Autor: Russell Humphreys
În cele ce urmează vă prezentăm 14 fenomene naturale care contrazic ideea evoluționistă că universul are o vîrstă masurată în miliarde de ani. Numerele prezentate mai jos cu caractere aldine (de obicei exprimate în milioane de ani) reprezintă deseori maximul posibil de ani stabilit de fiecare proces în parte, și nu vîrsta exactă. Numerele cu caractere italice reprezintă anii necesari teoriei evoluționiste pentru fiecare proces. Ideea este că vîrstele maxim posibile sunt totdeauna mult mai mici decît vîrstele necesare evoluției, în timp ce vîrsta prezentată de Sfînta Scriptură (6-7 mii de ani) se potrivește totdeauna cu vîrstele maxim posibile. Astfel, punctele ce urmează sunt dovezi împotriva scalei temporale evoluționiste, sprijind în schimb cronologia Sfintei Scripturi. Există mult mai multe probe pentru o lume tînără, dar le-am ales doar pe acestea pentru concizie și simplitate. Cîteva din punctele prezentate mai jos pot fi conciliate cu viziunea evoluționistă doar făcînd o serie de presupuneri improbabile și nedovedite; altele se potrivesc doar ideii de creație recentă.
1. Galaxiile se rotesc prea rapid în jurul propriei axe
Stelele propriei noastre galaxii, Calea Lactee, se rotesc în jurul centrului galaxiei cu viteze diferite, cele mai apropiate de centru rotindu-se mai repede decît cele mai depărtate. Vitezele de rotație observate sunt atît de mari, încît dacă galaxia noastră ar fi fost mai veche de cîteva sute de milioane de ani, ea ar fi acum un disc inform de stele și nu ar avea forma spiralată din prezent [1]. Și totuși galaxia noastră se presupune a avea o vîrstă de cel puțin 10 miliarde de ani. Evoluționiștii numesc această discrepanță "dilema rotirii", pe care ei o cunosc de cel puțin 50 de ani. În consecință, au născocit multe teorii pentru a încerca să o explice, fiecare dintre ele eșuînd după o scurtă perioadă de popularitate.
Aceeași dilemă a rotirii se aplică și la alte galaxii. În ultimele decenii, cea mai populară încercare de a rezolva problema a fost o teorie complexă numită teoria "valurilor de densitate". Teoria are probleme conceptuale, trebuie să fie rodul întîmplării și totuși foarte fin reglată, și a fost pusă serios sub semnul întrebării prin descoperirea de către Telescopul Spațial Hubble a unei structuri spiralate foarte detaliate în centrul axului galaxiei supranumită "Virtej", M51. [2]
2. Prea puține rămășițe de la supernove
Conform observațiilor astronomice, galaxii de genul Căii Lactee înregistrează cam o supernovă (o stea ce explodează violent) la fiecare 25 de ani. Gazele și rămășițele de praf de la asemenea explozii (cum ar fi Nebuloasa Crabului) se extind rapid spre exterior și ar trebui să rămînă vizibile timp de peste un milion de ani. Cu toate acestea, zonele din galaxia noastră în care putem observa asemenea gaze și straturi de praf conțin rămășițele doar a aproximativ 200 de supernove. Acest număr corespunde unei perioade de doar 7000 de ani de activitate a supernovelor. [3]
3. Cometele se dezintegrează prea rapid
Conform teoriei evoluționiste, cometele ar avea aceeași vîrstă ca și sistemul solar, circa 5 miliarde de ani. Și totuși, de fiecare dată cînd o cometă se apropie de soare, ea pierde atît de mult din substanța ei, încît nu ar putea să supraviețuiască mult mai mult de 100.000 de ani. Multe comete au vîrsta tipică mai mică de 10.000 de ani [4]. Evoluționiștii încearcă să explice această discrepanță presupunînd că: (a) cometele vin dintr-un "nor Oort" sferic neobservat aflat mult dincolo de orbita lui Pluto; (b) interacțiuni gravitaționale improbabile cu stele trecătoare deseori lovesc cometele și le îndreaptă spre sistemul solar; (c) alte interacțiuni improbabile cu planete ncetinesc cometele ce vin, acest fenomen fiind deseori suficient pentru a fi răspunzător de sutele de comete observate5. Pînă acum, nici una din aceste presupuneri nu a fost confirmată, fie prin observație, fie prin calcule realiste. În ultima vreme s-a discutat mult pe marginea "Centurii Kuiper", un disc al unei presupuse surse de comete, disc aflat în planul sistemului solar, puțin în afara orbitei lui Pluto. În acel loc există, într-adevăr, cîteva corpuri din gheață de mărimea unor asteroizi, dar acestea nu rezolvă problema, din moment ce, conform teoriei evoluționiste, Centura Kuiper s-ar epuiza rapid dacă nu ar exista un nor Oort care să o alimenteze.
