Teodor Hutanu
"Atunci Domnul a zis: „Tie iti este mila de curcubetele acesta… Si Mie sa nu-Mi fie mila de Ninive, cetatea cea mare, in care se afla mai mult de o suta douazeci de mii de oameni, care nu stiu sa deosebeasca dreapta de stanga lor, afara de o multime de vite!” Iona 4, 10.11
Modul in care actioneaza Dumnezeu se dovedeste a fi o ghicitoare continua pentru noi. Raspunsul insa poate fi aflat, daca ne vom alatura lui Iona in calatoria spre descoperirea milei autentice. Iona are mila pentru ceea ce a crescut intr-o singura zi, fara aportul sau personal. Cu aceasta planta, Iona nu are nici o legatura, cu exceptia faptului ca i-a adus confort pentru o zi.
Imediat ce Dumnezeu a trezit mila in inima lui Iona, El poate sa-i vorbeasca profetului despre mila divina: Si Mie sa nu-Mi fie mila de Ninive? Contrastul major dintre versetele 10 si 11 sta in aceste doua cuvinte – „tu” si „Eu”. Lui Iona ii este mila si lui Dumnezeu ii este mila, insa contrastul este inimaginabil. tie iti este mila de o planta, Mie imi este mila de Ninive. De fapt, Dumnezeu ii spune lui Iona: „Voi, oamenii, suferiti intot-deauna cand vi se ia ceea ce v-a fost oferit in dar. insa Eu, Dumnezeul vostru, sufar pentru ceea ce am creat.” Apelul actual al cartii lui Iona este pentru recunoasterea fraternitatii universale. Toti oamenii sunt legati intre ei prin faptul ca Dumnezeu este Creatorul lor. Chiar oamenii care reprezentau puterea violenta a Asiriei, precum si marinarii pagani de pe corabie, toti sunt creaturile lui Dumnezeu si copiii Sai, fata de care manifesta cea mai profunda preocupare.
Este crestinul zilelor noastre capabil sa accepte ca cei care, din punct de vedere filozofic, social si religios, sunt total diferiti de cei care ne numim copii ai lui Dumnezeu sunt tinta preocuparii Dumnezeului iubirii, in aceeasi masura cu noi? Oameni din toate starile sociale, din orice cultura, culoare, rasa si religie constituie grupul copiilor instrainati de Dumnezeu, instrainare pe care Dumnezeu cauta sa o indeparteze.
Instrainarea de Dumnezeu este cauza instrainarii dintre oameni. Unde se afla radacina acestei rataciri? Unul din pericolele care ii pandesc pe oameni este tentatia de a deveni o parte a mediului in care traiesc, nesesizand semnificatiile vitale care strabat Universul. Apostolul Pavel ne spune ca natura suporta „durerile facerii”, asteptand descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8,19-22). Desertaciunea mediului uman este sesizata si de Solomon (Eclesiastul 1,2), care este coplesit de caracterul tranzitoriu si lipsa de finalitate a realizarilor omenesti. Iona, plin de incredere in sine pentru ca il cunoaste pe Dumnezeu (Iona 4,2), ajunge total indiferent fata de soarta creatiunii lui Dumnezeu din afara perimetrului Palestinei. Fara a fi prea surprinsi, trebuie sa recunoastem ca aceasta atitudine a devenit obisnuita in multe biserici crestine din zilele noastre. Dumnezeu Se vede constrans sa-l aduca pe profet la nivelul omului obisnuit. Disconfortul zilei toride, racoarea placuta a curcubetelui, efectul devastator si epuizant al vantului de rasarit il scot pe Iona din tarcul teologiei sale: el reactioneaza ca un om obisnuit fata de conditiile de mediu. Cand naratiunea revine la Dumnezeu, Iona trebuie sa exprime in termeni teologici ceea ce a invatat ca simplu om de la Creatorul sau. indata ce Iona recunoaste inlantuirea sa cu restul creatiunii lui Dumnezeu, Creatorul poate sa declare legatura dintre Sine si creatiunea Sa, creatiune care nu este reprezentata doar de iudei si pagani – creati dupa chipul si asemanarea Sa –, ci chiar si de lumea animalelor.
Tendinta de a crede ca totul poate fi explicat in termeni naturalisti, omitand increderea in activitatea Revelatiei, este o trasatura a secularismului, care este la randul sau o creatie a stiintei moderne. Credinta ca tot ce exista are o cauza naturala, care poate fi explicata stiintific, ne loveste cu lesin, asemenea reactiei lui Iona la vantul de rasarit, pentru ca ne trezim dintr-o data imbatraniti, transformandu-ne cele sapte zile de geneza in ere geologice si cei sase mii de ani ai planetei in milioane de ani, brazdandu-ne fruntea si sufletul cu riduri ireversibile.
