Teodor Hutanu
Fata in fata cu Muntele Fericirilor sta Golgota sau Dealul „Capatanii” (Ioan 19;17), pentru ca geografia adevaratei fericiri trece inevitabil pe la Cruce. Adunand „Ferice..” dupa „Ferice..” sufletul se imparte intre suferinta si speranta, iar mintea se umple de intelepciunea tainei lui Hristos Cel rastignit, care nu poate fi aflata decat „la locul zis al ‚capatanii’, care in evreieste se cheama ‚Golgota’.”
Complexitatea contextului politic, social si religios in care traim, ne determina sa ne intrebam cu uimire: de ce stradaniile noastre pentru bine si fericire trebuie sa fie atat de dureroase? Nu poti fi popular printre politicieni pana nu accepti sa faci compromisuri. Nu poti atrage interesul mas-mediei pana cand ceea ce ai facut nu poate fi caracterizat ca fiind ceva scandalos. Nu poti determina pe altii sa vada ca SIDA este o consecinta a imoralitatii.
Uneori, toate aceste nereusite par coplesitoare si devenim obositi. Orientandu-ne insa spre Muntele Fericirilor, descoperim dintr-odata ca aspiratiile si eforturile noastre pentru o viata mai buna, mai curata, ne scot din traficul cotidianului si ne conduc pasii pe calea spre Cruce. Pentru ca daca alegem sa fim fericiti in felul lui Iisus, atunci am ales deja Crucea.
Fericirile (Matei 5:1-12) sunt atat de diferite de idealurile indragite ale lumii, incat aceasta este gata sa rastigneasca pe oricine incearca sa atinga piscurile indicate de Iisus. Pentru ca a predicat valorile adevaratei fericiri, Iisus a fost condamnat sa moara. Golgota este pretul platit de El pentru proclamatia de pe Muntele Fericirilor. Compromisul, mediocritatea si culoarea gri au sanse sa supravietuiasca. Cei care spun negrului negru si albului alb sunt condamnati pentru intoleranta.
El, care a spus: „Ferice de cei saraci in duh …” sa vina in lumea care crede in importanta vitala a profitului economic; sa stea drept in piata de valori a lumii noastre, acolo unde unii alearga dupa profitul companiei lor, iar altii traiesc pentru castigul personal, si sa vada ce se intampla. Va fi atat de sarac, incat nu va avea unde sa-si plece capul (Matei 8:20). intr-o zi, va ajunge sa moara fara a lasa in urma nimic care sa insemne vreo valoare economica. in ultimele clipe ale vietii Sale va fi atat de dispretuit, incat pana si hainele de pe El ii vor fi smulse, iar locul oferit pentru inmormantare va fi mormantul unui strain, asa cum la nasterea Sa a avut parte de ieslea unui strain.
Sa vina Iisus in lumea care proclama evanghelia celor puternici, care invata ura fata de vrajmasi, care batjocoreste virtutile crestine ca fiind utopice si neputincioase, sa vina si sa spuna; „Ferice de cei blanzi …” si intr-o zi va resimti loviturile biciului roman nemilos, napustit asupra trupului Sau. Pumni batjocoritori il vor lovi in fata si va fi anchetat cu duritate. Apoi, va vedea agitatia pregatirilor pe dealul Golgotei, iar ciocanul si piroanele il vor tintui pe Cruce, pentru a testa blandetea Celui care suporta tot ce aveau mai rau pacatosii sa ofere. in final, tot ce a ramas din El, Iisus ne-a daruit cu generozitate – iubire.
Ce s-ar intampla daca Iisus ar pasi in lumea noastra, care ridiculizeaza ideea fatalitatii pacatului, care considera corectarea greselilor trecutului ca sindrom al complexului vinovatiei – si ar spune: „Ferice de cei ce plang” pentru pacatele si nevrednicia lor? Pe loc ar fi catalogat si huiduit ca anormal. Trupul Sau va fi sfartecat, pana ce oasele ii vor putea fi numarate. Capul ii va fi incoronat cu spini, iar El va plange cu lacrimi de sange, in timp ce gloata acuzatorilor va rade de slabiciunea Celui care nu Se poate da jos de pe Cruce.
intr-o lume care respinge ideea adevarului absolut, care afirma ca bun si rau, corect si gresit sunt doar puncte de vedere, iar orizontul mintii noastre ar trebui sa fie mult mai larg cu privire la ceea ce este virtute si viciu – in aceasta lume sa-L auzim pe Isus rostind: „Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire”, adica dupa absolut, dupa Cel care este Calea, Adevarul si Viata (Ioan 14:6). Atunci ei, cu mintea lor deschisa larg vor pune in fata multimii dubla optiune – Isus sau Baraba. Tot ei il vor rastigni intre talhari, incercand sa demonstreze ca Dumnezeu nu este diferit de o banda de talhari, caci toti sfarsesc la fel.