4. Prea puțin noroi pe fundul mărilor
În fiecare an, apa și vîntul erodează aproximativ 20 de miliarde de tone de noroi și pietre de pe continente și le depozitează în ocean. [6] Acest material se acumulează prin sedimentare pe piatra tare bazaltică (formată din lavă) de pe fundul oceanului. Adîncimea medie a tuturor sedimentelor din întreg oceanul este mai mică de 400 de metri. [7] Principalul mod cunoscut de îndepărtare a sedimentelor de pe fundul oceanului este deplasarea plăcilor tectonice: fundul oceanului culisează încet (cîțiva cm/an) sub continente, luînd cu el o parte din sedimente. Conform literaturii științifice seculare, acest proces îndepărtează în prezent doar 1 miliard de tone pe an. 7 Din cîte se cunoaște la ora actuală, celelalte 19 miliarde de tone pe an se acumulează. La această rată, eroziunea ar depozita masa actuală de sedimente în mai puțin de 12 milioane de ani. Cu toate acestea, conform teoriei evoluționiste, eroziunea și deplasarea plăcilor tectonice au loc în mod continuu de cînd există oceanele, adică, așa cum se pretinde, de trei miliarde de ani. Dacă lucrurile ar sta astfel, ratele prezentate mai sus ar implica faptul că oceanele ar fi efectiv sufocate masiv de sedimente cu adîncimea de zeci de kilometri. O explicație alternativă (creaționistă) este că eroziunea apelor potopului biblic scurgîndu-se de pe continente au depozitat cantitatea actuală de sedimente în scurt timp, aproximativ acum 5.000 de ani.
5. Prea puțin sodiu în apă.
În fiecare an, rîurile [8] și alte surse [9] deversează peste 450 de milioane de tone de sodiu în ocean. Doar 27% din acest sodiu reușește să se întoarcă înapoi, afară din mare, în fiecare an. [9, 10] Din cîte se cunoaște la ora actuală, restul pur și simplu se acumulează în ocean. Presupunînd că marea nu a avut deloc sodiu la început, ea ar fi acumulat cantitatea prezentă în mai puțin de 42 de milioane de ani, la ratele de deversare și revenire de azi. [10] Este mult mai puțin decît vîrsta pe care evoluționiștii o acordă oceanului, și anume 3 miliarde de ani. Răspunsul obișnuit al evoluționiștilor la această discrepanță este că, în trecut, rata de deversare a sodiului trebuie să fi fost mai mică, iar cea de revenire mai mare. Chiar și așa, calcule indulgente indică o vîrstă maximă de doar 62 milioane de ani. [10]. Calculele [11] pentru multe alte elemente din apa mării indică vîrste mult mai mici ale oceanului.
