Rugăciunea continuă și integrală
„Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat și să nu se lase” (Luca l8,l).
Invățătorul oamenilor a apreciat că rugăciunea de calitate este factorul determinant al reusitei personale. Pentru a imprima în mintea noastră acest adevăr, ne-a spus o pildă care lucrează prin contrast. Comportamentul judecatorului nedrept ilustrează felul în care Dumnezeu nu obișnuiește să lucreze. Dacă judecătorul din parabolă nu are nici un fel de scrupul, Dumnezeul pe care ni-L prezinta Scriptura este plin de indurare și bunatate fiind nerabdator sa intervina în mod salvator în favoarea copiilor Săi. Mai mult decât atât, El poarta de grijă chiar și celor care nu vor să știe de El și face să răsară soarele Său și peste buni și peste rai. Atunci care este motivul pentru care Isus insistă sa fim atât de exigenți in privința rugaciunii?
În ultima vreme au început să apară o sumedenie de carți care se întrec în a ne recomanda să luăm în serios viața cu Dumnezeu. Aceasta modă a cărților despre rugaciune este generată de observația intuitivă a unui număr de autori care sesizează o depreciere generală a devoțiunii atât personale cât și publice. În urmă cu o sută de ani, Ellen G. White aprecia deja că viața de rugaciune nu este la nivelul la care ar trebui să fie. Scriind cartea Calea către Hristos, ea dedică un întreg capitol înaltului privilegiu al rugăciunii si face observația pertinentă că în ciuda dependenței noastre de Dumnezeu ca purtator de grijă în orice privință, este uimitor faptul că ne rugăm atât de puțin. Dar intrebarea de mai sus revine iarăși: De ce să ne rugăm, și încă mult, din moment ce Dumnezeu este bun și El știe deja toate nevoile noastre, și este așa de binevoitor sa ni le împlinească?
Cîteva versete mai jos în capitolul citat, Mântuitorul Se întreabă cu îngrijorare despre nivelul credinței la vremea venirii Sale: „Domnul a adăugat: „Auziți ce zice judecătorul nedrept? Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credință pe pământ?” (Luca 18,6-8) Comentând propria Sa parabolă, Isus pune în relație directă rugăciunea continuă și stăruitoare cu nivelul și calitatea credinței. Putem afirma ca rugaciunea staruitoare este rodul credinței autentice în timp ce aceasta se devolta chiar prin lupta rugaciunii necurmate.
Rucăciunea ca mod de viață
Isus folosește o expresie aici, care merită să fie dezvoltată. „Dumnezeu va face dreptate aleșilor Sai care striga zi și noapte catre El, măcar că zăbovește față de ei.” Cei care strigă zi și noapte în timp ce Dumnezeu zăbovește formează o grupă foarte apreciată de El. Se pare că ei se roagă pentru venirea Impărăției Sale, iar El întarzie să raspundă acestei rugăciuni și să Se întoarcă așa cum a promis. Motivul zăbovirii divine nu poate fi pus direct în legatura cu rugaciunea sfinților din vremea sfârșitului. Dumnezeu are în vedere un cadru mult mai larg și complex atunci când hotărăște ceasul reveniri sale. El nu decide un asemenea timp doar ca raspuns la rugăciunile noastre.
Dar menționarea rugaciunilor sfinților poate avea o semnificație specială dacă ne gândim ca acesta este comportamentul lor în timp ce așteaptă pe Domnul sa Se întoarcă. Zi și noapte ei strigă în rugăciune. Acesta este modul lor normal de viață. Ei au devenit dependenți de Dumnezeu și cauta pe calea rugăciunii sa înțeleagă planul divin și motivul întârzierii Sale. Din punct de vedere practic, rugaciunea lor este o manifestare naturală a vieții lor de credință. Dincolo de timpul lor special dedicat comuniunii cu Dumnezeu, gândurile și simțămintele lor se înalță în orice loc spre Tatăl ceresc. Ei trăiesc în prezența lui Dumnezeu și umblă în căile Lui, păstrând un contact neîntrerupt cu Domnul și Stăpânul vieții lor.
Inima credicioșilor lui Dumnezeu este plină de dragostea Sa în timp ce aceștia își desfășoară activitățile lor cotidiene. Gesturile cuvintele și tonul vocii lor face dovada prezenței lui Dumnezeu în viața și faptele lor. Motivele lor sunt nobile și curate. Dorințele lor sunt supuse puterii transformatoare a Duhului Sfânt, iar agenda lor ascunsa nu conține nimic defăimător sau răutăcios împotriva semenilor lor.
