Acuzația: În unele din cărțile sale, Ellen White a copiat mult de la alți scriitori, fără să menționeze lucrul acesta și fără să folosească semnele citării, pretinzând totuși că tot ce a scris erau revelații primite din cer.
În 1883, ea a publicat cartea Schițe din viața apostolului Pavel, în care a preluat mult material din cartea scrisă de Conybeare și Howson Viața și epistolele sfântului apostol Pavel (1852). Editorii declară că lucrarea atribuită lui Ellen White a fost scrisă „cu ajutorul Duhului Sfânt”, înșe- lând astfel pe cititori, deoarece cartea era în mare parte copiată. Editorii cărții scrise de Conybeare și Howson (susțin criticii) au amenințat pe Ellen White cu darea în judecată, dacă nu va retrage cartea din circulație; astfel cartea a fost retrasă.
În același fel, cartea Tragedia veacurilor conține mult material din alte cărți cum ar fi Istoria Sabatului de J.N. Andrews, Istoria valdenzilor de Wylie, Istoria Reformațiunii de D’Aubigné, Sanctuarul de U. Smith, Viața lui William Miller de James White și din alte cărți, în timp ce se pre-tindea că fiecare rând este inspirat.
Ellen White a plagiat, a comis furt literar copiind de la alți scriitori, fără să pună citatele între ghilimele și fără să recunoască paternitatea ideilor furate. Cartea Hristos, Lumina lumii cuprinde mult material preluat de la alți scriitori.
Generalități
Cele de mai sus constituie câteva dintre acuzațiile aduse de critici lui Ellen White, privitoare la ceea ce aceștia numesc „plagiat” sau „furt literar”. Criticii au zăbovit mult asupra acestui tip de acuzații prin care au sperat și speră încă să-i convingă pe mulți că Ellen White nu a fost un profet adevărat și nu este demnă de crezare.
Înainte de a continua lectura acestei cărți, cititorul este rugat să se întoarcă la capitolul 2 pentru a revedea secțiunea IV/8 și la capitolul 3, secțiunea III/4, în care este tratată problema împrumuturilor literare ale scriitorilor biblici și ale lui Ellen White. Pentru evaluarea corectă a procedeelor literare și a mijloacelor de expresie întrebuințate în cărțile lui Ellen White, este necesar să cunoaștem bine felul în care Dumnezeu, sursa oricărui adevăr, i-a călăuzit pe profeți în primirea și comunicarea mesajelor pe care El li le-a încredințat și pe care aceștia urmau să le aducă la cunoștința oamenilor.
Dacă nu suntem interesați să denaturăm adevărul, vom descoperi că profeții biblici au împrumutat, uneori în mare măsură, părți din scrierile altor autori, inspirați sau neinspirați, din literatura apocrifă sau chiar din literatura păgână, pentru a-și exprima ideile pe care le-au primit de la Dumnezeu și le-au transmis ca atare oamenilor prin viu grai sau scris. Dumnezeu i-a inspirat pe profeții Săi, care au scris sau le-au vorbit oamenilor în numele Lui.
Orice adevăr este de la Dumnezeu, indiferent cine l-ar fi rostit sau scris. Dacă un profet a folosit cuvintele unui scriitor sau învățător din afara poporului evreu sau chiar din literatura necreștină, pentru a-și exprima ideile inspirate, faptul acesta n-ar trebui să tulbure pe nimeni și n-ar trebui să ducă la concluzia că profetul n-a fost inspirat sau că autorul din ale cărui scrieri a împrumutat este inspirat. Când apostolul Pavel citează din literatura greacă în fața filosofilor greci din Atena, afirmând: „În El avem viața, mișcarea și ființa. Suntem din neamul Lui” (Fapte 10,28), el nu vrea să spună că Epimenides și Aratus, din care citează, au devenit profeți inspirați, ci, pur și simplu, el spune un adevăr rostit și scris de niște păgâni, adevăr care avea mai multă putere de penetrare în mințile acelor gânditori decât un citat din Vechiul Testament.
Preocuparea esențială a lui Dumnezeu în relația Sa cu profeții era ca aceștia să înțeleagă corect mesajul transmis pe căi supranaturale și să-l comunice fără să-l denatureze. Dacă sunt împlinite aceste condiții, forma sau mijloacele prin care este comunicat mesajul nu contează prea mult. Important este ca el să ajungă unde trebuie și să-și atingă scopul. Profetul trebuie să se supună mai întâi directivelor lui Dumnezeu, și nu baremurilor stabilite de oameni.
