Teodor Hutanu
Departe de fata Domnului
Ori de cate ori auzim de un dezastru care s-a intamplat sau va avea loc undeva, pe langa umbra care ni se asterne pe suflet, avem si o bucurie secreta ca n-am fost noi cei nenorociti. Rolul de spectator ni se pare mult mai de dorit decat o implicare directa, mai ales atunci cand evenimentele care se deruleaza nu sunt altceva decat implinirea judecatilor lui Dumnezeu.
Apropierea vertiginoasa si iminenta a noului mileniu aduce si in sufletele noastre, nu doar in lumea computerelor, „efectul Anul 2000”. Presimtim ca s-a apropiat periculos de mult timpul cand Dumnezeu va interveni dramatic in programul nostru. Stresul acestor zile de la capatul timpului vine din multe directii, iar incercarea de a evita impactul direct cu vestile rele ne duce la neputinta. Cel putin ne bucuram ca nu locuim in Irak si nu avem de infruntat direct „vulpea desertului”. Dar suntem privilegiati doar pentru motive ca acesta?
Scrutarea viitorului ne epuizeaza fiinta cu un vocabular preponderent cataclismic: crize de tot felul, poluare, foamete, boli incurabile, dezastre naturale, decadere morala, catastrofa cosmica, invazie extraterestra… Apoi, oricare ar fi scenariile pe care ni le-am conturat mai mult sau mai putin precis in minte, avem convingerea ca judecatile lui Dumnezeu se vor manifesta in curand, intr-un mod socant de real. Fiind locuitori ai acestei planete, suntem legati irevocabil de destinul ei. Asemeni calatorilor Tita-nicului, ne mai ramane doar privilegiul unui loc mai bun pe scena obligatorie a ultimului act al dramei terestre. De aceasta data insa, experienta noastra impune o confruntare directa. De fapt, aceasta va fi confruntarea destinului cu Dumnezeul cu care ne-am imprietenit sau de care am fugit tot timpul.
Cartea profetului Iona este prefigurarea fidela a rolului pe care suntem gata sa-l jucam in propria noastra drama. Sfarsitul unei generatii era iminent atunci ca si acum, iar profetul bolnav de inima, din cauza defectelor de vedere cu privire la viitor, cauta disperat o evadare, asemanan-du-se iarasi noua. „Departe de fata Domnului” este, indiscutabil, o imposibilitate, insa, daca nu putem depasi raza de actiune a puterii divine, cel putin cautam sa fugim cu Iona cat mai departe de scena unde Dumnezeu isi aduce la indeplinire judecatile si planurile Sale. Nelinistea cu care incercam sa evitam impactul deplin al necazurilor zilelor noastre va alunga dificultatea de a vedea in Iona propriul nostru demers pentru supravietuire.
Dogmatic vorbind, Iona ne provoaca sa reafirmam omniprezenta lui Dumnezeu tocmai prin faptul ca el o ignora cu seninatate. Iona nu este dispus sa se circumscrie planului divin si isi imagineaza o scapare prin fuga. intr-o tara straina, printre locuitori straini, el gandeste ca va scapa de ochiul atotvazator. Aceasta erezie ur-mata de Iona determina o noua demon-strare a adevarului ca Dumnezeu este pretutindeni: pierdut in imensitatea marii, Iona este ajuns de mana lui Dumnezeu si scuturat de furtuna; este depistat prin aruncarea sortilor; este mustrat prin spiritul de dreptate si mila al unor marinari pagani; este readus la startul datoriei, gratie serviciilor unui monstru marin. Acceptandu-si misi-unea, merge la Ninive, il vede iar pe Dumnezeu cum smereste mandria unei cetati inraite si-o conduce la pocainta; la cuvantul lui Dumnezeu, umbrarul natural creste, apoi se usuca. Dumne-zeu patrunde in tainele inimii lui Iona si ii citeste profetului propriile-i motive pentru propria-i amaraciune. Pentru inteleptirea noastra, profetul este condus intr-o lume in care cel mai nebanuit amanunt poarta amprenta interventiei divine. intreaga viata pare dintr-o data un rug care arde, iar lumina fetei lui Dumnezeu transfigureaza fiecare ramurica si fiecare frunza.
Incercarea de a fugi de Dumnezeu nu este neobisnuita. Desigur, noi nu luam vaporul pentru a pluti la capatul lumii, cu convingerea ca autoritatea lui Dumnezeu are limite geografice, dar ne eschivam la tot ce ne-ar putea aduce fata-n fata cu El si salutam bucurosi orice loc care promite o ascunzatoare. Motivarea acestei atitudini poate fi gasita in instinctul de autoconservare. Mai mult sau mai putin convinsi, simtim ca, daca ne apropiem de Dumnezeu, cu siguranta nu vom mai fi aceiasi oameni. Aceasta presimtire a transformarii ne anunta ca urmeaza renuntarea la o serie de lucruri care ne sunt familiare si placute, de aceea incercam sa ne eschivam.