S-ar parea ca teoria lui Darwin nu reprezinta o amenintare prea serioasa pentru autoritatea Scripturilor. Multi crestini contemporani au ajuns sa accepte teoria evolutiei, in timp ce isi mentin crezul in infailibilitatea Bibliei. Sinteza care rezulta – si care este de fapt un produs sincretic – poarta titlul incitant de „evolutie creativa”. Adica Dumnezeu a creat omenirea prin intermediul unui proces evolutiv, extins de la sase zile la lungi si nedefinite epoci.
Ca si Iona, preocupati de corectitudinea formularilor teologice, nu sesizam efectele indepartate ale darwinismului, multumindu-ne cu declaratia ca Biblia ramane neatinsa. ingramadirea in aceeasi minte a evolutiei si a Scripturii ne dovedeste ca suntem in stare sa explicam originea rasei umane, fara a face apel obligatoriu la credinta in Dumnezeul Creator. Un Creator poate fi integrat in doctrina evolutionista, dar credinta in Dumnezeu nu este vitala pentru sustinerea si consistenta acestei teorii.
Pentru a vedea efectele ciudate ale acestei casatorii fortate dintre evolutionism si Scriptura, sa ne indreptam spre realitatea sociala imediata. Afectati de darwinism, nu mai privim familia, autoritatea, sistemul economic sau educational ca fiind structurate conform unor principii descoperite in mod divin. Pretinsa evolutie biologica este considerata ca fiind responsabila de dezvoltarea institutiilor sociale, care trebuie sa tina pasul cu nevoile schimbatoare ale omenirii in dezvoltare. Desi pare o afirmare libera a valorilor, darwinismul furnizeaza argumente rationaliste pentru discriminari rasiale, etnice, socio-economice etc.
Dupa primul razboi mondial s-a dezvoltat convingerea covarsitoare ca anglo-saxonii sunt o rasa superioara, ceea ce a dus la temerea ca imigrantii din Europa occidentala si de sud-est se vor amalgama cu zestrea superioara a acestei rase, diminuandu-i calitatea genetica. Rasa rezultanta – se sustinea – va instaura o cultura inferioara si maretia Americii va disparea. S-a ajuns astfel la legi discriminatorii pentru anumite grupuri rasiale si etnice, prin care se incerca tinerea in afara granitelor Americii a oamenilor „inferiori” rasial. Teoria evolutiei a afectat viata sociala intr-un mod nevisat nici de Darwin.
Sunt avocati care acuza asigurarea unui sistem de ajutor social claselor defavorizate. Argumentul acestora este ca cei care au capacitatea de a prospera vor reusi si fara sustinerea societatii. Persoanele inferioare, sustin ei, nu trebuie incurajate sa considere ca au dreptul sa beneficieze de ceea ce talentele lor limitate si caracterul lor nesatisfacator nu le permit sa obtina singure. Acesti avocati ii apara pe cei instariti, considerand ca acestia nu au nici o obligatie fata de cei lipsiti.
Argumentatia continua, sustinand ca cei inferiori nu pot fi ajutati, indiferent de marimea asistentei oferite. Nerealizand progrese evidente in urma ajutorului, cei inferiori trebuie lasati pe seama selectiei naturale! „Societatea care se ingrijeste cel mai putin de membrii ei se ingrijeste cel mai bine!” este dictonul lor. Varianta religioasa suna asemanator: „Dumne-zeu ii ajuta pe toti cei care se ajuta singuri.”
Adaugand la numele lui Darwin si pe cel al lui Thomas Malthus – din care Darwin a extras din greu substanta teoriilor sale –, realizam un lant „stiintific” care ne ajuta sa concluzionam ca trimiterea de ajutoare pentru suferinzii lumii a treia aduce mai mult rau decat bine. Acordand ajutor unei tari ca Bangladesh, nu se reuseste altceva decat reproducerea si multiplicarea unei populatii imense. in mod ironic, sustin avocatii selectiei naturale, programele de ajutorare fac sa sporeasca in viitor numarul celor infometati. Concluzia spre care ne conduce aceasta logica este ca populatia trebuie lasata sa scada prin selectie naturala, cei mai buni vor supravietui si vor realiza un sistem social si economic viabil, cladit pe increderea in resursele personale.