O altă idee pe care am tratat-o în capitolul despre inspirație este că, în general, profeții n-au fost inspirați în mod verbal, ci în mod dinamic. Altfel spus, ei n-au primit de la Dumnezeu cuvintele, ci ideile. Acestea pot fi exprimate în cuvinte diferite, dar corespunzătoare scopului urmărit. Potrivit acestei concepții, un scriitor inspirat poate întrebuința diferite cuvinte pentru a-și prezenta mesajul; poate folosi materiale diferite pentru a se adresa diferitelor categorii de ascultători, așa cum constatăm în cazul celor patru evangheliști sau în cazul apostolului Pavel care, în epistolele sale, adoptă procedee diferite, corespunzătoare nevoilor destinatarilor. La fel a procedat și Ellen White.
Neînțelegerea felului în care Dumnezeu i-a inspirat pe profeți constituie una dintre cauzele pentru care Ellen White a fost aspru criticată de cei ce considerau că El i-a inspirat pe profeți cuvânt cu cuvânt, în mod verbal sau mecanic. Unul din acești critici a fost și Dudley Canright, despre care am vorbit în cap. 4 al acestei lucrări. El n-a putut pricepe că profetul își poate revizui forma în care se exprimă, poate schimba cuvinte, propoziții sau fraze, poate adăuga sau șterge, poate extinde o lucrare și-i poate îmbunătăți stilul sau maniera de prezentare. De aceea a criticat cu asprime revizuirea primelor patru volume de Mărturii din 1883-1885.
b. Definirea plagiatului
Redau aici definiția Dicționarului explicativ al limbii române: a plagia – a-și însuși, a copia, total sau parțial, ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le drept creații personale; a comite un furt literar, artistic sau științific.
În secolul al XIX-lea, în care Ellen White și-a scris cea mai mare parte a lucrărilor sale, împrumuturile literare, chiar dacă nu erau evidențiate prin semnele citării, nu erau considerate ilegale. Cu timpul, și mai ales astăzi, preocuparea pentru drepturile autorilor a devenit foarte pronunțată. Definirea plagiatului sau a furtului literar trebuie făcută în cadrul regulilor și gândirii timpului în care a fost realizată lucrarea în discuție. Ellen White nu poate fi judecată după regulile de astăzi privitoare la drepturile de autor.
Pentru a stabili infracțiunea de plagiat sau de furt literar, trebuie să se țină seama de cantitatea materialului împrumutat, care nu se reduce la câteva rânduri, ci trebuie să cuprindă o mare parte din opera copiată, a cărei valoare comercială este astfel diminuată și însușită parțial de copiator. Dar, în stabilirea vinovăției, nu se are în vedere doar cantitatea, ci și calitatea materialului împrumutat, natura și scopul selecției făcute, gradul în care folosirea materialului poate diminua profitul autorului cărții din care s-a copiat etc. Aspectul legal al plagiatului trebuie să țină seama de punctul de vedere al generației care estimează, punct de vedere care se schimbă în timp.
Sub aspect moral, plagiatul este încercarea unui scriitor de a-și înșela cititorii, făcându-i să creadă că întreaga lucrare semnată de el este a sa, în timp ce în realitate ea nu este rodul gândirii sale, ci este opera altui autor. Plagiatorul speră întotdeauna că înșelăciunea sa nu va fi descoperită.
c. Acuzatorul plagiator
Se știe că Dudley Canright, unul dintre cei mai aprigi acuzatori ai lui Ellen White, a publicat în 1878 o carte cu titlul Biblia din ceruri, titlu luat de la o carte scrisă de fostul pastor adventist Moses Hull, publicată în 1863. Ambele cărți au fost tipărite la tipografia adventistă din Battle Creek. Comparând cele două cărți, se constată că D. M. Canright a extras mult material din cartea lui Moses Hull, care a devenit curând un spiritist plin de zel.
