Nu de puține ori membrii bisericii pun întrebări în legătură cu postura adecvată în timpul rugăciunii, dacă în biserică trebuie să ne rugăm exclusiv de pe genunchi sau și în picioare sau așezat sunt de asemenea posturi corecte. Întrebarea a fost iscată de afirmațiile unor membri bine-intenționați care, în urma studiul personal, au ajuns la concluzia că în biserică rugăciunile trebuie înălțate fără excepție de pe genunchi. Dezbaterea arată că pentru mulți membri ai bisericii, rugăciunea este de mare însemnătate și semnificație și de aceea vor să se asigure că respectă instrucțiunile lui Dumnezeu în practică. Vom aborda acest subiect nu cu scopul de a descuraja interesul pentru acest subiect extrem de important pentru practica creștină, ci cu scopul de a oferi informații pentru clarificare.]
Informație biblică
Potrivit Scripturii, oamenii înalță rugăciuni lui Dumnezeu în situații și posturi diferite. În continuare voi prezenta succint datele biblice cele mai importante cu privire la acest subiect.
Îngenuncherea. Sunt multe exemple de persoane care se roagă Domnului de pe genunchi, ceea ce indică faptul că aceasta era o practică foarte obișnuită. De trei ori pe zi Daniel îngenunchea și se ruga (Dan. 6:10), Ștefan a căzut pe genunchi și a vorbit Domnului mai înainte să moară ca martir (Fapte 7:60), iar Petru a îngenuncheat lângă trupul Tabitei, s-a rugat pentru ea și Tabita a înviat (Fapte 9:40; vezi de asemenea Fapte 20:36; Efes. 3:14). Uneori persoana își așeza capul pe genunchi în timp ce se ruga (1Rg. 1:13). Îngenuncherea era o expresie ritualică a predării de bună voie lui Dumnezeu, a vieții închinătorului. Prin îngenunchere, închinătorii coborau în mod voluntar în țărâna din care au fost făcuți oamenii, predându-și viețile Domnului, în cadrul rugăciunii (cf. 2Rg. 1:13).
Rugăciunea în picioare. Și rugăciunea în picioare era o practică obișnuită, poate chiar mai obișnuită decât îngenuncheatul. Unul dintre cazurile cele mai impresionante se găsește în 2Cr. 20, unde este descrisă o rugăciune colectivă. Când Iuda era amenințat de o invazie a moabiților și amoniților, Iosafat a chemat oamenii să se roage Domnului. Iosafat a stat în adunare, în Casa Domnului și s-a rugat pentru izbăvire, în timp ce oamenii „stăteau înaintea Domnului” (2Cr. 20:5, 13). Ana și-a adus cererea înaintea Domnului, stând în picioare și Domnul a ascultat-o (1Sam. 1:26). Și Iov s-a rugat stând în picioare (Iov 30:20). Iudeii obișnuiau să se roage stând în picioare în sinagogă sau la colțul străzii, pentru a-și etala pietatea. Isus a condamnat mândria ce însoțea această practică, iar nu practica în sine (Mat. 6:5). Și de fapt și de drept, chiar a aprobat-o: „Și când stați în picioare de vă rugați, să iertați orice aveți împotriva cuiva pentru ca și Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greșelile voastre.” (Marcu 11:25). Rugăciunea în picioare subliniază privilegiul pe care îl avem prin venirea înaintea lui Dumnezeu pentru a-i spune nevoile și grijile noastre cunoscând că El ne poate împlini cererile noastre. Cei care au fost primiți în audiență la un împărat de obicei au stat în picioare înaintea lui și i-au adresat cererile lor (cf. Estera 5:2). Rugăciunea în picioare înseamnă recunoașterea lui Dumnezeu ca Împărat al Universului și a privilegiului de a veni înaintea Lui cu cereri de călăuzire, binecuvântare și ajutor.
Rugăciunea stând jos. Practica rugăciunii stând jos nu apare decât foarte rar în Biblie, însă nu lipsește cu desăvârșire. Un bun exemplu este David care a „mers și a stat jos înaintea Domnului și a spus…” (2Sam. 7:18, NASB). Aceasta este poziția adoptată de cineva care caută sfatul Domnului prin intermediul unui profet (de exemplu, 2Rg. 4:38, Ezech. 8:1, 33:31) și care este gata să Îl slujească.