Dorinta noastra dupa stabilitate ne pietrifica intr-o stare defensiva, de res-pingere a oricarui asalt care ar provoca o revolutie in viata noastra. intr-un fel sau altul, ne ascundem. in dosul res-ponsabilitatilor onorabile, ne traim infrangerile in fata placerilor ademeni-toare ale vietii. Petrecem excesiv de mult timp in fata ecranelor, apoi devo-ram literatura surogat si ingaduim gandirii si emotiilor altora sa se substituie imperioasei noastre nevoi de a gandi si simti pentru noi insine. Trudim si incercam sa uitam ca Dumnezeu cere ceva de la noi, cerere care ne-ar face sa fim alti oameni. Compania prietenilor, rasul, petrecerile si taifasul ineaca vocea lui Dumnezeu. Acceptam conventiile zilei ca fiind regula de viata, ratand astfel intalnirea proaspata, la prima mana, cu Dumnezeul care vrea sa faca din viata noastra tocmai ceea ce trebuie sa fie. Mereu conversam, sau citim, sau vizionam, sau ne amintim, sau comparam, dar ne este groaza sa ne oprim si sa stam de vorba cu noi insine. Sportul, banii, distractiile nu aduc fericirea, nici nu ne feresc de mizerie si moarte, insa vanatoarea perpetua a destinului ne procura o ocupatie violenta care ne tine departe de intalnirea cu noi insine.
Este acest portret adevarat? Poate fi chiar poza mea? Raspunsul pe care il dam fata de ceea ce este autentic spiritual si religios ne aduce dovada de care avem nevoie. Ai placere sa citesti Scriptura? iti plac intalnirile de inchi-nare? Te preocupa lucrurile spirituale? Reusesti sa stavilesti secularul si sa aduci sacrul in timpul saptamanii tale de activitate? intalnirea cu Dumnezeul si Prietenul tau in ziua Sa speciala de inchinare iti aduce bucuria cea mai inalta si mai curata? Adam, care se as-cunde printre pomii din gradina, este un simbol autentic al omului care se autoinmormanteaza in materialism, secularism, pentru a evita contemplarea tulburatoare a Prezentei divine.
Evadarea de influenta spirituala reinnoitoare este si obsesia stralucitului atenian Alcibiade. Om de stat, strateg, dirijorul modei zilei, Alcibiade era si cel mai neprincipial personaj al lumii sale. Platon este cel care-l convinge in-discutabil ca drumul pe care merge nu aduce decat rusine. Dupa acest moment, Alcibiade gandea astfel: „in fata nimanui nu simteam rusine, insa, cand il intalneam pe Platon, imi venea sa intru in pamant; inima mi se zbatea in piept, glasul mi se usca, iar lacrimile ma inundau. Era clar ca trebuie sa fie ce spunea el, insa eu cautam altceva. De aceea fug de el ca un nebun, iar da-ca-l intalnesc, intru-n pamant de rusine. Simt ca as fi cel mai fericit daca as auzi ca nu mai este printre cei vii. in acelasi timp, stiu ca, daca ceva rau i s-ar intam-pla, eu ar trebui sa fiu cel mai indurerat”.
Daca asa graia Alcibiade, sunt convins ca recunoastem adevarul ca noi avem de-a face cu Cineva mai mare decat Platon, care este puritate si iubire absoluta. El ne cheama spre El, oricat de exacerbat ar fi simtul vinovatiei si nevredniciei personale. "Domnul mi se arata de departe; te iubesc cu o iubire vesnica, de aceea iti pastrez bunatatea Mea! " Ieremia 31,3.
"Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, ganduri de pace si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde". Ieremia 29,11
Evadarea lui Iona, care parea sa numere clipele spre succes, iar vantul il putea purta spre tara visurilor sale, sfarseste prin a-l aduce pe fugar exact in camera de audienta a lui Dumnezeu. Este tragicomedia omului care se felicita pentru evadarea de care a fost in stare, cand, de fapt, el a alergat direct in lat. Aici, visurile efemere de fericire se destrama iremediabil.
Cei care cauta sa scape, fugind de fata Domnului, nu trebuie sa uite ca toate locurile unde se pot ascunde sunt doar in cuprinsul creatiunii aceluiasi Dumnezeu: Dumnezeul cerurilor, care a facut marea si uscatul. Iona 1,9. Biblia spune clar ca noi vom fi judecati dupa faptele in care am fost angajati zi de zi (Apocalipsa 22,12). Astfel, oriunde, in activitatea noastra zilnica, am incerca sa fugim de Dumnezeu, nu vom reusi altceva decat sa repetam greseala lui Iona, pentru ca ne vom refugia exact in locul in care suntem analizati de privirea atenta a Facatorului nostru.
Dumnezeul nostru este pretutindeni. Lumea noastra seculara poate deveni dintr-o data poarta cerului si fiecare lucru si intamplare sa poarte mesajul Cuiva care ne iubeste si ne invita sa nu mai fugim de El, ci sa alergam spre El. in curand, lumea aceasta degradata, cu toate ascunzisurile ei, va trece, facand loc unei lumi desavarsite, unde vei putea fi cu adevarat fericit. Pentru ca ai in inima gandul vesniciei, iar viata vesnica va fi o continua ramanere in Fata Domnului, alege chiar acum sa pasesti pe scena de partea Celui care este hotarat sa faca toate lucrurile noi. Tumultul acestor ultime zile nu pot sa inece dorul de a vedea fata Binefacatorului tau. "Vedeti ce dragoste ne-a aratat Tatal, sa ne numim copii ai lui Dumnezeu. Prea iubitilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Si ce vom fi nu s-a aratat inca. Dar stim ca atunci cand Se va arata El vom fi ca El, pentru ca il vom vedea asa cum este." 1 Ioan 3,1-2
de Teodor Hutanu.