Deși a preluat pagini întregi de la Moses Hull, Canright nu evidențiază aceasta în nici un fel. Dacă spațiul ne-ar permite, am reproduce aici o pagină din cartea lui Canright și pasajele pe care le-a copiat din cartea cu același titlu a lui Hull, însă nu e cazul. Exemplul arată doar lipsa de scrupule a acestui pretins apărător al adevărului, care nu-și aplică lui însuși regulile după care o condamnă pe Ellen White. În nici una dintre scrierile sale, ea nu a împrumutat pasaje atât de lungi, copiate cuvânt cu cuvânt, cum a făcut Canright. Această practică nu era neobișnuită pe timpul acela și nici nu este cazul s-o condamnăm. Dar, când cineva critică o practică, în timp ce el însuși o folosește în mai mare măsură decât cel criticat, avem de-a face cu un ipocrit fără scrupule.
d. Adevărul despre cartea Tragedia veacurilor
Marea confruntare dintre bine și rău, dintre Dumnezeu și Satana, desfășurată de-a lungul întregii istorii a planetei noastre este tema centrală a tuturor scrierilor lui E. G. White și mai ales a seriei Conflictul veacurilor, care conține cele cinci cărți scrise de Ellen White când a ajuns la maturitate literară: Patriarhi și profeți, Profeți și regi, Hristos, Lumina lumii, Faptele apostolilor și Tragedia veacurilor. În special ultima dintre cărțile enumerate aici reflectă cu cea mai mare forță această confruntare.
Ideile cuprinse în aceste cărți existau în embrion încă din 1858, când a apărut primul volum din seria Spiritual Gifts, intitulat Marea luptă dintre Hristos și îngerii Săi și Satana și îngerii lui. Cartea de 219 pagini, inclusă ca parte finală a ceea ce numim astăzi Experiențe și viziuni, constituia cea dintâi relatare a viziunii pe care Ellen White o avusese în primăvara acelui an. Ea începea cu apariția răului și se încheia cu eliminarea acestuia din univers.
Tema acestui mare conflict s-a dezvoltat în următoarea serie de patru volume, intitulată The Spirit of Prophecy (Spiritul profeției), apărută între anii 1870 și 1884. Ultimul volum al seriei este intitulat „Marea luptă dintre Hristos și Satana, de la distrugerea Ierusalimului până la sfârșitul controversei”. Cartea a fost retipărită de mai multe ori până în 1888, an în care a fost reeditată, îmbogățită și unele părți ale ei rescrise, pentru a întâmpina mai bine nevoile spirituale ale celor aflați în afara Statelor Unite, în special ale celor din Europa, unde lucrarea adventistă începuse de curând. Textul acestei lucrări a rămas neschimbat până în 1911, când a fost nevoie de înnoirea plăcilor tipografice, uzate din cauza repetatelor întrebuințări. În acel an (1911), au fost făcute anumite revizuiri minore pentru eliminarea ambiguităților, plasarea între ghilimele a pasajelor luate de la alți scriitori și indicarea surselor de la care au fost împrumutate.
Ediției din 1888 a cărții Marea luptă sau Tragedia veacurilor, cum mai este numită, i-a fost adăugată o prefață scrisă de Ellen White, care a fost păstrată ca introducere și la ediția din 1911 și pe care o putem citi și în actualele ediții. În această prefață, Ellen White menționează faptul că a citat din diferiți autori, explicând și motivul pentru care a procedat așa, și valoarea acestor împrumuturi în cadrul acestei lucrări. Iată cuvintele ei:
Marile evenimente care au marcat progresul Reformei în veacurile trecute sunt fapte istorice binecunoscute și unanim recunoscute de lumea protestantă; ele sunt fapte pe care nimeni nu le poate ignora. Istoria aceasta am prezentat-o pe scurt în armonie cu scopul cărții… În unele cazuri, acolo unde istoricul a grupat evenimentele, pentru ca să îngăduie pe scurt o vedere cuprinzătoare a subiectului sau a rezumat amănuntele într-un mod potrivit, cuvintele lui au fost citate, dar, în unele cazuri, nu s-a indicat sursa, deoarece citările nu sunt făcute pentru a da autoritate autorului, ci pentru că declarația lui permite o prezentare ușoară și convingătoare a subiectului. Relatând experiența și vederile altora, care au promovat lucrarea de Reformă în zilele noastre, s-au folosit în același fel lucrările lor publicate…1
Scopul urmărit de autoare prin publicarea cărții este arătat limpede:
Scopul acestei cărți este acela de a înfățișa scenele marii lupte dintre adevăr și rătăcire; de a descoperi cursele lui Satana și mijlocul prin care i se poate împotrivi cu succes; de a prezenta o soluție satisfăcătoare a marii probleme a răului, aruncând o astfel de lumină asupra originii și a sorții finale a păcatului, încât să descopere dreptatea și mila, manifestate de Dumnezeu față de făpturile Sale, precum și acela de a arăta natura sfântă, neschimbătoare a Legii Sale.2
