După împrăstierea de la Babel, idolatria a devenit aproape universală si, în cele din urmă, Dumnezeu i-a lăsat pe păcătosii împietriti să meargă mai departe pe căile lor rele, în timp ce l-a ales pe Avraam, din semintia lui Sem, si l-a făcut păzitorul Legii Sale pentru generatiile viitoare. Avraam crescuse în mijlocul superstitiilor si al păgânismului. Chiar cei din casa tatălui său, prin care fusese păstrată cunostinta de Dumnezeu, au cedat în mod treptat influentelor seducătoare din jurul lor; ei "slujeau altor dumnezei" (Iosua 24,2), în loc să-I slujească lui Iehova. Dar adevărata credintă nu avea să piară. Dumnezeu totdeauna a păstrat o rămăsită care să-L slujească. Adam, Set, Enoh, Metusala, Noe, Sem, într-o linie neîntreruptă, au păstrat din veac în veac descoperirile pretioase ale vointei Sale. Fiul lui Terah a devenit mostenitor al acestei comori sfinte. Idolatria îl chema din toate părtile, dar în zadar. Credincios printre cei lipsiti de credintă, neatins de coruptie în mijlocul apostaziei ce predomina, el s-a tinut neclintit de adorarea singurului si adevăratului Dumnezeu. "Domnul este lângă toti cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu toată inima" (Ps. 145,18). El i-a făcut cunoscut lui Avraam vointa Lui si i-a dat o lămurită cunoastere a cerintelor Legii Sale si a mântuirii care avea să fie realizată prin Hristos.
Lui Avraam i-a fost dată făgăduinta, foarte pretioasă oamenilor din vremea aceea, si anume că va avea nenumărati urmasi si că va ajunge un neam mare. "Voi face din tine un neam mare si te voi binecuvânta; îti voi face un nume mare si vei fi o binecuvântare" (Gen.12,2). La aceasta a mai fost adăugată asigurarea mai pretioasă decât orice altceva pentru mostenitorul credintei, si anume că din urmasii săi avea să vină Răscumpărătorul lumii. "Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine" (vers.3). Si totusi, ca o primă conditie a împlinirii, trebuia să fie o punere la probă a credintei; se cerea un sacrificiu.
Solia lui Dumnezeu a ajuns la Avraam: "Iesi din tara ta, din rudenia ta si din casa tatălui tău si vino în tara pe care ti-o voi arăta" (Gen.12,1). Pentru ca Dumnezeu să-l poată califica pentru marea Sa lucrare, ca păstrător al sfintelor Sale cuvinte, Avraam trebuia să fie despărtit de cei cu care fusese asociat la începutul vietii sale. Influenta neamurilor si a prietenilor avea să fie o piedică în calea educatiei pe care Dumnezeu Îsi propusese să o dea slujitorului Său. Acum, când într-un mod special Avraam era legat de cer, el trebuia să locuiască printre străini. Caracterul său trebuia să fie cu totul deosebit, diferit de celelalte caractere din lume. El nici n-ar fi putut explica felul comportării sale, astfel încât să fie înteles de prietenii săi. Lucrurile spirituale trebuie întelese în mod spiritual, iar motivele si actiunile sale nu erau întelese de către rudeniile lui idolatre.
"Prin credintă, Avraam, când a fost chemat să plece dintr-un loc, pe care avea să-l ia ca mostenire, a ascultat si a plecat, fără să stie unde se duce" (Evr.11,8). Ascultarea neconditionată a lui Avraam este una dintre cele mai izbitoare dovezi ale credintei ce poate fi aflată în întreaga Scriptură. Pentru el, credinta era "o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredintare despre lucrurile care nu se văd" (Evr.11,1). Sprijinindu-se pe făgăduinta divină, fără cea mai slabă asigurare exterioară a împlinirii ei, el si-a părăsit casa si rudeniile, cum si tara lui de nastere, si a plecat fără să stie încotro, pentru a merge acolo unde îl conducea Dumnezeu. "Prin credintă, a venit si s-a asezat el în tara făgăduintei, ca într-o tară care nu era a lui, si a locuit în corturi, ca si Isaac si Iacov, care erau împreună mostenitori cu el ai aceleiasi făgăduinte" (Evr.11,9).
N-a fost deloc usoară încercarea prin care a trecut Avraam si sacrificiul ce se cerea din partea lui nu era nicidecum dintre cele mai mici. Erau legături puternice care îl legau de tara sa, de rudeniile si familia sa. Dar el n-a ezitat să asculte chemarea. El nu avea nici o întrebare de pus în legătură cu tara făgăduintei, dacă solul era fertil si clima sănătoasă, dacă tara avea locuri plăcute si dacă îi oferea posibilitatea să strângă avere. Dumnezeu a vorbit, si slujitorul Său trebuia să asculte; locul cel mai fericit de pe pământ pentru el era locul în care Dumnezeu voia ca el să fie.
