Autor. Teodor Hutanu
" Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati! " Matei 5:6
Intr-un anumit sens, toti cei nominalizati in Fericiri flamanzesc si inseteaza dupa neprihanire. „Slujitorii” care-si investesc viata in cei neajutorati, cei care se lupta sa se pastreze curati, toti adeptii nonviolentei, cei care reusesc sa treaca dincolo de durerea prezenta – toti acestia tanjesc dupa neprihanire. Toti primesc o rasplata, nu doar in viata viitoare, dar si in viata aceasta.
O maicuta albaneza a petrecut 16 ani predand geografie fiicelor celor mai bogate familii bengaleze si engleze din Calcutta. Intr-o zi, calatorind in tren spre Himalaya, a auzit o voce chemand-o sa slujeasca celor mai saraci dintre saraci. Se indoieste cineva, ca Maica Tereza a gasit mai multa implinire personala in ultima ei ocupatie, decat in prima? Acum intelegem mai bine de ce Evangheliile repeta preferential: „Oricine isi va pastra viata o va pierde si oricine isi va pierde viata pentru Mine, o va castiga” (Matei 10:39; 16:25; Marcu 8:35; Luca 9:24; 17:33; Ioan 12:25).
Iisus a venit ca noi sa avem viata din belsug (Ioan 10:10). Paradoxal, aceasta viata ajunge la noi pe cai inimaginabile. O obtinem investind-o in altii. In Fericiri, care pot parea absurde la prima vedere, Iisus ne-a oferit o cheie paradoxala catre viata din belsug. Ea este o comoara demna de cele mai intense eforturi ale noastre, deoarece ne aduce beneficii si aici, si in viata viitoare. Accentul lui Iisus nu cade pe ceea ce dam, ci pe ceea ce primim.
Fericirile nu sunt idealuri imposibile, generate de o mistica visatoare. Ele sunt realiste si pragmatice, ca si strategiile tactice ale generalului Schwarzkopf, evidentiate in Razboiul din Golf. Iisus cunoaste cum se deruleaza viata atat in Imparatia Cerurilor, cat si aici pe pamant. Intr-o viata plina de saracie, lacrimi, blandete, foame dupa neprihanire, mila, puritate, impaciuire si indurare a persecutiilor, Iisus a intruchipat Fericirile.
Cautatorul. Parabola urmatoare ni-l prezinta pe Cautator intr-o modalitate semnificativa. El iese din oras si mege in pustiu pentru a descoperi o alta viata si a gasi o fiinta care sa-i semene si sa-i ofere nemurirea. Rataceste zadarnic printre dunele de nisip, apoi este gasit de un strain, dus intr-o groapa foarte adanca, unde coboara pe o scara de funii, iar jos este o casa; o femeie ii da de mancare si-i arata un loc de culcare. Dimineata, scara nu mai este. A fost prins in cursa. Funia care coboara mancarea nu-l ajuta sa scape. Vantul aduce continu nisip in groapa. Regula este aceasta: scoti nisip cu galetile trase de funie – primesti mancare; nu iese nisip, nu vine mancare. Cautatorul este incurcat. Nu este un nonsens? Intorc nispul ca sa traiesc, traiesc ca sa intorc nisipul?!…
Intr-o noapte, Cautatorul scapa cu o funie facuta de el insusi. Insa curand cade din nou in nisipul miscator, striga dupa ajutor si este adus iarasi in groapa. Incet, isi pierde speranta. Apoi descopera in fundul gropii un izvor; apa din nisip, racoare din dogoare. A descoperit sensul vietii in soarta sa? In apa se reflecta chipul sau: este ceea ce cauta, sau speranta este dincolo de capatul funiei de la gura gropii? Interesanr: scara de funie este la locul ei din nou. Sa iasa? Trebuie?
Groapa este pamantul nostru. Dilema cautatorului este cea a umanitatii: care este sensul vietii? Trebuie sa-l cautam in noi sau dincolo de capatul scarii? Suntem hazard, sau Cineva ne-a creat si merita sa-I aducem inchinare?