Ellen White arată și sursa din care ea și-a extras informațiile esențiale pentru a promova aceste obiective fundamentale:
Prin iluminarea Duhului Sfânt, scenele luptei îndelungate dintre bine și rău au fost descoperite scriitoarei acestor pagini. Din timp în timp, mi s-a îngăduit să privesc lucrarea, în diferite veacuri, a marii lupte dintre Hristos, Prințul vieții și Autorul mântuirii noastre, și Satana, prințul răului, autorul păcatului, primul călcător al sfintei Legi a lui Dumnezeu…
Aceste dezvăluiri erau necesare, pentru că:
în marea luptă finală, Satana va folosi aceleași procedee, va manifesta același spirit și va lucra în același scop ca și în veacurile precedente. Cele petrecute în trecut se vor repeta, cu excepția faptului că lupta viitoare va fi marcată de o așa intensitate, cum lumea n-a mai văzut niciodată.1
După cum se poate vedea cu ușurință, ținând seama de faptul că introducerea din care am citat exista încă din anul apariției acestei cărți (Tragedia veacurilor – 1888), Ellen White n-a încercat niciodată să ascundă felul în care și-a pregătit și scris lucrarea; n-a tăgăduit realitatea împrumuturilor din alte surse, fie ele dinăuntrul sau din afara bisericii. Cărțile din care ea a citat se aflau în multe dintre bibliotecile adventiștilor. Chiar înainte de apariția edițiilor din 1884 și 1888 ale cărții în discuție, Ellen White îndemnase frățietatea să le citească pentru că lecturarea lor „va fi interesantă și profitabilă”.2
Susținerea criticilor că, la apariția ediției din 1884 a cărții Tragedia veacurilor, unii dintre „frații conducători” care au citit-o „au descoperit că era luată în mare măsură din alte publicații” și ca urmare „au protestat energic față de Ellen White”, nu are nici un temei în realitate. Dacă n-ar fi așa, ținând seama de cele menționate mai sus, ar însemna că Ellen White s-ar fi expus în mod deliberat, ca fiind vinovată de furt literar și fraudă profetică. Însă docu-mentele care stau la dispoziția bisericii din anul 1884 și următorii nu fac nici o aluzie că s-ar fi ridicat proteste din rândurile mem-brilor bisericii împotriva împrumuturilor făcute de Ellen White în scrierile sale, deși revista oficială a bisericii încuraja și publica reacțiile criticilor.
Afirmația că Tragedia veacurilor este luată în mare măsură din scrierile altora este, de asemenea, exagerată. Lucrul acesta se poate constata ușor, deoarece, cu prilejul reviziei din 1911, când au fost operate mici ajustări, s-a căutat să se introducă între ghilimele toate pasajele împrumutate de la alți autori. Astfel, fiecare are posibilitatea să calculeze cantitatea de material împrumutat. După unele evaluări demne de încredere, această cantitate de material pentru lucrarea menționată se ridică la 12% din total, exceptând citatele biblice.1
Dacă se ține seama de faptul că aproximativ 2/3 din materialul citat a fost la rândul său citat de autorii cărților din care a extras Ellen White, rezultă că numai 4% din cartea Tragedia veacurilor este împrumutat din producția originală a scriitorilor citați, restul fiind cuvintele lui Martin Luther sau ale altor reformatori sau martiri.
În orice caz, cartea în discuție este originală prin mesajul ei, prin scopurile urmărite, prin organizarea materialului, prin conținutul revelat și prin influența spirituală pe care o exercită asupra cititorilor onești.
e. Schițe din viața apostolului Pavel
Această lucrare a lui Ellen White, apărută în 1883, este considerată de critici ca fiind copiată în mare măsură din cartea Viața și epistolele apostolului Pavel, apărută în 1852 și semnată de Conybeare și Howson. Ea era binecunoscută printre adventiștii de atunci și fusese răspândită în biserică înainte de apariția cărții Schițe din viața apostolului Pavel. Fusese oferită și ca premiu pentru cei ce se abonau la revistele Review and Herald și Signs of the Times.2 Ellen White a apreciat-o în mod elogios astfel: „Viața apostolului Pavel, scrisă de Conybeare și Howson, este foarte valoroasă și este una dintre rarele cărți folositoare pentru cei ce studiază cu stăruință Noul Testament”.1
Când Ellen White a scos cartea Schițe din viața apostolului Pavel, ea era pe deplin conștientă că adventiștii vor recunoaște în aceasta unele pasaje împrumutate din lucrarea lui Conybeare și Howson. (Cartea acestora fusese folosită de adventiști și ca material auxiliar pentru studiile scolii de Sabat). Ea nu considera împrumuturile literare ca fiind ceva dezonorant, iar procedeul se armoniza perfect cu concepția ei despre inspirație, potrivit căreia profetului nu i se interzicea să folosească material din scrierile altora pentru a exprima mesajul primit de la Dumnezeu. De aceea n-a căutat în nici un fel să se ascundă.
