Traind iubirea infinita in limitele umanitatii noastre.
Poemul iubirii din 1 Corinteni face o legatura directa intre idealul iubirii si limitele realitatii existentei noastre, aruncand un pod intre perfectiunea iubirii si viata noastra de zi cu zi, care trebuie sa poarte pecetea agapica a unei lumi mai bune. Aceasta este recapitularea iubirii: rostirea ei pe de rost, cu viata noastra pe scena cotidianului. Dar este posibil ca finitul sa cuprinda infinitul?
Iubirea divina este iubirea neegoista
Iubirea adevarata este modelata de Dumnezeul care Se daruieste pe Sine. Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe singurul Sau Fiu… Ioan 3,16. Am folosit deja aceasta definitie simpla a iubirii: puterea care ne determina sa raspundem nevoii semenului, fara a astepta nici o rasplata. Investitia autodaruirii nu cauta niciodata profitul; ea ignora cele mai subtile calcule omenesti. Ea da, pentru simplul motiv ca cineva exista si se afla in nevoie. Contemplandu-i inaltimea, ajungem sa gandim ca iubirea este un ideal imposibil de tradus in cadrul posibilitatilor noastre reale. Acest frumos ideal devine dintr-o data o povara coplesitoare. Sa oferi mereu, fara a avea dreptul la cel mai nevinovat gest de apreciere? Iubirea mamei, care nu cunoaste limite in sacrificiul pentru copiii ei, este libera de orice asteptare a rasplatirii? Poate iubirea divina sa duca chiar si pe o mama dincolo de granitele potentialului uman?
Iata o mama care isi iubeste cu adevarat copiii. Ea sacrifica orice pentru ei. Ea renunta la o haina, pe care gusturile ei rafinate ar indica-o ca pe o necesitate; ea renunta la confort si la timpul liber, la prieteni si intalniri, la mobila si decorarea casei, renunta la insasi cariera ei. Si toate acestea, pentru ce? Pentru lectii de pian si rechizite scolare, pentru oche-lari de vedere si impozite, pentru concedii amanate. Pe scurt, aceasta mama se daruieste pe ea insasi in preocupare, grija si nesfarsita afectiune. Iata o iubire care daruieste. insa ea asteapta ceva. Este gata sa se impartaseasca de succesul copiilor. Asteapta respect si apreciere, afectiune, vizite sau telefoane, nepoti si ingrijire. Sunt vinovate aceste mici asteptari, dupa o viata de daruire de sine?
Kierkegaard spunea ca a iubi cu adevarat este ca si cum ai plati o datorie infinita. O datorie infinita nu poate fi niciodata platita de o persoana finita; iar pentru ca infinitul nu se micsoreaza, aceasta datorie nu poate fi redusa. Astfel, ajungem sa iubim fara a astepta un timp cand datoria va fi platita. Iubirea ofera, sfidand legile investitiilor omenesti: ea nu face nimic cu gandul la rasplata.Orice forma de iubire omeneasca se deosebeste de iubirea divina intr-un punct crucial: apare din nevoie si din dorinta dupa rasplata iubirii.
in mod natural, iubirea este pentru noi asemenea unei scari pe care o urcam pentru a ajunge dincolo de eul nostru neintreg. Forta acestei iubiri ne atrage catre cineva sau ceva, pentru a ne umple golul fiintei. Iubirea romantica sau prietenia se inscriu tot in acest cadru. Fiecare avem nevoie de cineva care sa fie cu noi si pentru noi, care va avea incredere in noi si ne va purta de grija. Avem nevoie de un prieten, de cineva cu care sa impartasim intimitatea, o persoana care intotdeauna este alaturi de noi.
Este adevarat ca ne oferim pe noi insine fata de un pri-eten, dar asteptam in schimb prietenie. Nici un copil nu-si iubeste parintii in afara nevoii de siguranta, mangaiere, hrana si protectie. Noi il iubim pe Dumnezeu tot din nevoia umplerii golului nostru sufletesc. Toti il cautam pe Dumnezeu, pentru ca fara El suntem neintregi. Uneori bajbaim in aceasta cautare sau ne multumim cu inlocuitori falsi, insa fiinta continua sa tanjeasca neobosita dupa El, pentru ca fericirea vesnica o gasim doar cand il gasim pe El. Nu orice forma a iubirii noastre omenesti este si rea. Este un dar al lui Dumnezeu, sadit in noi – creaturi nedesavarsite – de a cauta binele, adevarul si frumosul, de a stabili adevarate legaturi cu semenii si cu Cel care ne-a creat.