Rugăciunea ca umblare cu Dumnezeu
Despre o serie de oameni remarcabili Scriptura vorbește că aceștia umblau cu Dumnezeu. Printre ei se numără Noe și Avraam, dar Enoh se distinge cu precădere între toți aceștia. Prin faptul ca el nu a gustat moartea și a fost luat la cer așa cum și-ar fi dorit și Pavel, fără să fie „dezbrăcat de cortul acesta,” Enoh devine un prototip al ultimei generații. Nu cunoaștem în totalitate motivele deciziei divine de a lua la cer pe Enoh, dar putem lesne observa ca acesta evea deja o experientă foarte avansată de comuniune și apropiere de Dumnezeu. Nu este de mirare ca la un moment ales de Dumnezeu, Enoh nu a mai fost lasat sa se întoarcă la familia sa care știa deja ca transfigurarea sa avea să fie eminentă și inevitabilă. Nu-mi place sa-mi imaginez pe acest bărbat al lui Dumnezeu purtându-se nepăsător cu ai săi. Grijile sale zilnice nu-l puteau împiedica să umble permanent cu Dumnezeu.
Putem crede fără mare dificultate că umblarea lui Enoh era plăcută atât înaintea oamenilor cât și înaintea lui Dumnezeu. Maniera sa de gândire reflecta ceva din caracterul divin iar procedeele lui arătau cât de mult iubea el dreptatea și îndurarea divină. Ellen G. White descrie în cuvintele următoare viața acestui bărbat: „Dragostea infinită și insondabilă a lui Dumnezeu a devenit zi și noapte subiectul meditației sale; și cu toată căldura sufletului său a căutat să descopere această dragoste acelora în mijlocul cărora a trăit… Enoh a fost un om al unei minți puternice și foarte cultivate cum și a unor vaste cunoștințe; el a fost onorat cu descoperiri speciale din partea lui Dumnezeu; și totuși, aflându-se într-o continuă comuniune cu cerul, având totdeauna înaintea sa simțământul măreției și desăvârșirii divine, el a fost unul dintre cei mai umili oameni.” (Patriarhi și Profeți pag. 72, 73 ediția 1996)
Acest model de viață spirituală pare așa de actual și atemporal, învât nu va fi nici o dificultate serioasa pentru cineva care-și dorește o asemenea experiență cu Dumnezeu, s-o poata avea. Acasă, la serviciu, sau la școală; în perioada de muncă intensă, ori în momentele de refacere și odihnă avem cele mai bune conditii de a umbla inaintea lui Dumnezeu. Ceea ce ne lipsește este un interes crescut pentru un asemenea stil de viață. Dar pentru cei ce se consacră unui asemenea lucru sunt făcute făgăduințe divine deosebit de generoase. A spus Mântuitorul în predica Sa de munte: „Căutati mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6,33)
Rugăciunea ca devoțiune integrală
Viața de comuniune cu Dumnezeu nu are nimic plictisitor iar rutina nu face altceva decat sa puna în miscare obiceiuri și comportamente deosebit de utile.
În rândurile care urmează ne vom referi la căteva elemente ale vieții de rugaciune care pot transforma o simplă forma exterioară într-un instrument de lucru de mare randament pentru prosperitatea spirituală, și nu numai.
1. Adorația. Primul element necesar vieții de rugăciune autentică este adorația. Această uimire în fața lui Dumnezeu nu se întâmplă de la sine. Este nevoie ca cineva să aleagă să-și ia timp și sa rămână în contemplare înaintea lui Dumnezeu și a lucrării Sale printre noi, pentru a punea pricepe cu adevărat direcția în care El mișcă lucrurile vieții. Apostolul Pavel sesizează că: „În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se vad lamurit, de la facerea lumii când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot desvinovăți.” (Romani 1, 20.) Deci elementul esențial necesar percepției prezenței și măreției lui Dumnezeu este să te uiți cu băgare de seamă. Un spor de atenție și considerație față de Dumnezeu și lumea Sa începe să-și prezinte tezaurul de o nebănuita frumusețe și putere.
Contemplând lucrarea divină se naște în suflet admirația pentru Dumnezeu. Aceasta este adorația, iar forma în care se manifestă ea, este lauda. Fie că este vorba de rugaciunea de laudă fie că este cântarea de laudă, sau pur și simplu o înălțare sufletească neexprimată în cuvinte, adorația este un element esențial al închinării, iar rugăciunea nu poate fi lipsită de el. Adesea adorația se confundă cu recunoștința. Cele două pot fi distinse ușor una de cealaltă în funcție de motivul care le alimentează. În timp ce adorația este reacția noastră la strălucirea divină, recunoștința este răspunsul față de lucrarea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pentru cum este Dumnezeu îi aducem slavă, iar pentru ce face Îi suntem recunoscători.
