Avraam ajunsese acum înaintat în vârstă si se astepta să moară curând; mai rămăsese totusi să facă ceva pentru a asigura împlinirea făgăduintei făcute urmasilor săi. Isaac era cel rânduit în mod providential să-i urmeze ca păstrător al Legii lui Dumnezeu si părinte al poporului ales, dar el era încă necăsătorit. Locuitorii Canaanului erau dedati la idolatrie, iar Dumnezeu interzisese legăturile de căsătorie dintre poporul Său si ei, binestiind că astfel de căsătorii vor duce la apostazie. Patriarhul se temea de efectele stricăcioase ce îl înconjurau pe fiul său. Credinta puternică a lui Avraam în Dumnezeu si supunerea fată de vointa Sa se reflectau în caracterul lui Isaac; dar sentimentele tânărului erau puternice, fiind înclinat spre duiosie si îngăduintă. Dacă s-ar fi unit cu cineva care nu se temea de Dumnezeu, atunci ar fi fost în primejdie de a sacrifica principiul de dragul armoniei, al păcii. În mintea lui Avraam, alegerea unei sotii pentru fiul său era o problemă de mare însemnătate; el era nerăbdător să-l vadă căsătorit cu cineva care să nu-l înstrăineze de Dumnezeu.
În vremurile vechi, întelegerile de căsătorie erau, în mod general, făcute de către părinti si acesta era obiceiul si printre aceia care se închinau lui Dumnezeu. Nimănui nu i se cerea să se căsătorească cu cineva pe care nu-l putea iubi; dar în dăruirea sentimentelor lor, tinerii erau călăuziti de judecata si experienta părintilor lor temători de Dumnezeu. S-ar fi considerat o dezonoare pentru părinti, si chiar o crimă, dacă s-ar fi urmat o cale contrară acesteia.
Isaac, încrezându-se în întelepciunea si iubirea tatălui său, era multumit să lase în seama lui această problemă, crezând, de asemenea, că Dumnezeu Însusi îl va călăuzi în alegerea făcută. Gândurile patriarhului s-au îndreptat către rudele tatălui său din tara Mesopotamiei. Desi nu erau lipsiti de idolatrie, ei păstrau totusi cunoasterea si închinarea fată de viul Dumnezeu. Isaac nu trebuia să plece din Canaan pentru a merge la ei, dar s-ar fi putut ca printre ei să se găsească o tânără gata să lase căminul său si să se unească cu el pentru a păstra curată închinarea la viul Dumnezeu. Avraam a încredintat această importantă problemă "celui mai bătrân rob", un om evlavios, cu experientă si judecată sănătoasă, care-l slujise mult timp cu credinciosie. El i-a cerut acestui slujitor să facă un jurământ solemn înaintea Domnului, că nu îi va lua fiului său Isaac o sotie dintre canaaniti, ci îi va alege o fată din familia lui Nahor din Mesopotamia. El i-a cerut să nu-l ia pe Isaac cu el acolo. Dacă nu s-ar fi găsit o tânără care să fie gata să-si părăsească rudeniile, atunci trimisul avea să fie dezlegat de jurământul său. Patriarhul l-a încurajat în lucrarea lui dificilă si delicată cu asigurarea că Dumnezeu avea să încoroneze cu izbândă misiunea sa. "Domnul, Dumnezeul cerului", zicea el, "care m-a scos din casa tatălui meu si din patria mea" va trimite pe îngerul Său înaintea ta".
Solul trimis a plecat fără întârziere la drum. Luând cu el zece cămile, care aveau să folosească atât celor ce-l însoteau, cât si alaiului ce avea să însotească mireasa ce avea să se întoarcă cu el, încărcate, de asemenea, cu daruri pentru viitoarea sotie si prietenele ei, el a făcut călătoria cea lungă dincolo de Damasc si, de acolo mai departe, până la mănoasele câmpii ce ajung până la marele râu al Răsăritului. Sosit în Haran, "cetatea lui Nahor", el a poposit în afara zidurilor, în apropierea fântânii la care femeile din partea locului veneau seara să scoată apă. Pentru el a fost un timp de chinuitoare grijă. De alegerea pe care o făcea el depindeau rezultate importante nu numai pentru casa stăpânului său, ci si pentru generatiile viitoare; si cum putea el oare să facă o alegere înteleaptă printre oameni ce-i erau cu totul străini? Aducându-si aminte de cuvintele lui Avraam, că Dumnezeu va trimite pe Îngerul Său cu el, se rugă cu stăruintă pentru o călăuzire încununată de succes. În familia stăpânului său fusese deprins cu manifestarea continuă a bunătătii si ospitalitătii si acum el se ruga ca semnul care să arate pe tânăra aleasă de Dumnezeu să fie un act de bunăvointă.