Culcat. Mai găsim în Biblie și cazuri în care oamenii s-au rugat noaptea, culcați în paturile lor. În astfel de momente, și-au adus aminte de Domnul și au meditat cu privire la El (1Rg. 1:47). Rugăciunea stând culcat în pat așează accentul pe rugăciune ca ocazie de meditație bunătatea lui Dumnezeu și de a ne apropia de El în timpul nopții pentru a-I cere ajutorul. Acesta este un act intim de pietate personală.
Prostrația. În astfel de cazuri, oamenii se culcau cu fața la pământ și, de regulă, cu mâinile întinse. Un genunchi rămânea îndoit pentru a se putea ridica de la pământ. Rareori în Biblie prostrația este asociată cu rugăciunea (de exemplu, 1Rg. 1:47, Marcu 14:35). Este în mod fundamental o expresie de omagiu și supunere față de un superior. Cel care căuta ajutorul regelui se prosterna înaintea lui, în supunere și dependență (2Sam. 14:4). De asemenea se practica și pentru a saluta un superior (cf. 1Cr. 20:18). Intensifica convingerea că Dumnezeu este sursa vieții umane și Cel care o poate păstra (de exemplu, Num. 16:45; Iosua 7:6; 2Sam. 7:16). Uneori închinătorii veneau înaintea Domnului, prostrați înaintea Lui, în semn de omagiu, închinare, supunere, dependență. În biserica creștină, Prostrația nu a devenit un act indispensabil al închinării probabil pentru că Dumnezeu nu S-a manifestat sau locuit permanent într-un anumit loc de pe pământ, fiind accesibil prin Fiul Său (cf. Ioan 4:21-24).
Această recapitulare a posturii în timpul rugăciunii, în Biblie, ne arată că nu exista o anumită postură obligatorie pentru închinători atunci când își aduceau cererile înaintea Domnului. Posturile sunt importante prin faptul că reprezintă expresia exterioară a reverenței, simțămintelor lăuntrice și a consacrării față de Dumnezeu, însă una singură nu ar fi fost suficientă pentru a le cuprinde pe toate. Astfel, găsim în Scriptură o diversitate de alternative și posibilități. Orice încercare de a distinge una ca fiind indispensabilă și superioară celorlalte nu beneficiază de sprijin biblic.
Scrierile lui Ellen G. White
Ellen G. White accentuează și pledează pentru rugăciunea în genunchi. „Atât în închinarea publică, cât și în cea privată, este privilegiul nostru să ne plecăm genunchii înaintea Domnului, atunci când ne aducem cererile înaintea Lui” (Gospel Workers, pag. 178). Niciodată nu ar trebui să vedem în îngenunchere o povară, ci un privilegiu. Tot dânsa mai observa că „atât în închinarea publică, cât și în cea personală, este datoria noastră să ne plecăm genunchii înaintea lui Dumnezeu atunci când îi aducem cererile noastre. Actul acesta exprimă dependența noastră de Dumnezeu.” (Selected Messages, vol. 2, pag. 312).
Astfel de declarații nu ar trebui folosite pentru a susține faptul că singura postură potrivită pentru rugăciunea în locuri publice este pe genunchi. Elen White spune clar că nu întotdeauna este nevoie să îngenunchem pentru a ne ruga (Ministry of Healing, pag. 510-511). Au fost ocazii în care Ellen White, fiind prezentă la serviciul public de închinare, a cerut adunării să se ridice în picioare pentru rugăciunea de consacrare. (Selected Messages, vol.3, pag 268, 269) sau să rămână așezați (ibid., pag. 267-268) ori să îngenuncheze (Selected Messages, vol. 1, pag. 148-149). Și atunci concluzia nu poate fi decât că, potrivit dânsei, îngenuncherea nu reprezintă postura exclusivă pentru rugăciunea în biserică. În viața particulară, dânsa s-a rugat chiar și culcată fiind în pat.
Note conclusive
În încheiere, putem trage concluzia că potrivit Bibliei și scrierilor lui Ellen White, există mai multe posturi pentru rugăciune, iar proeminența uneia dintre acestea nu le exclude pe celelalte. În biserica adventistă, în cadrul serviciului de închinare, rugăciunea poate fi făcută stând jos, în picioare sau pe genunchi. Pentru că închinarea trebuie să fie caracterizată de ordine, este important ca atunci când credincioșii se strâng laolaltă pentru a-L căuta pe Domnul, cu toții respectăm elementele liturgice de regulă acceptate în serviciile noastre de închinare. Cei care, în biserică, îngenunchează pentru rugăciune, în timp ce toți ceilalți rămân în picioare, pot da dovadă, neintenționat, de evlavie într-o manieră discutabilă.
Sursa: http://literacristiana.azsbellu.ro