Implicatiile etice ale acestui mod naturalist de a privi viata sunt mai inspaimantatoare decat cele economice. Darwinismul sugereaza ca omenirea actuala va fi inlocuita de o specie superioara, care intr-o zi va domina planeta. Asa cum destinul maimutei s-a deplasat spre om, omul va face loc supraomului. Unii urmasi ai lui Nietzsche, furati de iluzia grandorii, s-au visat a fi deasupra tipului inferior de Homo sapiens, numiti dispretuitor „turma”.
Cel care s-a folosit catastrofal de aceste idei a fost Adolf Hitler, care l-a declarat pe Nietzsche un fel de filozof oficial si folosea muzica lui Wagner, pe care Nietzsche o considera intruchiparea spiritului gandirii sale. Daca Dumnezeu este mort, asa cum pretindea el, evolutia este legea Universului. intr-un asemenea univers, cel mai tare supravietuieste si puterea vointei este motivatia fundamentala a omenirii.
Tendinta de a ne considera deasupra restului omenirii este la fel de adevarata astazi, ca si pe timpul lui Darwin, Hitler si Iona. Ea se numeste elitism. intr-o carte scrisa de Richard Bach, Jonathan Livingstone Seagull, regasim aceasta aroganta atat de placuta cititorilor moderni. Naratiunea vorbeste despre un pescarus care considera ca normele care guverneaza pescarusii il opresc de la avantarea spre inaltimi ametitoare si il lipsesc de experienta incitanta a plonjarii cu viteze interzise spre pamantul de sub el. Jonathan isi da seama ca numai stabilindu-si singur regulile el poate deveni tot ceea ce poate fi, experimentand viata in plinatatea ei. Nenumarati pescarusi de pe tarmul oceanului omenirii de astazi cred ca au responsabilitatea atingerii starii de autodeterminare, ignorand total legile imuabile ale Creatorului lor. La marginea Ninivei, Iona se visa un asemenea pescarus, iar multi crestini abordeaza mileniul trei sub aceeasi viziune!
Biblia ne elibereaza de toate limitarile discriminarii. Pentru ca exista un Dumnezeu care asaza o demnitate infinita in dreptul fiecarei persoane, atunci nu suntem indreptatiti niciodata sa retrogradam vreo fiinta umana la o categorie inferioara, considerand ca ar sluji mai bine rasa umana prin simpla incetare de a exista. Pentru crestin nu exista „super-rase”, pentru ca in Hristos nu mai este nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod, nici barbat, nici femeie.
Recunoscand semnificatia divina asezata asupra fiintei umane, vom putea dezvolta o atitudine de respect fata de oricine, ceea ce va face imposibila repetarea unui Auschwitz si ne va elibera de atractia periculoasa a evolutionismului elitist.
Credinciosii in Dumnezeul Bibliei nu pot accepta pervertirea relatiilor interumane, considerandu-se superiori fata de asa-numita turma a omenirii. Ei stiu ca Pastorul cel Bun Si-a dat viata pentru fiecare membru al acestei turme, ca Dumnezeu nu cauta la fata omului si ca evreii, un popor dispretuit, sunt tocmai cei prin care vor fi binecuvantate toate neamurile pamantului. Ei stiu ca un Galilean umil, fara afisare de putere lumeasca, rastignit pe o cruce romana, este speranta istoriei. Ei stiu ca cei care vor sa fie stapani trebuie sa fie slujitori, ca cei dintai vor fi cei din urma si ca cei din urma vor fi cei dintai, iar cea mai inalta realizare este de a deveni „robul suferind” pentru binele altora.
Crestinismul ne indeamna sa sustinem programele de ajutorare a celor neajutorati. Devenim gata de sacrificiu si altruisti nu datorita unei obligatii nobile, ci pentru ca simtim ca Dumnezeu este prezent nu doar in Hristos cel intrupat, ci si in fiecare fiinta aflata in nevoie. Noi suntem sensibilizati de cuvintele lui Isus cand ne spune ca tot ce facem pentru oamenii nefericiti, facem pentru El (Matei 25). De exemplu, nu putem intoarce spatele necajitilor din Bangladesh, abandonandu-i selectiei naturale, pentru ca, facand astfel, intoarcem spatele lui Dumnezeu. Sa ne intoarcem cu mila spre cel de alaturi, plangand pentru el mai mult decat pentru curcubetii nostri uscati, pentru ca cei milostivi vor avea parte de mila (Matei 5).
de Teodor Hutanu.
