“Dragostea … nu se bucura de nelegiuire” – 1 Corinteni 13,6
Atitudinea de respingere a ceea ce este rau poate parea o virtute elementara. Doar simplul fapt ca iubirea divina nu se complace in rautate nu ar merita prea multa lauda! Nu este oare o limita a decentei noastre, a tuturor, aceea de a privi raul cu neplacere? Chiar cei prinsi de curentul savarsirii raului au macar sentimentul insatisfactiei. De ce atunci o trasatura atat de minora este prezentata ca argument pentru maretia dragostei divine?
Urmatoarea intrebare ne arata ca imaginea iubirii este pretioasa in orice detaliu: este adevarat ca noi, toti oamenii, ne bucuram de nelegiuire? Iar nelegiuirea se identifica cu orice forma de negare a vointei lui Dumnezeu, adica a binelui (1 Ioan 3,4). Nelegiuirea este raul comis printr-o gandire si infaptuire diferite de ceea ce a spus Dumnezeu. Aceasta definitie se identifica cu orice forma de negare a vointei lui Dumnezeu.
Aceasta definitie identifica prezenta raului in experienta noastra atat din punct de vedere fizic, cat si spiritual. Altfel spus, raul nu se manifesta doar in sfera profanului, printr-o incalcare fatisa a normelor morale, ci el este chiar mai prezent in locul sacru al fiintei noastre, prin afirmarea unei religiozitati mai mult sau mai putin diferita de cea afirmata de Dumnezeul adevaratei religiozitati.
A reusi sa nu te bucuri de rau este o performanta dificil de obtinut prin resursele noastre personale.
De fapt, a te bucura de nelegiuire este regula, si nu exceptia experientei noastre umane. A reusi sa nu te bucuri de rau este o performanta dificil de obtinut prin resursele noastre personale, dar posibila doar prin puterea iubirii lui Dumnezeu, care ne poate face capabili sa uram raul. Vestea buna oferita omenirii imediat dupa experimentarea raului a fost tocmai posibilitatea repulsiei pana la ura fata de orice forma de rau: Vrajmasie voi pune intre tine (sarpele, adica Satana, autorul raului) si femeie … (Eva, reprezentanta omenirii) Geneza 3,15.
Ajungerea acestui ideal este insasi promisiunea Evangheliei facuta omului devenit rau in insasi natura sa. Aceasta ne spune ca, fara alegerea fiecaruia dintre noi de a accepta metamorfoza spirituala a devenirii noastre din rai, buni prin actiunea Duhului Sfant, nu putem fi capabili de a uri raul (Ioan 3, 1-8). Faptul ca in mod instinctiv evitam sa recunoastem satisfactia fata de rau arata ca aceasta face parte din noi. Desigur, putem diminua sau masca adevarata noastra atitudine, nerecunoscand-o nici chiar fata de noi insine. Ne bucuram de rau, chiar daca nu strigam: “Bravo!” la fiecare pacat urat si respingator. Tot ce pretinde aceasta bucurie nefasta este simpla aprobare a prezentei raului, multumirea ca manifestarea lui este binevenita, cel putin din cand in cand. Este posibil sa fim cu adevarat intristati de multe rele din lumea noastra, mai ales cand acestea ne ranesc pe noi insine, insa ne bucuram de rau daca il aprobam in oricat de mica masura.
Nu este dificil sa gasesti motive pentru a te bucura de rau. Uneori, motivele noastre sunt filozofice. Unii pot apela chiar la teologie pentru a gasi temei pentru aprobarea raului. insa cu totii gasim motive de aprobare a raului atunci cand acesta loveste usa vecinului nostru. Fiecare putem stabili in dreptul nostru daca acest sinistru indiciu este adevarat pentru noi insine. Daca vom constata ca aceasta este realitatea, daca exista chiar si o simpla sugestie ca pacatul este tolerat, permisibil, atunci trebuie sa stim ca suntem in violenta opozitie fata de puterea iubirii.
Nelegiuirea – raul, pacatul – este tot ceea ce este diferit de intentia lui Dumnezeu si care ii raneste pe oameni in mod nenecesar. Orice forma de manifestare a raului raneste pe cineva. Dramatismul pacatului consta in natura lui profund personala. El se comite intotdeauna fata de un Dumnezeu iubitor si in paguba persoanei faptuitoare. Astfel, raul nu aduce beneficii nimanui, iar bucuria generata de el nu poate fi decat diabolica. Exista, desigur, lucruri care ne ranesc necesar – cum este turbina dentistului sau bisturiul chirurgului; acestea nu pot fi numite “rau” pentru ca aduc ceva bun ca rezultat. Trebuie sa recunoastem ca pot fi pareri diferite in legatura cu ceea ce numim “rau necesar”.