Pentru a raspunde acestui impuls divin, trebuie sa trecem dincolo de limitarile impuse de egoismul nostru, trebuie sa ne lasam in urma pe noi insine. Pentru Nicodim, aceasta minune se numeste nasterea din nou Ioan 3.1-8. Apostolul Pavel o numeste „metanoia” – schimbarea mentalitatii (Romani 12,1.2). Tot el o identifica cu „omul cel nou”, indemnandu-ne sa ne imbracam cu el (Efeseni 4,22-24).
Bunul Isus ne invita in scoala Sa, pentru a obtine aceasta diploma: Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa Ma urmeze Matei 16,24. Iar drumul acesta duce la adevarata iubire, care da fara a pretinde ceva in schimb. Dar cine este calificat pentru o asemenea iubire? Privind la noi, in fata acestui ideal ne consideram deja pierduti. Dar multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne da biruinta prin Domnul nostru Isus Hristos 1 Corinteni 15,57.
Iubirea poemului nostru este putere
Iubirea ne face in stare sa facem lucruri pline de iubire si sa fim persoane iubitoare. Pentru ca iubirea este puternica, Pavel o personifica si vorbeste despre ea ca fiind continuu in actiune: rabda, crede, nadajdu-ieste, sufera. De fapt, iubirea este puterea care ne face pe noi in stare sa actionam in acest fel, obligandu-ne sa o recapitulam in atitudini si fapte.
Puterea iubirii nu poate fi separata de Dumnezeul iubirii. Ea nu este o energie cosmica ce se autogenereaza, nici nu este un instinct benign, pornit din abisurile subconstientului. Nu este nici un mit ancestral sau o metafora pentru o dorinta primara dupa o lume mai buna. Iubirea are radacina si izvorul in insasi fiinta lui Dumnezeu, care este atotputernic. De aceea, iubirea este putere, pentru ca Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,9). Iubirea divina este puterea irezistibila, dominanta si fundamentala a Universului. Ea este mai puternica decat raul. Iubirea este pentru noi mai necesara decat dreptatea si egalitatea: iubirea ne constrange intotdeauna la justitie, dar justitia nu ne constrange sa iubim. Iubirea este fundamentul harului divin, iar noi privim pe Dumnezeu cum Se apleaca spre creaturile Sale, care au ales singure sa devina pacatoase, iar El Se sacrifica pe Sine, doar pentru fericirea lor. Fagaduinta puterii, pe care o canta poemul din 1 Corinteni 13, este fagaduinta puterii vitale si invincibile a Universului.
Iubirea poemului nostru este iubirea lui Dumnezeu
Inspiratia apostolului Pavel pentru a scrie poemul iubirii nu provine dintr-o observare atenta si sustinuta a iubirii omenesti. Nici societatea, nici oamenii din jurul sau nu au putut sa-i ofere acest model. Mode- lul sau a fost Dumnezeu actio- nand pentru binele nostru. Faptul acesta ne spune ca iubirea adevarata trebuie sa fie crezuta si devine a noastra ca rezultat al credintei.
Aceasta credinta, la randul ei, ne este oferita doar de iubire. Puterea de a crede in iubire este iubirea insasi. La acest punct, puterea iubirii este iubirea primita. Mai intai acceptam sa fim iubiti, apoi incepem sa oferim iubire. Iata marele secret al iubirii: Noi il iubim, pentru ca El ne-a iubit intai 1 Ioan 4,19.
Am ajuns in pelerinajul nostru chiar la muntele iubirii. Credinta in iubire vine numai dupa ce sufletul nostru a calatorit la crucea lui Hristos. Ceea ce vedem este un adevar cutremurator: Dumnezeu rastignit! De ce?
Pentru ca ne-am pierdut iubirea, pentru ca nu L-am crezut ca ne vrea binele: pentru mine si pentru tine, ca sa credem in iubirea divina. Iubire divina, iubire adevarata, de care niciodata sa nu ne mai despartim (Romani 8,35-39). Calatorule, in drumul tau spre tara iubirii, sprijineste-ti sufletul in toiagul Celui care atat de mult te iubeste. Asa vei avea puterea sa iubesti, recapituland iubirea zi de zi, pana vom ajunge in tara iubirii.
de Teodor Hutanu.
