Marturisirea pacatelor
“Cine isi ascunde faradelegile nu propaseste, dar cine le marturiseste si se lasa de ele, capata indurare” (Proverbe 28,13).
Conditiile pentru obtinerea milei lui Dumnezeu sunt simple, drepte si rationale. Domnul Dumnezeu nu cere de la noi sa facem unele lucruri greu de indeplinit pentru a putea primi iertarea de pacat. Nu este nevoie sa facem pelerinaje lungi si obositoare sau sa ne supunem unor penitente dureroase spre a recomanda astfel fiinta noastra Dumnezeului cerului sau pentru a ispasi in acest fel pacatele noastre; pentru ca acela care marturiseste si paraseste pacatul sau capata indurare.
Apostolul spune: “Marturisiti-va unii altora pacatele si rugati-va unii pentru altii, ca sa fiti vindecati”. (Iacob 5,16). Marturisiti-va pacatele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, si marturisiti-va greselile unii altora! Daca ai jignit, ai facut vreun rau prietenului sau aproapelui tau, trebuie sa-ti recunosti greseala, iar datoria lui este sa te ierte. Apoi trebuie sa ceri iertare de la Dumnezeu, pentru ca fratele pe care l-ai ranit este proprietatea lui Dumnezeu si, ranindu-l, ai pacatuit impotriva Creatorului si Rascumparatorului sau. Cazul este adus apoi in fata singurului si adevaratului Mijlocitor, marele nostru Preot, care “in toate lucrurile a fost ispitit ca si noi, dar fara pacat”, care are “mila de slabiciunile noastre” si care poate sa ne curateasca de orice intinaciune (Evrei 4,15).
Aceia care nu si-au umilit inimile inaintea lui Dumnezeu, recunoscandu-si vinovatia, nu au indeplinit inca prima conditie spre a fi primiti de El. Daca n-am experimentat lucrul acesta, n-am trait acea pocainta de care nimanui nu-i va parea rau vreodata si daca nu ne-am marturisit pacatele cu o reala umilinta si zdrobire de suflet, scarbiti de nelegiuirea noastra, atunci nu am cautat cu adevarat iertarea pacatelor; si daca niciodata n-am cautat-o, atunci niciodata nu vom gasi pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care noi nu dobandim iertarea pacatelor din trecut este acela ca nu suntem dispusi sa ne umilim inimile si sa ne supunem conditiilor aratate in Cuvantul adevarului. Cu privire la aceasta problema ne sunt date instructiuni clare. Marturisirea pacatelor, publica sau particulara, ar trebui sa fie o exprimare libera si din toata inima. Ea nu trebuie sa fie impusa pacatosului. Ea nu trebuie facuta intr-un mod usuratic si nepasator si nici nu trebuie sa fie obtinuta cu sila de la aceia care n-au ajuns sa-si dea seama de caracterul josnic al pacatului. Marturisirea care, insa, este o revarsare a adancului fiintei noastre gaseste calea spre Dumnezeu, spre mila Sa nemasurata. Psalmistul spune: “Domnul este aproape de cei cu inima infranta, si mantuieste pe cel cu duhul zdrobit” (Psalmul 34,18).
Adevarata marturisire are totdeauna un caracter deosebit si recunoaste pacatul pe nume. Pacatele pot fi de o asa natura incat trebuiesc marturisite numai lui Dumnezeu; pot fi din cele ce trebuie sa fie marturisite celor carora le-am adus vatamare, sau pot avea un caracter public si deci va trebui sa fie marturisite public. Dar oricum ar fi marturisirea, ea trebuie sa fie categorica, bine definita si la subiect, recunoscand pe nume pacatele de care cel gresit s-a facut vinovat.
in zilele lui Samuel, israelitii s-au abatut de la Dumnezeu. Ei au ajuns sa sufere consecintele pacatului lor; pentru ca au pierdut credinta in Dumnezeu, si-au pierdut increderea in puterea si intelepciunea Lui de a conduce natiunea lor, au pierdut increderea in maiestria Lui de a apara si duce la bun sfarsit cauza Sa. Ei au intors spatele Marelui Carmuitor al universului si au dorit sa fie condusi la fel cum erau conduse natiunile din jurul lor. inainte ca sa gaseasca pace, ei au facut aceasta marturisire clara: “…la toate pacatele noastre am mai adaugat si pe acela de a cere un imparat pentru noi”
(1 Samuel 12,19). Acesta era pacatul de care se faceau vinovati, si acest pacat trebuia marturisit. Pacatul nerecunostintei apasa asupra sufletelor lor si ii despartea de Dumnezeu.