Cautatorul poate avea multe fete. Ateul, credinciosul de forma, savantul, omul secular, eu si tu. Oricum, el se afla in desert si este in disperata nevoie de apa.
Desertul este aici – datoriile se aduna, inflatia diminueaza putinul agonisit, familia merge in deriva, societatea devine jungla. Nu poti zidi casa fericirii pe nisip. Nu mai avem fundamente morale durabile. Inainte de Hegel (1770-1831), universitatile europene predau logica clasica: opusul lui A este non-A; opusul adevarului este eroarea, etc. Marx (1818-1883) si Lenin (1870-1924) au dat impuls tezelor, antitezelor si sintezelor lui Hegel, instaurand materialismul dialectic, care desfiinta orice idee de absolut. Spune astazi unui student sa fie baiat bun, sau unei studente sa fie fata cuminte: ce inseamna aceasta? Ce inseamna sa fii bun cetatean? Care este baza pentru bun si rau? Pentru adevar si fals?
“Socul constatarii ca intreaga civilizatie nu se bazeaza pe nimic solid din punct de vedere moral, ca viata este urzita cu ipocrizie, ca nu are nimic care sa-i confere sens – a fost atat de coplesitor, incat l-a lasat pe omul zilelor noastre mut, indecis, confuz, incapabil de a supravietui. Literal, el nu poate fi sigur de nimic.” (David Klein)
Acest declin moral nu ocoleste insula crestinilor sau oamenilor religiosi. TV, radio, ziare, Internet – sunt conductele prin care desertul se scurge in sufletele, familiile, scolile si bisericile noastre. Ne trezim in groapa cu nisip, departe de fericirea lumii stelelor, separati de Prietenul care a coborat sa ne familiarizeze din nou cu realitatea. Ne rugam – “Amin, vino Domne Iisuse!” (Apocalipsa 22:19) – nu inainte insa de a ne mai bucura de cativa ani de bunastare aici, la… intors nisip!
Scara. Un fugutiv, incercand sa scape din groapa facuta de el insusi, a avut un vis intr-o noapte, in mijlocul desertului – “Iacov a plecat din Beer-Seba … A ajuns intr-un loc unde a ramas peste noapte, caci asfintise soarele. A luat o piatra de acolo, a pus-o capatai si s-a culcat in locul acela. Si a visat o scara rezemata de pamant, al carei varf ajungea pana la cer. Ingerii lui Dumnezeu se suiau si se pogorau pe scara aceea.” (Geneza 28:12-16). Stapanul vesniciei a coborat sa locuiasca cu creatura Sa. A fost ca noi – flamand, insetat, indurerat – a calcat nisipul alaturi de noi. A pasit in desert pentru a gasi fiinta care poarta chipul si asemanarea Sa. Iisus este scara vie.
Atatia oameni prinsi sub nisip vor sa afle cine este Dumnezeu. Ei te intreaba ce a facut Dumnezeu pentru tine – prietenul Lui – si ce poate face pentru ei – care au familia in deriva, copii care se drogheaza… Acolo unde nici nu ne-am imaginat, se rosteste: Domnul este aici si n-am stiut!
Apa. Apa rece, racoritoare, in mijlocul desertului incins: cum are loc minunea? Cautatorul se apleaca si isi vede fata: aceasta este ceea ce cauta? “Este tot mai evident ca nu foametea, nici microbii, nici cancerul, ci omul insusi este cel mai mare pericol pentru omenire.” (Karl Jung). Narcisismul, titanismul iluminismului ametit de reteta Homo per se, nu sunt iesiri, ci infundaturi in labirintul existential.
Cautatorul priveste apa si secolele devin fluide si curg: izvorul devine poarta de la intrarea in vechiul Sihem din Samaria. Langa fantana sta un Strain. Discutia care urmeaza, raspunde la obsesiile Cautatorului.