Sunt multi aceia care, asemenea lui Avraam, sunt pusi la probă. Ei nu aud vocea lui Dumnezeu vorbindu-le în mod direct, din ceruri, ci El îi cheamă prin învătăturile Cuvântului Său si prin evenimentele providentei Sale. Acestora poate că li se cere să părăsească legăturile apropiate si aducătoare de folos, să se despartă de rude si să pornească pe o cale ce pare a fi numai o cale a lepădării de sine, a greutătilor si sacrificiului. Dumnezeu le-a rânduit o lucrare pe care s-o facă; dar o viată lipsită de griji, cum si influenta prietenilor si rudelor, i-a împiedicat în dezvoltarea trăsăturilor de caracter esentiale pentru împlinirea ei. El i-a chemat undeva departe de influenta si ajutorul omenesc si-i conduce să simtă nevoia după ajutorul Său si să depindă numai de El, pentru ca El să li se poată descoperi. Cine este oare gata ca la chemarea Providentei să renunte la planurile la care tinea cu drag si să se despartă de legăturile familiale? Cine este gata să accepte noi răspunderi si să păsească în câmpuri necunoscute de activitate, aducând la îndeplinire lucrarea lui Dumnezeu cu hotărâre si inimă binevoitoare, socotind – de dragul lui Hristos – pagubele ca un câstig? Cel care va face astfel are credinta lui Avraam si va împărtăsi cu el acea "greutate vesnică de slavă" (2 Cor.4,17), cu care "suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături" (Rom.8,18).
Chemarea cerului i s-a adresat de prima dată lui Avraam, în vreme ce el locuia în "Ur din Haldea" (Gen.11,31) si de unde, ascultând de ea, a plecat în Haran. Până aici l-a însotit familia sa, căci, pe lângă închinarea la idoli, ei se mai închinau si adevăratului Dumnezeu. Avraam a rămas aici până la moartea lui Terah. Dar, de la mormântul tatălui său, glasul divin îl cheamă să meargă mai departe. Fratele său, Nahor, si familia lui s-au lipit de casa si idolii lor si au rămas acolo. Pe lângă Sara, nevasta lui Avraam, numai Lot, fiul lui Haran care murise de multă vreme, a ales să împărtăsească viata de peregrin a patriarhului. Cu toate acestea, grupul celor care au plecat din Mesopotamia a fost mare. Avraam avea deja mari turme si cirezi nenumărate, bogătiile Orientului, si era înconjurat de un număr mare de servi si ajutoare. El a plecat din tara părintilor săi, ca să nu se mai întoarcă niciodată, luând cu el tot ceea ce avea, "toate averile pe care le strânseseră si cu toate slugile (sufletele, KJV) pe care le câstigaseră în Haran" (Gen.12,5). Printre acestia erau multi care erau mânati de consideratii mai înalte decât acelea de câstig si interese personale. În timpul sederii lor în Haran, atât Avraam, cât si Sara au adus si pe altii la închinarea si slujirea adevăratului Dumnezeu. Acestia s-au alăturat de casa patriarhului si l-au însotit în tara făgăduintei. "Au plecat în tara Canaan si au ajuns în tara Canaan" (Gen.12,5).
Locul în care au poposit pentru prima dată a fost Sihem. La umbra stejarilor lui More, într-o vale largă si ierboasă, cu grădinile ei de măslini si izvoare de apă, între muntele Ebal pe de o parte si muntele Garizim pe de altă parte, Avraam si-a asezat tabăra. Tara în care a intrat patriarhul era o tară plăcută si bună, "tară cu pâraie de apă, cu izvoare si cu lacuri, care tâsnesc din văi si munti; tară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini si cu rodii, tară cu măslini si cu miere" (Deut.8,7-8).
