“Dragostea … nu cauta folosul sau” – 1 Corinteni 13,5.
Poemul iubirii continua prin a ne spune ca dragostea nu ne determina sa obtinem si sa pastram ceea ce este, pe drept, al nostru – proprietatea noastra. Procedand astfel, devenim victime ale nedreptatii.
Dreptate se face atunci cand fiecare primeste ce i se cuvine. Apelam la dreptate atunci cand cautam “folosul nostru”. insa iubirea cereasca ne retine de la asa ceva. Putem concluziona ca dragostea adevarata ne impiedica in exercitarea drepturilor noastre? inseamna ca iubirea divina nu este de partea dreptatii atunci cand este vorba de crestinul care iubeste cu adevarat?
Putem fi iubitori cand pretindem dreptate?
De-a lungul Bibliei, cerinta lui Dumnezeu de a face dreptate suna in tonuri clare si puternice: “Sa urmezi cu scumpatate dreptatea ca sa traiesti si sa stapanesti tara pe care ti-o da Domnul, Dumnezeul tau”. (Deut. 16,20). Aceasta a fost porunca pe care tot Israelul trebuia s-o respecte in tara fagaduintei. Dreptatea urma sa fie regula dominanta in tara poporului lui Dumnezeu. La celalalt capat al istoriei salvarii, este tara Fagaduintei – noul pamant – unde insusi Dumnezeu va fi Stapan. Aici, dreptatea apare nu ca o porunca, ci ca o fagaduinta: “Dar, dupa fagaduinta Lui, asteptam ceruri noi si un pamant nou in care va locui neprihanirea” (2 Petru 5,24). Asteptarea mesianica anunta ca venirea lui Mesia va aduce imparatia lui Dumnezeu, pe care “o va intari si o va sprijini prin judecata si neprihanire…” (Isaia 9,7). Strigatului omenirii dupa dreptate ii raspunde ecoul poruncii fagaduintei lui Dumnezeu.
Iubirea care porneste de la Dumnezeul dreptatii “cauta” dreptatea.
Dumnezeu pretinde dreptate pentru ca, la creatiune, el a investit fiinta umana cu drepturi, iar crestinismul, prin natura lui, este chemat sa recunoasca acest fapt. Orice fiinta omeneasca este chipul lui Dumnezeu si poarta cu sine asemanarea cu Creatorul. Pentru acest motiv, drepturile unei persoane trebuie respectate de ceilalti semeni. Nimeni nu trebuie sa aiba vreun fel de legitimatie care sa ateste apartenenta la categoria oamenilor care au drepturi. De aceea, pare nerezonabil ca iubirea divina sa inlature drepturile omului, pentru ca aceasta ar fi o inlaturare a dreptatii.
Iubirea care porneste de la Dumnezeul dreptatii “cauta” dreptatea. Dragostea nu poate fi deplina pana ce nu vedem ca vecinul nostru a obtinut ceea ce i se cuvenea de drept. in adevar, dragostea e gata sa faca si mai mult, dar nu-si poate permite sa faca mai putin. A spune ca indragostitii nu trebuie sa tina seama de dreptate este o eroare. Cum putem veni in intampinarea nevoilor semenului nostru daca nu dorim ca el sa obtina ceea ce este dreptul lui ?
Sa observam ca poemul iubirii ne spune ca dragostea nu ne constrange sa cautam dreptate pentru noi insine. Aici este intreaga diferenta. Pentru dreptul altuia, iubirea ne obliga sa nu ramanem indiferenti, dar pentru propria noastra dreptate, iubirea nu ne misca nici un milimetru: “Dragostea… nu cauta folosul sau”.
De ce oare iubirea si dreptatea trebuie sa fie in tensiune cand trebuie sa locuiasca impreuna in acelasi loc – inima unei persoane iubitoare?
Ramanand inca chipul si asemanarea lui Dumnezeu, trebuie sa renunt la dreptate, pentru a ma bucura de iubire? De ce iubirea nu-si exercita drepturile si nu cauta ce i se cuvine?
Incercarea de a raspunde la aceasta dilema ne clarifica cu privire la natura total diferita a dreptatii omenesti fata de dreptatea Evangheliei. Iubirea nu anuleaza drepturile nimanui. Iubirea divina ne determina ca in mod voluntar sa renuntam la ceea ce ni se cuvine pe drept. Iubirea lui Dumnezeu face aceasta schimbare in fiecare persoana pe care o atinge cu puterea ei. Prezenta ei poate fi sesizata in viata noastra prin taria de a renunta la beneficiile care sunt in mod meritat ale noastre.
… iubirea divina ne determina ca in mod voluntar sa renuntam la ceea ce ni se cuvine pe drept.
Aceasta nota a renuntarii, pe care intonarea corecta a imnului iubirii ne obliga sa o atingem, este ciudata pentru noi, pamantenii. in mod natural, “cautam folosul nostru”. Nici un copil nu trebuie invatat sa tipe cand cineva ii ia jucaria. Devenind adulti, noi invatam, sa lasam ca legile civile sa strige in locul nostru. Cati dintre noi, in numele iubirii, refuza asigurarea auto, in cazul ca masina a fost avariata? Care om de afaceri crestin renunta sa trimita notele de plata catre clientii sai? Sistemul social in care existam ne obliga sa cautam “folosul” nostru, astfel cei mai multi crestini sunt membri ai clubului celor care cauta "folosul sau".
Intrebarea care persista este: A-ti cere drepturile este un lucru pe care iubirea il condamna? Avem cu adevarat iubire numai cand devenim o prada ieftina pentru lupii lumii acesteia? Standardul iubirii autentice ne marcheaza ca falimentari la capitolul “drepturi”?
