind sub incidența naturii lucrurilor, chiar dacă era vorba de legi superioare celor terestre. Practic, nici un zeu nu exista prin sine însuși, ci doar beneficia de o natură specială, aceasta fiind singura diferență majoră față de om. Practic și ei erau rodul "creației spontane"din elementele fundamentale ale universului. Prin urmare, zeii erau doar aliații umanității împotriva forțelor oarbe ale naturii, împotriva acelor elemente haotice din care au apărut spontan, dar și contradictoriu, o mulțime de forme de viață în mijlocul unor realități fizice potrivnice.
 
Cel mai tragic era faptul că acești zei nu puteau să ofere oamenilor nemurirea și nici să le rezolve pe deplin problemele cu care se confruntau. Ajutorul lor era limitat de propria lor putere magică, o capacitate deținută într-o oarecare măsură de fiecare dintre aceștia.
 
Spre deosebire de această concepție despre lume și viață, monoteismul exprima existența unui singur Dumnezeu, un Creator mai presus decât toate lucrurile având autoritate deplină asupra întregului univers.
 
În acest sens, un rol aparte în promovarea monoteismului l-a avut cartea Genezei, prin intermediul căreia au fost expuse fundamentele credinței în Creatorul întregului univers. Astfel, chiar de la început acestei cărți vom distinge afirmațiile tulburătoare ale alcătuirii lumii noastre prin intermediul cuvintelor rostite de către Creator. Reluarea secvenței "Dumnezeu a zis … Și așa a fost."ne întărește convingerea că toate lucrurile au la baza lor un plan, un proiect cosmic cu totul deosebit.
 
Structura cărții Genezei este liniară, pornind de la creația lumii, continuând cu relatarea evenimentului trist al căderii, redând succint perioada lumii antedeluviene, ulterior fiind expuse mai în detaliu viețile patriarhilor Avraam, Isaac, Iacov și Iosif. Este foarte probabil ca pentru perioada pre-patriarhică, Moise să fi avut la dispoziție diferite surse scrise, sub formă de cărți disponibile în bibliotecile Egiptului. În schimb pentru perioada patriarhilor, mai mult ca sigur că sursa principală a constituit-o tradiția orală a evreilor.
 
Deși conținutul cărții Genezei este atât de divers, unitatea expunerii este totuși asigurată prin intermediul prezenței Creatorului atât în apariția cosmosului, cât și în aplecarea plină de bunăvoință către detaliile specifice ale vieților patriarhilor.
 
De aceea, ar fi util să considerăm cartea Genezei ca o colecție de mai multe scrieri grupate tematic mai întâi în jurul evenimentelor ce au precedat chemarea lui Avraam și ulterior reunind tot ce s-a întâmplat după aceea. Astfel, putem spune că elementul central de convergență a întregii cărți este această chemare specială adresată lui Avraam și urmașilor săi de a fi o națiune aleasă, specială, dedicată în totul mărturisirii adevărului cu privire la închinarea la Creatorul cerului și al pământului.
 
De fapt, Geneza reprezintă deopotrivă cartea facerii lumii și a națiunii alese a lui Dumnezeu. Mai mult, chemarea lui Avraam este răspunsul lui Dumnezeu la căderea în păcat a umanității, un demers plin de compasiune și bunăvoință față de oamenii acestei lumi. Această chemare conduce în final la alcătuirea unei noi umanități, capabile să reziste oricărei tendințe de neascultare.
 
Astfel, idealul sfințeniei cerute de la început primilor oameni, ajunge să fie materializat prin toți cei ce răspund chemării avraamice și aleg să se supună pe deplin lui Dumnezeu. Acest înțeles este evidențiat de toate amănuntele furnizate în cuprinsul Genezei, nefiind neapărat necesară corelarea cu alte părți ale Bibliei.
 
Din acest punct de vedere, dacă vom citi cu atenție raportul facerii lumii, vom avea șansa să distingem fundamentele chemării lui Avraam prin identificarea acestui pământ ca fiind destinat să devină un templu al închinării la Marele Autor. Căderea în păcat reprezintă, mai departe, eșecul primilor oameni în a urma această chemare sfântă de a fi adevărați închinători ai lui Dumnezeu.
 
Istoria perioadei antedeluviene consemnează un eșec similar al tuturor generațiilor din acea vreme. Și ne putem gândi că situația ar fi rămas aceeași, dacă nu ar fi intervenit chemarea lui Avraam și legământul făcut cu el și urmașii săi.
 
Practic, citind cartea Genezei observăm traiectoria descendentă a umanității afundându-se tot mai mult în întuneric. Însă începând cu Avraam acest proces începe să fie reversat într-un plan spiritual superior, ce va fi materializat pe deplin la sfârșitul istoriei acestei lumi.
 
Învățăturile contradictorii ale politeismului sunt astfel date la o parte, iar adevărul cu privire la închinarea la Creator este pus în locul lor. Nimic nu mai rămâne din teoriile stranii ale haosului și creației spontane, fapt pentru care putem înțelege într-o oarecare măsură aversiunea avută de egipteni împotriva evreilor.
 
În cultura materialistă a timpului de față, a da crezare cărții Genezei reprezintă un demers temerar, existând o opoziție similară epocii Egiptului faraonic. Dar despre "contraatacul"politeismului egiptean vom vorbi într-o altă ocazie, când vom discuta schița de studiu asupra cărții Exodului.
 
Octavian Lupu,