Marturisirea pacatelor nu va fi primita de Dumnezeu daca nu este insotita de o pocainta sincera si de reforma. Trebuie sa se vada o schimbare hotarata in viata; orice lucru care constituie o ofensa la adresa lui Dumnezeu trebuie dat la o parte. Aceasta va fi urmarea unei adevarate cainte, a unei adevarate pareri de rau pentru pacat. Lucrarea pe care o avem de facut este foarte clar asezata inaintea noastra: “Spalati-va deci si curatiti-va! Luati dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ati facut! incetati sa mai faceti raul! invatati-va sa faceti binele, cautati dreptatea, ocrotiti pe cel asuprit; faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva” (Isaia 1,16.17). “Daca da inapoi zalogul, intoarce ce a rapit, urmeaza invataturile care dau viata si nu savarseste nici o nelegiuire, va trai negresit si nu va muri” (Ezechiel 33,15). Apostolul Pavel, vorbind despre lucrarea pocaintei, spune: “Caci uite, tocmai intristarea aceasta a voastra dupa voia lui Dumnezeu, ce framantare a trezit in voi! Si ce cuvinte de dezvinovatire! Ce manie! Ce frica! Ce dorinta aprinsa! Ce ravna! Ce pedeapsa! in toate voi ati aratat ca sunteti curati in privinta aceasta” (2 Corinteni 7,11).
Cand pacatul a distrus in om simtul moral, cel gresit nu va mai vedea defectele caracterului sau si nici nu-si va mai da seama de grozavia pacatului pe care l-a comis. Daca pacatosul nu se supune puterii convingatoare a Duhului Sfant, el ramane aproape orb fata de pacatul sau. Atunci marturisirea sa nu este sincera si nici serioasa. Pentru fiecare pacat recunoscut el prezinta o scuza, declarand ca daca n-ar fi fost anumite imprejurari, el n-ar fi facut aceasta sau aceea pentru care este mustrat.
Dupa ce Adam si Eva au mancat din pomul oprit, au fost cuprinsi de un simtamant de rusine si teama. La inceput, singurul lor gand a fost cum sa se scuze pentru pacat si cum sa scape de teribila condamnare la moarte. Cand Domnul i-a intrebat cu privire la pacatul lor, Adam a raspuns aruncand vina in parte asupra lui Dumnezeu si in parte asupra tovarasei lui: “Femeia pe care mi-ai dat-o ca sa fie langa mine, ea mi-a dat din pom si am mancat”. Femeia, la randul ei, a aruncat vina asupra sarpelui zicand: “Sarpele m-a amagit, si am mancat din pom” (Geneza 3,12.13). De ce ai facut sarpele? De ce i-ai ingaduit sa vina in gradina Edenului? Acestea au fost intrebarile cuprinse in scuza ei pentru pacatul savarsit, aruncand astfel asupra lui Dumnezeu responsabilitatea caderii lor in pacat. Spiritul indreptatirii de sine isi are originea in tatal minciunii si a fost dat pe fata de toti fiii si fiicele lui Adam. Marturisirile de acest fel nu sunt inspirate de Duhul Sfant si nu vor fi primite de Dumnezeu. Adevarata pocainta va conduce pe pacatos sa-si vada vinovatia si s-o recunoasca fara viclenie sau ipocrizie. Asemenea sarmanului vames, neindraznind sa-si ridice ochii spre cer, el va striga: “Doamne, fii milostiv mie, pacatosul”. Iar aceia care isi recunosc vinovatia vor fi iertati si indreptatiti, pentru ca Domnul Hristos va pleda cu sangele Sau in favoarea celui cu adevarat pocait.
Exemplele de adevarata pocainta si umilinta pe care le gasim in Cuvantul lui Dumnezeu dau pe fata un spirit de reala marturisire in care nu exista nici o scuza pentru pacat si nici o incercare de indreptatire de sine. Apostolul Pavel n-a incercat sa ascunda nimic; el infatiseaza pacatul sau in cele mai negre culori, fara a incerca sa-si usureze vina. El spune: “Am aruncat in temnita pe multi sfinti, caci am primit puterea aceasta de la preotii cei mai de seama; si, cand erau osanditi la moarte, imi dadeam si eu votul impotriva lor. I-am pedepsit adesea in toate sinagogile si imi dadeam toate silintele ca sa-i fac sa huleasca. in pornirea mea nebuna impotriva lor, ii prigoneam pana in cetatile straine” (Fapte 26,10.11). El n-a ezitat sa declare: “Hristos Isus a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu” (1 Timotei 1,15).
Inima smerita si zdrobita, supusa printr-o pocainta adevarata, va aprecia iubirea lui Dumnezeu si valoarea jertfei de pe Golgota. Dupa cum un fiu se marturiseste unui tata iubitor, tot asa si cel ce se caieste cu adevarat va aduce toate pacatele sale inaintea lui Dumnezeu. Este scris: “Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9).