Iubirea are discernamant.
A fi gata sa-ti sacrifici drepturile este un lucru si a sti “cand”, este altceva. Iubirea are nevoie de darul sensibil al discernamantului, pentru a sti cand este vremea pretinderii sau renuntarii la un drept. Discernamantul este puterea de a vedea in interiorul lucrurilor si dincolo de ele. Este inzestrarea care apreciaza dimensiunea spirituala, duhovniceasca, a unei situatii in care ne putem afla, precum si perceperea motivelor care ne determina sa actionam intr-un fel sau altul. impletindu-se cu evenimentele noastre de zi cu zi, iubirea are nevoie de discernamantul care sa ne orienteze mereu spre binele altora, determinandu-ne sa actionam pentru a-i ajuta.
Discernamantul este un raspuns la rugaciune: “de aceea si noi, din ziua cand am auzit aceste lucruri, nu incetam sa ne rugam pentru voi si sa cerem sa va umpleti de cunostinta voiei Lui, in orice fel de intelepciune si pricepere duhovniceasca” (Coloseni 1,9). Nu putem primi acest dar decat de la Dumnezeu. Biblia este foarte explicita cand afirma ca nu ne putem increde in noi insine: “inima este nespus de inselatoare…” (Ier.17,9), dar putem avea discernamant sau intelepciune spirituala prin rugaciune, iar atunci cand o primim, sa o folosim cu indrazneala.
In imparatia lui Dumnezeu, unde legea daruirii de sine guverneaza deplin relatiile dintre toti membrii ei, este armonie perfecta intre iubire si dreptate. Acolo nimeni nu lupta pentru drepturi si nimeni nu nesocoteste drepturile altuia. insa nu am ajuns inca acolo, desi venirea Domnului Hristos si instaurarea acestei imparatii sunt iminente. Astazi, avem nevoie disperata de iubire autentica si patrundere spirituala, pentru a aprecia corect fiecare situatie, fiecare persoana.
… cei mai multi crestini sunt membri ai clubului celor care cauta “folosul sau”.
In aceasta unire de dragoste si intelepciune dumnezeiasca gasesc cei mantuiti explicatia prezentei lor in imparatia viitoare a slavei: “Veniti, binecuvantatii Tatalui meu, de mosteniti imparatia care v-a fost fagaduita de la intemeierea lumii…” Atunci cei neprihaniti ii vor raspunde: “Doamne, cand te-am vazut noi flamand si ti-am dat sa mananci sau fiindu-ti sete si ti-am dat de baut? Cand Te-am vazut noi strain si Te-am primit sau gol si Te-am imbracat? Cand Te-am vazut noi bolnav sau in temnita si am venit pe la tine?” Drept raspuns, imparatul le va zice: “Adevarat, adevarat va spun ca, ori de cate ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut” (Matei 25,34-40).
Pentru mostenitorii noii lumi, in care orice contradictie intre iubire si dreptate a fost ireversibil eliminata, aceasta armonie a noii ordini mondiale si universale incepe chiar de pe acum. Aceasta armonie este posibila numai prin puterea iubirii care sacrifica constient pentru binele celuilalt. Iubirea divina aduce in viata noastra o sublima indiferenta fata de drepturile personale. Apostolul Petru putea constata in dreptul sau si al celorlalti ucenici: “iata ca noi am lasat tot si Te-am urmat…” (Mat. 19,27). Apostolul Pavel avea aceeasi perspectiva a relatiei dintre iubire si dreptate: “pentru ce nu suferiti mai bine sa fiti nedreptatiti? De ce nu rabdati mai bine paguba?” (1 Cor. 6,7). Aceasta atitudine are ca ideal asemanarea cu Domnul Hristos: “si sa-l cunosc pe El si puterea invierii Lui si partasia suferintelor Lui si sa ma fac asemenea cu moartea lui … pentru El am pierdut toate si le socotesc ca un gunoi ca sa castig pe Hristos”. (Filipeni 3, 10.8).
Iubirea divina aduce in viata noastra o sublima indiferenta fata de drepturile personale.
Am putea spune ca cel mai nedrept lucru de sub soare s-a intamplat cu insusi Domnul Hristos, si aceasta total voluntar, cand a ales sa Se aseze pe un pamant plin de pacat si nedreptate, suferind propria noastra condamnare la moarte. De ce a acceptat aceasta injustitie? De ce a renuntat la cer pentru iadul nostru? Mantuitorul stia cel mai bine ceea ce a ales sa faca, iar motivul este iubirea: “fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea” (Ioan 3,16). Aceasta este dezvaluirea iubirii adevarate care se da pe sine insasi pentru fericirea celorlalti – oricine ar fi ei. Nu as putea intelege niciodata indeajuns, dar va invit la cruce pentru a privi cum iubirea si dreptatea ajung intr-o armonie perfecta. Este chemarea crestinismului autentic de a duce lumii secretul pacii dintre iubire si dreptate, printr-o purtare corecta a crucii lui Hristos (Matei 16,24).
“Dragostea… nu cauta folosul sau”. De aceea, “sa aveti in voi gandul acesta care era in Hristos Isus: El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi nu a crezul ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine insusi si a luat chip de rob, facandu-Se asemenea oamenilor. La infatisare a fost gasit ca un om, S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce”. (Filipeni 2,5-8).
… va invit la cruce pentru a privi cum iubirea si dreptatea ajung intr-o armonie perfecta.
Pentru binele meu si al tau Isus a renuntat. Pentru fericirea ta si a celor din jurul tau, merita sa renunti, deci merita sa iubesti.
de Teodor Hutanu.