“Fiindca trebuia sa treaca prin Samaria, a ajuns langa o cetate din tinutul Samariei, numita Sihar, aproape de ogorul, pe care-l daduse Iacov fiului sau Iosif. Acolo se afla fantana lui Iacov. Isus, ostenit de calatorie, sedea langa fantana. Era cam pe la ceasul al saselea. A venit o femeie din Samaria sa scoata apa. „Da-Mi sa beau”, i-a zis Isus. Femeia Samariteanca I-a zis: „Cum Tu, Iudeu, ceri sa bei de la mine, femeie Samariteanca?” – Iudeii, in adevar, n-au legaturi cu Samaritenii. Drept raspuns, Isus i-a zis: „Daca ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, si Cine este Cel ce-ti zice: «Da-Mi sa beau!» tu singura ai fi cerut sa bei, si El ti-ar fi dat apa vie”. „Doamne”, I-a zis femeia, „n-ai cu ce sa scoti apa, si fantana aste adanca; de unde ai putea sa ai dar aceasta apa vie? Esti Tu oare mai mare decat parintele nostru Iacov, care ne-a dat fantana aceasta, si a baut din ea el insusi si feciorii lui si vitele lui?” Isus i-a raspuns: „Oricui bea din apa aceasta, ii va fi iarasi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, in veac nu-i va fi sete; ba inca apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface in el intr-un izvor de apa, care va tasni in viata vecinica.” „Doamne”, I-a zis femeia, „da-mi aceasta apa, ca sa nu-mi mai fie sete, si sa nu mai vin pana aici sa scot.” „Du-te”, i-a zis Isus, „de cheama pe barbatul tau, si vino aici.” Femeia I-a raspuns: „N-am barbat”. Isus i-a zis: „Bine ai zis ca n-ai barbat. Pentruca cinci barbati ai avut; si acela, pe care-l ai acum, nu-ti este barbat. Aici ai spus adevarul. „Doamne”, I-a zis femeia, „vad ca esti prooroc.
Parintii nostri s-au inchinat pe muntele acesta; si voi ziceti ca in Ierusalim este locul unde trebuie sa se inchine oamenii”. „Femeie”, i-a zis Isus, „crede-Ma ca vine ceasul cand nu va veti inchina Tatalui, nici pe muntele acesta, nici in Ierusalim. Voi va inchinati la ce nu cunoasteti; noi ne inchinam la ce cunoastem, caci mantuirea vine dela Iudei. Dar vine ceasul, si acum a si venit, cind inchinatorii adevarati se vor inchina Tatalui in duh si in adevar; fiindca astfel de inchinatori doreste si Tatal…” „Stiu”, i-a zis femeia, „ca are sa vina Mesia, (caruia I se zise Hristos); cand va veni El, are sa ne spuna toate lucrurile.” Isus i-a zis: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.” (Ioan 4:4-26).
Apa vie si inchinarea in duh si adevar este nastere din nou si nu narcisism. Salvarea nu este in noi insine, nici in sisteme pamantesti, ci in Iisus. Umanismul, oricat de iluminat ar fi, te lasa ca si pe Aldous Huxley – “nascut ratacitor intre doua lumi, una moarta si cealalta neinstare a se naste si obtinand in mod curios, ce-i mai rau din ambele.”
Urca scara salvarii si du vestea buna a fericirii, familiei si prietenilor tai. Unde se potoleste setea? In pustie, Iisus a venit sa Se roage pentru creaturile chemate sa poarte Numele Sau (Matei 4:4-11). Din iad I se promite toata lumea, in schimbul deturnarii inchinarii catre Satan. Ceea ce nu a reusit cu Iisus, Satan a incercat cu crestinii. (Ioan 14:21; Marcu. 7:7,9.) Le-a oferit nisipul miscator al traditiei si teologiei speculative. Iisus a venit sa ne recreeze dupa chipul Sau, iar noi incercam sa-L facem dupa chipul nostru.
Dumnezeu nu ne cere sa fim religiosi, ci sa ne luam crucea si sa-L urmam. Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati! Asa vom recastiga puritatea absoluta a Mielului, spulberand dialectica nefericirii. „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela!”
de Teodor Hutanu