Cartea în discuție conține o serie de lecții spirituale încadrate în faptele istorice relatate. Însă afirmația criticilor că lucrarea lui Ellen White este „copiată în mare măsură” din cartea lui Conybeare și Howson este mult exagerată. Cercetările au arătat că materialul împrumutat de Ellen White din cartea menționată, care include expresii, propoziții, parafrazări și citate, se ridică la aproximativ 7% în cartea scrisă de ea. Unele pasaje împrumutate de Ellen White fuseseră, la rândul lor, luate de către autorii de la care ea împrumutase, fără să se menționeze sursa originală. Într-o notă de subsol, autorii doar menționează că „unele lucrări ne-au dat sugestii folositoare și, în anumite cazuri, au fost adoptate chiar cuvintele”.2
O altă lucrare importantă din care Ellen White a împrumutat aproximativ 2% în lucrarea menționată anterior este Viața și lucrarea sfântului apostol Pavel de F. W. Farrar (New York, 1879). În prefața cărții sale, Farrar recunoaște deschis că „toți cercetătorii vieții sfântului Pavel sunt îndatorați lui Conybeare și Howson, însă el menționează imediat că lucrarea sa a fost „scrisă în mare măsură cu un alt scop și dintr-un alt punct de vedere”.1
Cartea de care ne ocupăm, Schițe din viața apostolului Pavel, este una dintre cele mai apreciate cărți ale autoarei și a fost reeditată de două sau de trei ori. Multe exemplare au fost distribuite ca premii pentru cei abonați la revistele bisericii și răspândite de „Societatea de tratate” a bisericii. După aproximativ doisprezece ani de la apariție, stocul fiind epuizat, i s-a făcut lui Ellen White propunerea pentru o nouă ediție. Ea însă n-a dat curs propunerii, deoarece dorea să scrie o carte similară, dar mult îmbogățită, care să cuprindă activitatea apostolilor după înălțarea Mântuitorului. Planul a fost realizat abia în anul 1911, când a apărut cartea Faptele apostolilor, care a luat locul cărții Schițe din viața apostolului Pavel.
Unul dintre critici a declarat că Ellen White și-a retras cartea din circulație din cauza amenințării că va fi dată în judecată pentru plagiat de către publiciștii americani ai cărții Viața și epistolele apostolului Pavel, din care Ellen White extrăsese anumite pasaje. Pentru cei care cunosc faptele, această declarație pare o glumă de prost gust. Ea se bazează pe presupuneri, denaturări și falsuri. N-a existat nici o amenințare din partea celor care au publicat cartea lui Conybeare și Howson. Mai mult, nici un publicist din nici o țară n-a adus vreodată acuzații împotriva lui Ellen White pe temeiul că drepturile de autor sau ale publiciștilor ar fi fost încălcate prin cărțile scrise de ea.
Până în 1 iulie 1891, între Statele Unite și Marea Britanie, unde fusese scrisă cartea lui Conybeare și Howson, n-a existat nici o convenție privitoare la protejarea drepturilor de autor. În aceste condiții nu existau temeiuri legale pentru darea în judecată a cuiva din cauza încălcării unor drepturi de autor care nu existau. Abia din 1891 protejarea drepturilor de autor ale scriitorilor din fiecare dintre cele două țări a fost extinsă și în cealaltă țară. Dar legea nu avea un caracter retroactiv și deci nu se putea aplica în nici un fel cărții scrise de Ellen White în 1883.
Dar cea mai clară dovadă că n-a existat și nu putea să existe nici un fel de amenințare cu darea în judecată a lui Ellen White pentru plagiat este schimbul de scrisori din 1924 dintre Casa de Editură „Review and Herald” și Compania Thomas J. Crowell, care publicase cartea Viața și epistolele apostolului Pavel. Iată conținutul celor două scrisori:
Către Compania T. J. Crowell
New York City, 15 ian. 1924
Domnilor,
Cu câțiva ani în urmă, ați publicat o cartea intitulată Viața și epistolele apostolului Pavel. În 1883, Compania Casei de Editură „Review and Herald” a tipărit o carte, la Battle Creek, Michigan, intitulată Schițe din viața apostolului Pavel. Datorită asemănărilor de idei și cuvinte din mai multe locuri din carte, s-a susținut multă vreme că ați amenințat cu darea în judecată în cazul în care cartea nu va fi retrasă din circulație.