2. Recunoștința. Viața de rugaciune nu poate fi adevărată și întreagă fă acest al doielea element care este mulțumirea și recunoștința. Aici, rutina poate crea o mare pierdere. A folosi mereu aceleași tipare verbale pentru a exprima recunoștința, poate face să trecă neobservate motivele autentice ale acesteia. Rutina ne-ar putea fi de mare folos dacă ea ne-ar ajuta să căutăm permanent motivele concrete de mulțumire. Atunci am avea de fiecare dată altceva pentru care mulțumim Domnului. O viață de rugăciune bazată pe laudă și mulțumire are toate șansele să cuprindă și celelalte elemente esențiale. Dacă cele două lipsesc, există riscul sporit ca celelalte să fie de foarte slabă calitate.
Recunoștința cu adevărat de efect depășește cu mult forma exprimării ei verbale. Ea se bazează pe o trăire profunda a unui sentiment de îndatorare și gratitudine față de Dumnezeu și față de semeni. Acest sentiment se cultivă în timp și se aprofundează atingând adevărată bogăție și frumusețe abea după ani buni de practică. Această trăire mereu proaspătă a mulțumirii își are răsplata în ea însăși scutindu-ne de multele motive de plângere și nemulțumire. Tot prin practică, și poate chiar inconștientă, sufletul se poate îndepărta de Dumnezeu prin profesarea nemulțumirii cronice. Așa că recunoștința ne vindecă de nemulțumire și amărăciune.
Cineva ar putea să-și imagineze că orientarea spre mulțumire și recunoștință, poate să diminueze vigilența spirituală și să aducă periculoasa mulțumire de sine și mândrie spirituală. Nimic mai greșit. Cel ce contemplă bunătatea divină nu poate avea păreri prea bune nici despre sine și nici nu este în pericol de a nu sesiza hidoșenia și subtitlitatea păcatului. Ellena G. White scrie în cartea „Sfințirea vieții” că pe măsură ce ne apropiem mai mult de Dumnezeu noi devenim mai cunștienți de rămânerile noastre în urmă și de starea noastră neajutorată. Doar în prezența divină vedem lucrurile cum sunt ele în realitate. Spiritul mulțumirii față de Dumnezeu poate face casa foarte buna cu disciplina de sine și vigilența spirituală.
3. Căința. Am spus că apropierea noastră de Dumnezeu produce motive adevărate de laudă și mulțumire. Am aflat că în prezența divină sufletul omenesc este ferit de înălțarea de sine. Urmează că odată observate păcatele din viața personală, urmează natural ca ele să fie tratate corespunzător. Acest tratament se chiamă „pocăință”. Rugăciunea este momentul cel mai potrivit de trăire a pocăinței. Astfel avem de a face cu rugăciunea de nemulțumire de sine și mărturisire a păcatelor. Când Duhul lui Dumnezeu atinge inima noastră, se produce o convingere puternica despre sterea de vinovăție autentică. Atenția noastră este îndreptată spre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Știm unde putem găsi pacea pentrucă El Însuși ne chiamă: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11,28.)
Pocăința este un proces sufletesc profund în care conștiința se eliberează de sentimentul de vină și își recapătă libertatea. Trăirea sentimentului de iertare în contextul vieții de rugăciune este o altă mare promisiune și binefacere. Căința, mărturisirea și iertarea formează un lanț trofic ce alimentează bucuria mântuirii. Acest sentiment de eliberare și înnobilare divină va conduce cu siguranță la un nou val de laudă pentru cum este Dumnezeu și mulțumire pentru ce face El pentru noi. Vindecarea sufletului este lucrarea pe care Dumnezeu o săvârșește cu migală și dragoste, iar rugăciunea este mediul în care se savârșește aceasta. Trairea acestei realități a înnoirii, ne face atenți cu siguranță, la ceea ce se petrece în jur. Oamenii și nevoile lor capătă o noaă dimensiune și importanță.
4. Mijlocirea. Despre rugăciunea de mijlocire se poate discuta mult și bine. Cel mai convingător argument nu este cel teoretic sau teologic, ci cel de natură practică. Fără să înțelegem noi cum, sau raționamentele care stau la baza acțiunii divine, Dumnezeu Se va simți îndreptățit să intervină atunci când noi așezăm înaintea Lui prietenii, rudele, colegii sau, chiar necunoscuții. Vindecare slăbănogului din Marcu 2, 1-12, îndreaptă atenția noastră mai degrabă la credința și insistența prietenilor decât la infirmitatea celui neajutorat. Inainte de a spune celui suferind să se scoale, Isus S-a iutat mai întâi la credința însoțitorilor lui. Pare că aceasta a jucat un rol tot așa de mare ca și cea a slăbănogului însuși.