Dar pentru închinătorii lui Iehova, o umbră grea zăcea asupra dealurilor împădurite si a câmpiei roditoare. "Canaanitii erau atunci în tară." Avraam ajunsese la împlinirea nădejdilor sale, dar găsise tara ocupată de un neam străin si plin de idolatrie. Prin dumbrăvi erau ridicate altare ale zeilor falsi si pe înăltimile din jur erau aduse jertfe omenesti. În timp ce el se prindea de făgăduinta divină, nu fără prevestiri îngrozitoare si-a întins el cortul. Apoi "Domnul S-a arătat lui Avraam si i-a zis: ‘Toată tara aceasta o voi da semintei tale‘" (Gen.12,7). Credinta lui a fost întărită de această asigurare, că prezenta divină era cu el si că n-a fost lăsat pe mâna celor nelegiuiti. "Si Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase" (Gen.12,7). Desi era încă un peregrin, el s-a mutat în curând într-un loc lângă Betel si a înăltat iarăsi un altar si a chemat acolo Numele Domnului. Avraam, "prietenul lui Dumnezeu", ne dă un valoros exemplu. Viata lui a fost o viată de rugăciune. Oriunde îsi ridica el cortul, ridica alături si altarul său, strângând pe toti cei din tabăra sa la jertfele de dimineată si seară. Când îsi muta cortul, altarul rămânea acolo. În anii următori, unii dintre canaanitii nomazi au primit învătături de la Avraam; si ori de câte ori unul dintre acestia ajungea la altarul acela, stia cine fusese acolo înaintea lui; când îsi aseza cortul, el repara altarul si se închina acolo viului Dumnezeu.
Avraam a călătorit mai departe, spre miazăzi, si din nou credinta sa a fost încercată. Cerul n-a mai dat ploaie, pâraiele încetaseră să mai curgă prin văi si iarba se uscase pe câmpii. Turmele si cirezile nu mai găseau păsune si foametea ameninta întreaga tabără. Nu cumva patriarhul punea acum la îndoială conducerea Providentei? Nu privea el oare înapoi cu dor la belsugul câmpiilor Haldeii? Toti priveau cu îngrijorare să vadă ce va face Avraam, când necazuri după necazuri se abăteau asupra lui. Atâta vreme cât încrederea lui părea nezdruncinată, ei simteau că mai era nădejde; erau siguri că Dumnezeu era Prietenul său si că El încă îi călăuzea.
Avraam nu putea să explice căile Providentei; el nu ajunsese la împlinirea sperantelor lui; dar se tinea tare de făgăduinta: "Te voi binecuvânta, îti voi face un nume mare si vei fi o binecuvântare". Cu rugăciuni stăruitoare, el chibzuia să vadă cum să păstreze viata celor ai săi si a turmelor sale, dar nu îngăduia ca împrejurările să zdruncine credinta sa în Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a scăpa de foamete, el coborî în Egipt. El n-a uitat Canaanul si, în strâmtorarea sa, nu s-a întors în Haldea, de unde venise si unde era belsug de pâine; ci a căutat un refugiu temporar, cât mai aproape posibil de tara făgăduintei, intentionând să se întoarcă în curând acolo unde l-a asezat Dumnezeu.
În providenta Sa, Dumnezeu a adus această încercare asupra lui Avraam, ca să-l învete lectia supunerii, a răbdării si a credintei, lectii ce aveau să fie asezate în scris pentru binele tuturor acelora care aveau să fie chemati mai târziu să sufere necazuri. Dumnezeu îi conduce pe copiii Săi pe o cale pe care ei nu o cunosc, dar nu-i uită si nici nu-i leapădă pe aceia care îsi pun încrederea în El. El a îngăduit să vină suferinta asupra lui Iov, dar nu l-a uitat. El a îngăduit ca Ioan cel iubit să fie exilat pe insula pustie Patmos, dar Fiul lui Dumnezeu l-a întâlnit acolo si viziunea Sa a fost plină de scene de o slavă nepieritoare. Dumnezeu îngăduie ca încercările să vină asupra poporului Său pentru ca, prin statornicia si ascultarea lor, ei să fie îmbogătiti spiritual, iar prin exemplul lor să fie o sursă de putere pentru altii. "Eu stiu gândurile pe care le am cu privire la voi, gânduri de pace si nu de nenorocire" (Ier.29,11). Chiar acele încercări, care pun cel mai sever la probă credinta noastră si ne fac adesea să credem că Dumnezeu ne-a uitat, au menirea să ne apropie mai mult de Hristos, ca să lăsăm toate poverile noastre la picioa-rele Lui si să ajungem să avem parte de pacea pe care El ne-o dă în schimb.
Dumnezeu încearcă totdeauna pe poporul Său în cuptorul suferintei. În dogoarea focului din cuptor se separă zgura de aurul adevărat al caracterului crestin. Isus este Acela care supraveghează atent încercarea; El stie ce este necesar pentru curătirea metalului pretios pentru ca el să reflecte strălucirea iubirii Sale. Dumnezeu Îsi învată servii prin încercări grele si apăsătoare. El vede că unii au puteri ce pot fi folosite pentru înaintarea lucrării Sale si pe aceste persoane le pune la încercare; în providenta Sa, El îi aduce în pozitii care pun la probă caracterul lor si scot în evidentă defectele si slăbiciunile care sunt ascunse propriei lor cunoasteri. El le oferă ocazia să corecteze aceste defecte si să se facă vrednici de slujba Lui. El le arată slăbiciunile si îi învată să se sprijine pe El; căci El este singurul lor ajutor si singura lor apărare. În felul acesta, obiectivul Lui este atins. Ei sunt educati, pregătiti si disciplinati, gata să aducă la îndeplinire marile rosturi pentru care le-au fost date puteri îndestulătoare. Când Dumnezeu îi cheamă la lucru, ei sunt gata, iar îngerii cerului li se alătură în lucrarea pe care o au de îndeplinit pe pământ.