Nici nu terminase bine de rostit rugăciunea, că răspunsul a si venit. Printre femeile care erau strânse la fântână, purtarea plăcută a uneia dintre ele îi atrase atentia. Pe când aceasta se întorcea de la fântână, străinul îi iesi în întâmpinare, cerându-i apă din vadra pe care o purta pe umăr. Cererea a fost împlinită cu bunăvointă, la care s-a adăugat oferta de a scoate, de asemenea, apă si pentru cămile, o lucrare ce era un lucru obisnuit chiar si pentru fiicele de printi, când trebuia să fie adăpate turmele si cirezile tatălui lor. În felul acesta a fost dat si semnul dorit. Fata "era foarte frumoasă", si bunăvointa ei neîntârziată dădea mărturie despre o inimă bună si o fire activă si energică. Până aici mâna Providentei fusese cu el. După ce a recunoscut bunătatea ei prin daruri bogate, trimisul a întrebat despre familia ei; luând cunostintă despre faptul că ea era fiica lui Betuel, nepotul lui Avraam, el "a plecat capul si s-a aruncat cu fata la pământ înaintea Domnului".
Omul s-a rugat să fie găzduit în casa tatălui ei si, în cuvintele lui de multumire, a dat pe fată legătura lui cu Avraam. Întorcându-se acasă, tânăra povesti ce se întâmplase, si Laban, fratele ei, alergă îndată să-l aducă pe străin si pe cei ce-l însoteau, ca să se bucure de ospitalitatea lor.
Eliezer n-a vrut să mănânce până când n-a povestit despre însărcinarea pe care o primise, despre rugăciunea sa de la fântână, cu toate amănuntele legate de acestea. Apoi spuse: "Acum, dacă voiti să arătati bunăvointă si credinciosie fată de stăpânul meu, spuneti-mi; dacă nu, spuneti-mi iarăsi, ca să mă îndrept la dreapta sau la stânga". Răspunsul a fost: "De la Domnul vine lucrul acesta; noi nu-ti mai putem spune nici rău, nici bine. Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o si du-te, ca să fie nevasta stăpânului tău, cum a spus Domnul" (Gen.24,33- 51).
După ce a fost obtinut consimtământul familiei, Rebeca însăsi a fost întrebată dacă vrea să meargă la o depărtare asa de mare fată de casa tatălui său si să se căsătorească cu fiul lui Avraam. Ea a crezut, din cele ce s-au petrecut, că Dumnezeu a ales-o ca să fie sotia lui Isaac si a răspuns: "Da, vreau".
Slujitorul, anticipând bucuria stăpânului său pentru faptul că misiunea lui a izbutit, era nerăbdător să plece; si a doua zi dis de dimineată au si pornit la drum spre casă. Avraam locuia la Beer-Seba, iar Isaac, care avea grijă de turme în tinutul învecinat, se întorsese la cortul tatălui său ca să astepte sosirea solului trimis în Haran. "Într-o seară, când Isaac iesise să cugete în taină pe câmp, a ridicat ochii si s-a uitat, si iată că veneau niste cămile. Rebeca a ridicat si ea ochii, a văzut pe Isaac si s-a dat jos de pe cămilă. Si a zis robului: ‘Cine este omul acesta care vine înaintea noastră pe câmp?’ Robul a răspuns: ‘Este stăpânul meu!’ Atunci ea si-a luat mahrama si s-a acoperit. Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara, a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui, si el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale" (Gen.24,63- 67).