Această susținere este răspândită acum în scris și m-aș bucura să știu dacă există vreun adevăr în ea. Orice informație pe care ați putea să mi-o furnizați va fi foarte apreciată.
Cu respect, al dv.
(semnat) C. E. Holmes.
Răspunsul nu a întârziat:
Către dl. C. E. Holmes,
18 ian. 1824
511 North Grove Aven.
Oak Park 111
Dragă domnule,
Am primit scrisoarea dv. din 15 ianuarie. Noi publicăm cartea Viața și epistolele apostolului Pavel a lui Conybeare, dar aceasta nu este supusă drepturilor de autor și n-am avea nici un temei pentru a deschide vreo acțiune împotriva cărții dv. Noi nu credem că am făcut vreo obiecțiune sau că am ridicat vreo pretenție ca aceea despre care vorbiți.
Am fi foarte bucuroși să vedem materialul tipărit la care vă referiți,
Ai dv.
Compania Thomas Y. Crowell
Oricine s-ar fi așteptat ca, măcar după un asemenea răspuns, criticile să amuțească, iar acuzațiile să se stingă, însă realitatea este alta. Perseverența celor ce lucrează sub stindardul celui numit „tatăl minciunii” este greu de imaginat. Totuși, adevărul nu va fi înfrânt. Cu cât împotrivirea față de el este mai mare, cu atât va străluci mai puternic.
Așadar:
Nu există nici o dovadă că Ellen White ar fi căutat să-i înșele pe cititorii ei, ascunzând faptul că uneori a întrebuințat cuvintele altora pentru a-și exprima ideile.
Cantitatea și calitatea materialului împrumutat n-au afectat cu nimic interesele autorilor de la care a împrumutat. Nu se poate dovedi că vreunul din acești autori s-ar fi plâns sau ar fi acuzat-o pe Ellen White de așa ceva.
Împrumuturile literare nu constituiau materialul de bază pentru temele abordate de Ellen White, ci erau doar mijloace de expresie pentru prezentarea corespunzătoare a ideilor și temelor revelate ei prin călăuzire divină. Ea n-a căutat în cărțile altora teme sau idei. Nu avea nevoie de așa ceva, deoarece mesajul esențial i-a fost dat de Dumnezeu. Ceea ce o preocupa era găsirea formei adecvate conținutului revelat.
Standardele actuale, privind drepturile de autor, nu corespund în totul cu cele existente în urmă cu un secol sau cu un secol și jumătate. Corectitudinea unui scriitor în relație cu ceilalți scriitori trebuie să fie apreciată conform standardelor existente în timpul în care acesta a scris.
Ellen White nu avea o concepție verbală sau mecanică despre inspirație, ci dinamică. Altfel spus, ea credea că Dumnezeu nu le transmite profeților cuvintele în care aceștia să se exprime, decât rareori. El le comunică profeților mesajul prin imagini și idei, iar profetul le exprimă prin mijloacele de care dispune. Atunci când găsește la alții un limbaj mai potrivit decât acela de care dispune personal, este gata să-l folosească. În cadrul concepției că inspirația este dinamică și nu verbală sau mecanică, pot avea loc revizuiri, ștergeri sau adăugiri, îmbunătățiri stilistice sau de redactare ale scrierilor anterioare, cu condiția ca aceste intervenții să nu afecteze mesajul, fondul, conținutul, gândurile revelate profetului.
În scrierile lui Ellen White există mesaje de încurajare, avertizare, mângâiere, mustrare, îndrumări spirituale etc., care acoperă mii de pagini pe care ea le-a scris cu totul independent de alți scriitori. La fel s-a întâmplat și în cazul prezicerilor ei inspirate. Faptul acesta se poate vedea clar din natura materialului scris. Însă acolo unde simțea nevoia să împrumute forme de exprimare, ea nu ezita s-o facă.
Folosirea unor materiale istorice de către Ellen White nu era un scop în sine, ci un mijloc de a sublinia ideile revelate și de a-l pregăti pe cititor să înțeleagă evenimentele viitoare cu care se vor confrunta biserica și lumea.
Sursa: pcschop.3x.ro