Oricum, raul despre care poemul iubirii ne interzice sa ne bucuram este absolut nenecesar.
Nelegiuirea se manifesta in diverse ipostaze. Uneori, ea este intentionata si se numeste rau moral. Atat raul intentionat, cat si cel natural sunt comise atat de demoni, cat si de oameni, desi poate exista si cooperare. Undeva, intre cele doua tipuri de rau, este raul accidental, faptuit de oameni care nu intentioneaza sau nu obisnuiesc sa comita asa ceva.
Nelegiuirea despre care ni se spune sa nu ne bucuram este orice forma de rau care ii raneste pe oameni inutil, indiferent daca acest rau este natural, intentionat sau accidental. Acum, sa vedem daca puterea iubirii de a rezista tentatiei de a ne bucura de nelegiuire este in fond o putere de care avem nevoie. Este aceasta un bine necesar?
Pacatul se comite intotdeauna fata de un Dumnezeu iubitor si in paguba persoanei faptuitoare.
Bucuria fata de rau se manifesta subtil.
Sa observam in continuare cateva modalitati obisnuite in care oamenii se pot bucura de rau.
1. Bucuria filozofica.
Unii oameni se bucura de rau, oferind explicatii filozofice pentru el. Ganditorii profunzi sunt intotdeauna ispititi sa gaseasca un loc decent pentru raul din lumea noastra. Mintile ordonate nu pot accepta dezordinea produsa de pacat in univers, astfel ca ordinea produsa include si raul, explicandu-l. Se incearca a se pune toate cioburile laolalta, pentru a realiza unitatea sistemului. Astfel, raul isi gaseste un loc respectabil alaturi de celelalte realitati.
Aceasta filozofie afirma ca negrul si albul sunt culorile existentei noastre. Privite prea de aproape, ele pot parea amestecate fara rost, insa, de la distanta, ele formeaza un splendid mozaic. Aceste culori opuse ale mozaicului nu sunt decat binele si raul din lumea noastra, din fiinta noastra. Astfel, daca te apropii prea mult de ele, reactionezi doar la ceea ce te raneste pe tine sau familia ta sau fata de ceea ce vezi, citesti sau auzi la stiri. Viata pare o avalansa de rele inutile, care asalteaza dureros confortul personal. insa, daca reusesti sa prinzi cu gandirea imaginea totala, atunci te bucuri de un univers construit din lumina si intuneric. Ajungi astfel sa consideri raul ca fiind chiar necesar, asa cum Rembrandt avea nevoie de umbre alaturi de lumina pentru a realiza picturile sale marete. in concluzie, te poti bucura de rau pentru ca el contribuie, in final, la realizarea existentei, chiar a celei mai inalte existente.
Rationamentul acesta a fost comentat si de apostolul Pavel: dar, daca nelegiuirea noastra pune in lumina neprihanirea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva Dumnezeu este nedrept cand isi dezlantuie mania? … Si daca, prin minciuna mea, adevarul lui Dumnezeu straluceste si mai mult spre slava Lui, de ce mai sunt eu insumi judecat ca pacatos?? Si de ce sa nu facem raul ca sa vina binele din el, cum pretind unii, care ne vorbesc de rau, ca spunem noi. Osanda acestor oameni este dreapta. Romani 3,5-8.
Iubirea nu se alatura proslavirii raului. Ea sta suficient de departe pentru a cuprinde intreaga imagine a universului si vine suficient de aproape pentru a distruge acest monstruos flagel care a lovit creatiunea lui Dumnezeu si care este pacatul sau nelegiuirea. in ochii iubirii, lumea noastra este o capodopera vandalizata. Iubirea nu se lasa sedusa de speculatiile tenebroase despre armonia universala. Cand iubirea priveste raul de la inaltimea Everestului filozofiei, striga: “Nebunie!”. in ochii iubirii, raul este obscen, indiferent de straiele mandre pe care le poarta.
2. Bucuria teologica.
Exista o cale teologica de a cadea la pace cu nelegiuirea. Ea afirma ca Dumnezeu este autorul a tot ceea ce se intampla cu noi si in intregul Univers. Se sustine ca Dumnezeu decreteaza totul, El decreteaza si raul. Dar, este posibil ca Dumnezeu sa fie satisfacut cand mana urata a pacatului s-a asezat in lumea Sa minunata? Este El multumit cand vede suferinta si distrugerea vietii oamenilor?