In lumea noastra, care vede in cel de alaturi un dusman, care sustine ca tot ce este diferit de mine trebuie sa dispara, iar ego-ul este tot ceea ce conteaza, vointa mea este legea suprema, deciziile mele sunt intotdeauna bune, in lumea care-ti cere sa uiti de vecinul tau si sa gandesti doar la tine insuti – sa vina Iisus spunand: „Ferice de cei milostivi …” Va constata ca nu va primi pic de mila. Izvoare de sange vor porni din trupul Sau strapuns, otet va fi turnat pe buzele Sale arse de sete si chiar dupa moartea Sa, sulita va fi infipta fara mila in inima Sa sfanta.
Sa vina Iisus in lumea nebuna de senzualitate, care confunda castitatea cu frigiditatea, puritatea cu frustrarea, abtinerea cu anormalitatea si unirea dintre barbat si femeie pana la moarte cu cea mai insuportabila plictiseala. in lumea care crede in casatoria care dureaza atat timp cat glandele functioneaza, care afirma ca poate fi desfacut ceea ce Dumnezeu a unit si rupt ceea ce Dumnezeu a pecetluit – sa vina Isus sa ne spuna; „Ferice de cei cu inima curata!” Va ajunge sa atarne dezbracat pe o Cruce, ca o priveliste pentru oameni si ingeri, in urletul salbatic al nebuniei care spune ca fericirea este nevroza, carnalitatea este buna, iar sfintenia este absurda.
Sa vina Isus pe planeta care crede ca este normal sa recurgi la orice duplicitate si necinste pentru a castiga lumea, care inalta porumbeii pacii cu pantece pline de bombe. Aici sa rosteasca Iisus; „Ferice de cei impaciuitori”, adica „Ferice de cei care indeparteaza pacatul, ca sa poate fi pace.” Dintr-odata Se va gasi inconjurat de fiinte umane angajate in cel mai nebunesc razboi din cate exista; razboiul contra Fiului lui Dumnezeu. Violenta lor este nestavilita. Fierul si lemnul, piroanele si ciocanul se unesc in a imobiliza pe Creatorul lumii. O garda este ordonata pentru mormantul Sau, in incercarea de a opri pe Cel care a fost supus intunericului mortii sa nu vada dimineata invierii.
Inca odata, sa vina Iisus intr-o lume care crede ca viata trebuie petrecuta in flatarea si manipularea oamenilor, de dragul castigului si popularitatii. Aici sa spuna; „Ferice de voi cand din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra” – si va vedea ca nu mai are nici un prieten pe lume. Va ajunge abandonat pe un deal, in timp ce gloata va cere moartea Sa iar carnea va atarna din trupul Sau, intr-o insangerata zdrentuire.
Fericirile nu au viata fara Cruce. Ele nu sunt idealuri, ci realitati dure, inseparabile de Cruce si Calvar. Iisus a vorbit despre auto-rastignire. Lepadarea de sine este inima invataturii Sale. Sa iubesti pe cel ce te uraste, sa-si scoti ochiul, sa-ti tai mana ca sa nu pacatuiesti; sa fii curat in interior, cand pasiunile striga dupa satisfacere in exterior, sa ierti pe cei care sunt gata sa te omoare; sa biruiesti raul prin bine; sa binecuvantezi pe cei ce te blastama; sa traiesti in lume si sa ramai neintinat; a renunta la orice, a-ti rastigni egoismul – toate acestea sunt sentinte care condamna omul vechi la moarte. Numai dupa aceea, cuvintele lui Isus pot fi adevarate. Atunci, mintea si inima se umplu de intelepciune si fericire. Si crede-ma, ca merita!
de Teodor Hutanu.