În timpul rămânerii sale în Egipt, Avraam a dat dovadă de faptul că nu se eliberase de slăbiciunile si imperfectiunile omenesti. Ascunzând faptul că Sara era sotia sa, el a dat pe fată neîncredere în purtarea de grijă divină, o lipsă a acelei alese credinte si a curajului, de atâtea ori si în mod nobil exemplificate în viata lui. Sara era foarte frumoasă si el nu se îndoia de faptul că egiptenii aceia negriciosi o vor pofti pe frumoasa străină si, pentru a fi a lor, nu se vor da înapoi de a-l ucide pe sotul ei. El a considerat că nu se făcea vinovat de minciună, prezentând-o pe Sara ca fiind sora sa, pentru că ea era fiica tatălui său, dar nu era si fiica mamei sale. Dar ascunderea legăturilor reale dintre ei a fost o minciună. Dumnezeu nu poate aproba nici o deviere de la o strictă integritate. Datorită lipsei de credintă a lui Avraam, Sara a fost pusă într-o mare primejdie. Împăratul Egiptului, fiind informat de frumusetea ei, a adus-o în palatul său, având de gând s-o ia de sotie. Dar Dumnezeu, în mila Sa, a ocrotit-o pe Sara, trimitând judecătile Lui asupra casei imperiale. În acest fel, monarhul a aflat adevărul în această problemă si, mâniat că fusese înselat, l-a mustrat pe Avraam si i-a înapoiat sotia, spunând: "Ce mi-ai făcut?" De ce ai zis: ‘Este sora mea’ si am luat-o astfel de nevastă? Acum, iată-ti nevasta, ia-o si pleacă" (Gen.12,18.19).
Avraam a fost umplut cu multe daruri de către împărat; chiar si acum faraon nu a îngăduit să i se facă vreun rău lui sau celor ce erau cu el, ci a poruncit ca o gardă să-l petreacă în sigurantă în afara granitelor împărătiei sale. În vremea aceea, s-au făcut legi care interziceau egiptenilor să aibă legături cu păstorii străini, relatii asa de familiare, cum ar fi a mânca si a bea cu ei. Îndepărtarea lui Avraam de către faraon a fost amabilă si generoasă; dar el i-a cerut să părăsească Egiptul, căci nu si-a putut permite să-i îngăduie să rămână. Din nestiintă, el fusese aproape să-i facă o mare pagubă, dar Dumnezeu a intervenit si l-a scăpat pe monarh de a comite un asa mare păcat. Faraon a văzut în acest străin un om pe care Dumnezeul cerului l-a onorat si s-a temut să aibă în împărătia sa pe cineva care era atât de vădit în gratia divină. Dacă Avraam ar fi rămas în Egipt, averea si onoarea sa în continuă crestere ar fi putut trezi invidia si lăcomia egiptenilor si i s-ar fi putut face vreun rău, pentru care ar fi fost făcut răspunzător monarhul, ceea ce putea aduce din nou judecătile asupra casei împărătesti.
Avertizarea care îi fusese dată lui faraon s-a dovedit a fi o apărare pentru Avraam în legăturile lui de mai târziu cu popoarele păgâne, deoarece lucrurile nu puteau fi tinute în taină. S-a văzut că Dumnezeul căruia Avraam I se închina avea să-l apere pe servul Său si că orice vătămare ce i s-ar aduce lui avea să fie pedepsită. Este un lucru primejdios, acela de a face rău unuia dintre copiii Împăratului cerului. Psalmistul se referă la acest capitol din experienta lui Avraam, când spune, vorbind poporului ales, că Dumnezeu "a pedepsit împărati din pricina lor, spunând: ‘Nu vă atingeti de unsii Mei si nu faceti rău proorocilor Mei’" (Ps.105,14.15). Este o interesantă asemănare între experienta lui Avraam în Egipt si cele petrecute cu urmasii săi, cu sute de ani mai târziu. Si unii, si altii au mers în Egipt din pricina foametei, si unii, si ceilalti au locuit acolo. Prin manifestarea judecătilor divine în apărarea lor, teama de ei i-a cuprins pe egipteni; si, îmbogătiti de darurile păgânilor, au iesit de acolo cu mari bogătii.