Cu această pagină de Evanghelie reușim să lămurim dilema dacă voința personală a celui în cauză, joacă vre un rol în a face cu efect rugăciunea de mijlocire. Fiecare lucru își are locul lui și rolul lui. Rugăciunea de mijlocire acoperă o nevoie atât a celui asistat cât și a celor care practică acest obicei. Dincolo de faptul miraculos în care Dumnezeu lucrează cu ajutorul rugăciunii de mijlocire, sentimentul de solidaritate și înțelegere, de împreună simțire și atașament, crează un tonus spiritual și alimentează credința și dă curaj celui în nevoie. Iar ca un produs final secundar, văzând răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile de mijlocire, propria viață spirituală se îmbogățește și are de căstigat. Pe această cale inima este încurajată să pășească vitează în ceea ce se chiamă „lupta rugăciunii”.
5. Lupta rugăciunii. Este curios de observat că celor care învață pe alții despre rugăciune nu le vine să creadă cât de mare este puterea acesteia. Jon Dybdahl, unul din misionarii care a deschis lucrarea in Thailanda, povestește ca într-o dimineață de Sabat cănd se afla în drum spre locul de întrunire, motorul mașinii pe care o conducea s-a oprit fără nici o explicație. Mintea lui de om educat în școlile din vest raționa foarte simplu că trebuie să existe un motiv pentru care motorul nu mai funcționează. Dar până când să coboare să vadă ce nu era în regulă, unul din studenții thai a și luat inițiativa să se roage, exact așa cum i-a învățat profesorul lor, care acum încerca o soluție tehnica la împedimentul ivit. Jon a fost pus într-o mare încurcătură. Cum să explice el că motorul nu de rugăciune are nevoie ci de o întervenție foarte omenească la alimentarea cu benzină sau curent? Ce era de făcut? Nu avea decât să aștepte până se va sfârși rugăciunea. Jon mărturisește că rareori i-a fost dat să audă o rugăciune mai sinceră și mai curată ca aceea. Când în sfârșit thailandezul a spus Amin, acesta a deschis ochii și aștepta ca profesorul lui să întoarcă cheia în contact, motorul sa pornească și să poată ajunge la timp la adunare. Acum dilema lui Jon a atins cote dramatice. Cu o emoție pe care și-o amintește foarte bine peste atâția ani, a întors cheia, și motorul a pornit fără să mai facă nici un necaz. Drumul care a urmat a fost ocazia însușirii unei lecții valoroase despre lupta rugaciunii.
Cred că morala acestei întâmplări este bine înțeleasă. Nu este vorba aici despre o nouă tehnică a depanării motoarelor aflate în impas, ci despre faptul de a accepta că Dumnezeu se simte liber să intervină chiar și acolo unde se pare că avem destule cunoștințe și mijloace sa ne descurcam și singuri. Am discutat ceva mai devreme despre rugăciunea necurmată. Ea este un însoțitor în orice loc și în orice vreme. Dar lupta rugăciunii este puțin mai mult decat a ne ruga neîncetat. Ea presupune ceva din noaptea strâmtorării lui Icov. Ea este o luptă spirituală cu obiective precise. Pe această cale solicităm întervenția divină într-un caz concret.
Îmi aduc aminte imaginea unei biserici locale aflata în construcție dar abandonată din lipsa de fonduri. Asemenea șantiere poate că mai există încă. Cu ocazia vizitei mele frații ar fi așteptat promisiunea că uniunea se va implica în finisare bisericii lor. Dar spre surprinderea lor neplacută tot ceea ce am putut face a fost să încheiem Sabatul pe un morman de pământ plini cu buruieni, chiar în mijlocul a ceea ce ar trebuit să fie capela lor. Am cântat cu o anumită jale și ne-am rugat fără grabă și chiar cu lacrimi de neputință și descurajare. Am încercat să spun câteva cuvinte de încurajare care sunau cam așa: „Cu siguranță că Dumnezeu are pe undeva banii pentru terminarea capelei, dar noi nu știm unde se află aceștia. Să ne rugăm să ne arate unde sunt și să ni-i trimită câți avem nevoie.” Nu a trecut decât un an de zile și capela era în faza de inaugurare. Avea chiar și scaune și covoare pe jos. Începând din ziua următoare banii au început să vină și au continuat până la încheierea lucrărilor. Cineva ar putea spune că este o coincidență. Da este o coincidență. Rugăciunea în nevoie a coincis cu dorința lui Dumnezeu de a avea o biserică în locul acela. Restul a venit de la sine și a fost un fapt normal al intervenției divine care a dirijat fondurile diverșilor donatori, exact acolo unde hotărâse El.
Rugăciunea continuă, rugăciunea integrală, rugăciunea biruitoare este la îndemâna fiecăruia care vrea să ia lucrurile în serios și se gândește responsabil la lucrurile de sus în timp ce se îndeletnicește eficient cu cele de jos.
Ion Buciuman
