Creștinul adevărat va fi voios. Nu îngăduiți ca îngrijorările și încurcăturile vieții de zi cu zi să vă tulbure mintea și să vă înnegureze chipul. Căci altfel va exista întotdeauna câte ceva care să vă neliniștească, să vă tulbure. Viața este așa cum ne-o facem și vom găsi ceea ce căutăm. Dacă vom căuta tristețe și tulburare, dacă mintea ticluiește numai exagerarea micilor dificultăți inerente, vom găsi din acestea din belșug, ca să umplem cu ele gândurile și conversațiile noastre. Însă, dacă vom căuta partea luminoasă a lucrurilor, vom găsi suficiente lucruri care să ne facă voioși și fericiți. Dacă oferim zâmbete, acestea ne vor fi înapoiate; dacă rostim cuvinte plăcute, optimiste și nouă, la rândul nostru, ne vor fi adresate astfel de cuvinte.
Când creștinii sunt mohorâți și deprimați, ca și când ar fi lipsiți de prieteni, părăsiți, ei dau o impresie greșită despre religie. În unele cazuri, s-a susținut ideea că voioșia nu se potrivește cu demnitatea caracterului creștin, însă acest lucru este o greșeală; cerul este numai bucurie; iar dacă noi adunăm în sufletele noastre bucuriile cerului și, pe cât posibil, le manifestăm prin cuvinte și comportament, vom fi mai plăcuți Tatălui nostru ceresc decât dacă am fi mohorâți și triști.
Datoria fiecăruia este să cultive voioșia în loc să zăbovească mereu asupra necazurilor și supărărilor. Mulți nu doar că ajung de compătimit în acest fel, însă ajung chiar să-și sacrifice sănătatea și fericirea unei imaginații bolnave. Împrejurul lor sunt lucruri care nu sunt plăcute, iar înfățișarea lor este mereu posomorâtă și, mai mult decât cuvintele, aceasta exprimă o stare de nemulțumire. Aceste simțăminte deprimante le sunt foarte dăunătoare pentru sănătate, deoarece, îngreunând digestia, ei își dau peste cap alimentația. Întristarea și neliniștea nu pot remedia nici un singur rău, însă pot provoca multe rele; dar voioșia și optimismul, în timp ce luminează calea altora, "sunt viață pentru cei ce le găsesc și sănătate pentru întregul trup."
În vremuri grele, Ellen White a fost optimistă. [ În 1867, fratele James White, care a fost într-o stare critică în urma unui atac de paralizie, a fost internat la "Our Home" în Dansville, New York. Medicul respectivei instituții privea religia ca pe ceva ce aduce descurajare și își îndemna pacienții să participe la diferite distracții pentru a-i înveseli. Ellen White a fost invitată de unul dintre participanți să se înscrie la un dans și a fost invitată să-și înece necazul prin această participare. Cuvintele de mai sus au constituit răspunsul dânsei la sugestia repectivă.] Mă vedeți voi vreodată mohorâtă, abătută, descurajată sau plângându-mă de ceva? Eu am o credință și nu pot face acest lucru. O înțelegere greșită a idealului adevărat, cu privire la caracterul creștin și serviciul creștin, este cea care ne conduce la aceste concluzii. Lipsa religiei autentice produce întristare, descurajare și mâhnire. Creștinii serioși caută să-L imite pe Domnul Isus, căci a fi creștin înseamnă a fi asemenea lui Hristos. Este într-adevăr esențial să avem concepții corecte în legătură cu viața lui Hristos, obiceiurile Lui, pentru ca principiile Sale să poată fi respectate în noi, care vom fi asemenea Lui.
O slujire pe jumătate, iubind lumea, eul, distracțiile frivole, îl fac pe slujitor să fie timid, laș; el Îl urmează pe Hristos o mare parte din cale de la distanță mare. O slujire din inimă, binevoitoare față de Isus, produce o religie luminoasă. Cei care Îl urmează pe Hristos îndeaproape nu sunt mohorâți. În Hristos este lumină, pace și bucurie pentru totdeauna. Avem mai multă nevoie de Hristos, nu de atâta vorbărie, mai multă nevoie de Hristos și mai puțin egoism. Umblați ca niște copiii ai luminii. Nu este voia lui Dumnezeu ca noi să fim posomorâți sau nerăbdători și nici ușuratici și superficiali. Este planul bine ticluit al lui Satana de a-i împinge pe oameni când într-o extremă, când într-alta. Ca niște copiii ai luminii, Dumnezeu dorește ca noi să cultivăm un spirit voios, fericit, pentru a-I putea aduce laude Lui, care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.
Să câștigăm afecțiunea copiilor. Zâmbiți, părinți! Zâmbiți, profesori! Dacă inima vă este tristă, nu lăsați ca fața să exprime acest lucru. Faceți ca strălucirea ce vine dintr-o inimă iubitoare, mulțumitoare, să vă lumineze expresia feței. Debarasați-vă de demnitatea de fier, adaptați-vă nevoilor copiilor și faceți-i să vă iubească. Trebuie să le câștigați atașamentul, dacă doriți să le imprimați în inimă adevărul cu privire la religie.
Mențineți o înfățișare plăcută și o voce melodioasă. Părinților, fiți voioși, nu ușuratici, ci mulțumitori, ascultători și supuși Tatălui ceresc. Nu aveți libertatea de a vă manifesta simțămintele, dacă se ivesc lucruri care vă enervează. A câștiga iubirea în educația copiilor noștri înseamnă a fi asemenea apelor adânci care curg mereu. Ei sunt mielușeii turmei lui Dumnezeu. Aduceți-i pe cei micuți la Hristos. Dacă părinții vor să-și educe copiii pentru a fi plăcuți, ei n-ar trebui să le vorbească niciodată pe un ton de ceartă. Educați-vă pe voi înșivă să aveți o înfățișare plăcută și puneți toată dulceața și melodia posibilă în voce. Îngerii lui Dumnezeu sunt întotdeauna lângă cei micuți ai voștri, dar tonurile vocilor voastre aspre, tari și irascibile nu sunt plăcute pentru urechile lor.
Mama trebuie să cultive o atitudine voioasă, mulțumitoare, fericită. Orice efort în această direcție va fi răsplătit cu îmbelșugare atât în ce privește bunăstarea fizică, cât și caracterul moral al copiilor ei. Un spirit vesel va aduce fericire în familia ei și va îmbunătăți într-o mare măsură propria ei sănătate.
Îndepărtați umbrele și ușurați povara. Priviți lucrurile într-o manieră luminoasă, căutând să îndepărtați umbrele care, dacă ne concentrăm asupra lor, vor învălui sufletul. Cultivați simpatia față de semeni. Faceți ca în cămin să domnească voioșia, bunătatea și iubirea. Aceasta va spori dragostea pentru exercițiul religios, iar datoriile, mari și mici, vor fi îndeplinite cu o inimă senină.
Voioșia care nu are de-a face cu ușurătatea este un har creștin. Noi putem avea adevărata demnitate creștină și în același timp putem fi voioși și plăcuți în purtarea noastră. Voioșia, care nu are de-a face cu ușurătatea, este unul dintre harurile creștine.