Avraam observase urmările căsătoriilor între cei ce se temeau de Dumnezeu si cei ce nu se temeau de El, din zilele lui Cain si până în zilele sale. Consecintele propriei sale căsătorii cu Agar, cum si legăturile de căsătorie ale lui Ismael si Lot îi stăteau înainte. Lipsa credintei din partea lui Avraam si a Sarei a avut ca rezultat nasterea lui Ismael, amestecul semintei celor neprihăniti cu cei netemători de Dumnezeu. Influenta tatălui asupra fiului a fost zădărnicită de către rudeniile idolatre ale mamei, cum si prin legăturile lui Ismael cu nevestele lui păgâne. Gelozia lui Agar si a nevestelor pe care ea le-a ales pentru Ismael a înconjurat familia sa cu o barieră pe care în zadar s-a străduit Avraam s-o înfrângă.
Învătăturile pe care Avraam i le-a dat din copilărie n-au rămas fără efect asupra lui Ismael, dar influenta nevestelor lui a avut ca rezultat înscăunarea idolatriei în familia sa. Despărtit de tatăl său si amărât de certurile si nemultumirile unui cămin lipsit de iubire si temere de Dumnezeu, Ismael a fost împins să aleagă viata sălbatică si prădalnică de sef de trib în pustie, "mâna lui fiind împotriva tuturor oamenilor si mâna tuturor oamenilor fiind împotriva lui" (Gen.16,12). Spre sfârsitul vietii sale el s-a pocăit de căile lui rele si s-a întors la Dumnezeul tatălui său, dar amprenta pe care a pus-o asupra caracterului urmasilor săi a rămas. Neamul puternic care a coborât din el a fost un popor turbulent, păgân, care a constituit întotdeauna o îngrijorare si o durere pentru urmasii lui Isaac.
Sotia lui Lot a fost o femeie egoistă si nereligioasă, iar influenta ei a dus la despărtirea sotului ei de Avraam. Dacă n-ar fi fost ea, Lot n-ar fi rămas în Sodoma, lipsit de sfatul întelept al patriarhului temător de Dumnezeu. Influenta sotiei sale si legăturile cu cetatea cea nelegiuită l-ar fi dus la înstrăinare de Dumnezeu, dacă n-ar fi fost învătătura credincioasă primită în tinerete de la Avraam. Căsătoria lui Lot si alegerea de a locui în Sodoma au fost primele verigi într-un lant de evenimente care au chinuit lumea timp de multe generatii.
Nimeni dintre cei ce se tem de Dumnezeu nu se poate uni cu cineva care nu se teme de El, fără să fie în primejdie. "Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiti?" (Amos 3,3). Fericirea si binele în căsătorie depind de unitatea celor doi; dar între cel credincios si cel necredincios există o radicală deosebire în ceea ce priveste gustul, înclinatiile si scopurile. Ei slujesc la doi stăpâni, între care nu poate fi nici o întelegere. Oricât de curate si corecte ar fi principiile cuiva, influenta tovarăsului necredincios va avea tendinta de a-l îndepărta pe credincios de Dumnezeu.
Acela care a păsit în legământul căsătoriei pe când era neconvertit, prin pocăinta sa se asează sub obligatii mai puternice pentru a fi credincios sotului său, oricât de mult s-ar deosebi cu privire la credinta religioasă; cu toate acestea, cerintele lui Dumnezeu trebuie să fie asezate mai presus de orice legături pământesti, chiar dacă urmarea ar fi încercările si persecutiile. Împreună cu un spirit de dragoste si blândete, această credinciosie poate influenta câstigarea celui necredincios. Dar căsătoria unui crestin cu un necredincios este interzisă de Sfânta Scriptură. Îndrumarea dată de Dumnezeu este: "Nu vă înjugati la un jug nepotrivit cu cei necredinciosi" (2 Cor.6,14.17-18).
Isaac a fost foarte mult onorat de Dumnezeu atunci când a fost făcut mostenitor al făgăduintelor prin care lumea avea să fie bine-cuvântată; si cu toate acestea, când el avea patruzeci de ani, s-a supus judecătii tatălui său, când a rânduit pe slujitorul său cu experientă si temător de Dumnezeu ca să-i aleagă o sotie. Si rezultatul acestei căsătorii, asa cum este el prezentat în Sfintele Scripturi, este un tablou duios si plin de frumusetea fericirii casnice: "Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara, a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui, si el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale".