O teologie cu adevarat crestina nu poate fi avocatul bucuriei in nelegiuire, nici nu poate prezenta o doxologie a pacatului. Dumnezeu nu aduce raul in experienta noastra, de aceea nu putem sa ne bucuram de nelegiuire. Iubirea nu ne misca nici un milimetru in directia sustinerii raului. Traind in iubire, nu putem fi inselati de nici o teologie care ne indeamna sa fim prietenosi cu pacatul. Dumnezeu este iubire, iar iubirea este antiteza perfecta si absoluta a pacatului. Raul raneste inutil, iar iubirea vindeca ranile inutile. Raul este o putere misterioasa, care nu poate fi nici explicata, nici scuzata. Puterea iubirii este insa taina care rasare limpede din Dumnezeu. Iubirea nu se bucura de nelegiuire, nici chiar de dragul profunzimii teologice.
3. Bucuria religioasa.
Si religia se poate bucura de nelegiuire prin continutul inchinarii. inchinarea este indreptata catre ceea ce este cel mai vrednic de inchinare, adica numai Dumnezeu. Deseori insa, religia ne directioneaza inchinarea catre lucruri nedemne de cea mai profunda devotiune spirituala. Cand religia ridica altare pentru oricine sau orice altceva in afara de Dumnezeu, aceasta ne conduce sa aplaudam raul. Idolii ne seduc intotdeauna intr-o relatie ilicita cu raul.
Refuzul de a fi critici in inchinare este marginea prapastiei inchinarii la idoli. Iar aceasta duce la proslavirea raului.
Atunci cand cineva sau ceva devine obiectul inchinarii noastre, noi incetam automat sa fim critici fata de obiectul inchinarii noastre. Ridicare la rangul de sfinti care merita inchinarea unor muritori supusi erorilor ne impune, atunci cand acceptam aceasta, preluarea, fara nici un filtru al discernamantului, a intregii lor gandiri si experiente. Iata de ce iubirea ne cere sa-L asezam doar pe Dumnezeu pe primul loc. Numai Dumnezeu este infailibil, numai Dumnezeu este mereu interesat. De aceea si apostolul Ioan scrie: …Si inchinati-va Celui ce a facut cerurile si pamantul … Apocalipsa 14,7. Refuzul de a fi critici in inchinare este marginea prapastiei inchinarii la idoli. Iar aceasta duce la proslavirea raului.
4. Bucuria personala.
Ne putem bucura direct si personal de raul care loveste pe altii sau cand altii savarsesc raul. Aceasta bucurie apare cand vrajmasii nostri suporta consecinte rele. Cu cat suntem mai siguri de nevinovatia noastra, cu atat mai stralucitoare este bucuria pe care o avem atunci cand oponentii sunt in suferinta. Cruciadele sunt un exemplu monstruos al acestei bucurii. Cele mai sfinte cruciade au fost scuza pentru cele mai atroce nelegiuiri. Cate vieti au fost pierdute, cate vaduve si cati orfani au ramas pe drumuri, cate lacrimi s-au varsat? Ironia sortii, cei mai siguri de sfintenia lor erau cei mai bucurosi de raul produs victimelor lor.
Bucuria personala in nelegiuire se travesteste de la indignare, neplacere, pana la furie. Sub diverse paravane, ne putem bucura tihniti de raul meritat sau nemeritat care a lovit pe cineva pe langa noi. in timp ce compatimesti pe semenul tau, rostind: “Sarmanul!”, te poti descoperi savurand gustul stricat al “bucuriei de nelegiuire”. Apoi, fara putin scandal, viata este plictisitoare.
Ce putem spune de pacatosii care ne ofera ocazia promovarii noastre la rangul de “oameni mari la inima”? se pare ca si talentul cuiva are nevoie de putina rautate pentru a reusi sa se afirme.
Din ipostazele amintite, reiese ca suntem tentati sa ne bucuram atat de raul suferit, cat si de raul faptuit. Natural, ne este tuturor usor sa ne bucuram de nelegiuire. Pacatele altora ne fac sa ne aratam mai virtuosi. Avem nevoie de scandal pentru a ne manifesta echilibrul. Dragostea, insa, aduce in noi bucurie pentru binele altuia si ne imputerniceste sa-l realizam chiar cu sacrificiul vietii noastre. Iar binele suprem este numai Dumnezeu. Numai El este sursa bucuriei autentice.
de Teodor Hutanu.