Ce contrast între purtarea lui Isaac si aceea dată pe fată de tinerii din zilele noastre, chiar si printre cei ce mărturisesc că sunt crestini! Prea adesea tinerii consideră că dăruirea sentimentelor lor este o problemă asupra căreia numai eul lor trebuie consultat, o problemă în care nici Dumnezeu si nici părintii lor n-ar trebui să se amestece. Cu mult înainte ca tinerii si tinerele să fi ajuns la maturitate, ei îsi închipuie că sunt capabili să facă singuri alegerea, fără ajutorul părintilor lor. Câtiva ani de căsătorie sunt de obicei suficienti pentru a le arăta greseala, dar adesea este prea târziu pentru a preveni urmările ei dezastruoase. Căci aceeasi lipsă de întelepciune si stăpânire de sine, care i-a impus să facă o alegere grăbită, le-a permis să facă răul si mai mare, până când legătura căsătoriei ajunge un jug chinuitor. Multi si-au distrus astfel fericirea în această viată si nădejdea lor pentru viata viitoare.
Dacă există un subiect care ar trebui să fie cercetat cu grijă, si în care sfatul persoanelor mai în vârstă si cu mai multă experientă ar trebui căutat, atunci acesta este subiectul căsătoriei; dacă a fost vreodată un timp când Biblia a fost necesară ca un îndrumător, dacă a fost vreodată un timp când călăuzirea divină ar trebui căutată în rugăciune, atunci acesta este înainte de a face pasul acela care leagă oamenii laolaltă pentru toată viata.
Părintii n-ar trebui niciodată să piardă din vedere propria lor răspundere pentru fericirea viitoare a copiilor lor. Respectul lui Isaac pentru judecata tatălui său a fost rezultatul educatiei care îl învătase să iubească o viată de ascultare. În timp ce Avraam le cerea copiilor săi să respecte autoritatea părintească, viata sa zilnică dădea mărturie că acea autoritate nu însemna o stăpânire egoistă sau arbitrară, ci era întemeiată pe dragoste si avea în vedere binele si fericirea lor.
Tatii si mamele ar trebui să socotească ca o datorie a lor să îndrume sentimentele tineretului, pentru ca ele să fie legate de persoane care le pot fi soti corespunzători. Ei trebuie să-si dea seama că au datoria ca, prin învătătura si exemplul lor, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să modeleze într-atât caracterul copiilor lor, chiar din cea mai fragedă vârstă, încât ei să fie curati si nobili si să fie atrasi de ceea ce este bun si adevărat. Cei ce se aseamănă se adună; cei ce se aseamănă se pretuiesc între ei. Fie deci ca dragostea pentru adevăr, curătie si bunătate să fie sădită de timpuriu în suflet si tineretul să caute societatea acelora care posedă aceste caracteristici.
Părintii să caute, în propriul lor caracter si în viata căminului lor, să exemplifice iubirea si bunăvointa Tatălui ceresc. Căminul să fie plin de lumina soarelui. Aceasta va fi de o mai mare valoare pentru copiii nostri decât pământul sau banii. Iubirea pentru cămin să fie păstrată vie în inimile lor, ca ei să privească înapoi la căminul copilăriei lor ca la un loc al păcii si fericirii, vecin cu cerul. Membrii familiei nu au toti aceleasi trăsături de caracter si vor fi ocazii frecvente pentru exercitarea răbdării si îngăduintei, dar, prin iubire si stăpânire de sine, toti pot fi legati laolaltă într-o strânsă unire.
Adevărata iubire este un principiu înalt si sfânt, cu totul deosebit în caracter de acea iubire care se naste prin impuls, dar care moare de îndată ce este greu încercată. Prin credinciosia fată de datorie în casa părintească se pregătesc tinerii pentru propriile lor căminuri. Aici trebuie să se practice renuntarea de sine si să se dea pe fată bunătatea, curtoazia si simpatia crestină. În acest fel, iubirea va fi păstrată caldă în inimă si acela care iese dintr-un astfel de cămin ca să stea în fruntea unei familii proprii va sti cum să sporească fericirea aceleia pe care o va alege ca tovarăsă a sa de viată. Căsătoria, în loc de a fi sfârsitul iubirii, va fi numai începutul ei.