6. Cîmpul magnetic al pămîntului scade prea rapid.
Energia totală depozitată în cîmpul magnetic al pămîntului ("dipol" și "non-dipol") scade cu durata de înjumătățire de 1.465 ani. [12] Teoriile evoluționiste care încearcă să explice această scădere rapidă, precum și felul în care Pămîntul și-ar fi putut menține cîmpul său magnetic timp de miliarde de ani sunt foarte complexe și nu concordă. Există o explicație creaționistă mult mai bună. Aceasta este clară, bazată pe fizica sănătoasă, și explică multe caracteristici ale cîmpului: crearea lui, inversarea rapidă din timpul potopului biblic, creșterile și descreșterile intensității la suprafață pînă în vremea lui Hristos, și o scădere continuă de atunci încoace. [13] Această teorie se potrivește cu datele paleomagnetice istorice și actuale, și se acordează cel mai bine cu dovezile despre schimbările rapide. [14] Rezultatul principal este că energia totală a cîmpului (nu intensitatea la suprafață) a scăzut întotdeauna cel puțin la fel de repede ca în prezent. La această rată, cîmpul nu ar putea avea o vechime mai mare de 20.000 de ani. [15]
7. Multe straturi sunt "împăturite" prea strîns
În multe zone muntoase, straturi de mii de metri grosime sunt îndoite și "împăturite" în forma acului de păr. Scala temporală geologică convențională spune că aceste formațiuni au fost îngropate adînc și solidificate timp de sute de milioane de ani înainte de a fi îndoite. Cu toate acestea, "împăturirea" a avut loc fără rupere, cu raze atît de mici încît întreaga formațiune trebuia să fie încă umedă și nesolidificată în momentul îndoirii. Aceasta implică faptul că "împăturirea" a avut loc la doar cîteva mii de ani după depozitare. [16]
8. Materialul biologic se descompune prea rapid
Radioactivitatea naturală, mutațiile și descompunerea degradează rapid ADN-ul și alte materiale biologice. Măsurători ale ratei mutațiilor suferite de ADN-ul mitocondrial i-au forțat recent pe cercetători să revizuiască vîrsta "Evei mitocondriale" de la 200.000 de ani pînă la doar 6.000 de ani. [17]. Experții în ADN insistă asupra faptului că ADN-ul nu poate exista în medii naturale mai mult de 10.000 de ani, și cu toate acestea șiruri intacte de ADN par a fi fost recuperate de la fosile presupuse a avea o vîrstă mult mai mare: oase de neanderthalieni, insecte prinse în chihlimbar, și chiar de la fosile de dinozauri. [18] Bacterii presupuse a avea o vechime de 250 de milioane de aniau fost reînviate, se pare fără nici o stricăciune a ADN-ului. [19] Å¢esut superficial și celule sanguine de la un dinozaur i-au uluit pe experți. [20]
9. Radioactivitatea fosilelor scurtează "erele" geologice la cîțiva ani.
Radiohalourile sunt cercuri de culoare formate în jurul particulelor microscopice de minerale radioactive din cristale. Ele sunt dovezi fosile ale degradării radioactivității. [21] Radiohalourile Poloniului-210 "comprimat" indică faptul că formațiunile din Jurasic, Triasic și Eocen din platoul Colorado au fost depozitate la doar cîteva luni unul de celălalt, și nu la sute de milioane de ani distanță, cît i-ar fi trebuit conform scalei temporale convenționale. [22] In radiohalourile Poloniului-218 "orfan" nefiind de găsit vreo urmă a elementelor lor "mamă", ne conduce la concluzia unei degradari nucleare accelerate și la o formare foarte rapidă a mineralelor asociate. [23, 24]
10. Prea mult heliu în minerale
Uraniul și toriul generează atomi de heliu pe măsură ce se descompun în grafit. Un studiu publicat în Journal of Geophysical Research a arătat că o asemenea cantitate de heliu produsă în cristalele de zirconiu din piatra granitică precambriană încinsă, din adînc, nu a avut timp să se evacueze. Cu toate că pietrele conțin produse nucleare de descompunere care ar corespunde unei perioade de 1,5 miliarde de ani, măsurătorile recente ale ratelor de pierdere a heliului din zircon arată că heliul se scurge doar de 6.000 (+/- 2000) de ani. [26] Aceasta nu este doar o dovadă a tinereții pămîntului, ci și explicatie pentru ratele de înjumătățire foarte accelerate ale nucleilor, comprimînd enorm, în cîteva mii de ani, scalele temporale bazate pe radioizotopie.
11. Prea mult carbon 14 în straturile geologice din adîncime
Cu perioada sa scurtă de înjumătățire – 5.700 de ani -, nici un atom de carbon 14 nu ar trebui să mai existe în zăcămintele de carbon mai vechi de 250.000 de ani. Totuși toate sursele naturale de carbon găsite mai jos de straturile din Pleistocen (Epoca de Gheață) conțin cantități semnificative de carbon 14, cu toate că asemenea straturi se presupune că ar avea milioane sau miliarde de ani vechime! Laboratoarele care operează cu carbon 14 convențional cunosc această anomalie încă de la începutul anilor "80, s-au străduit să o elimine, și nu pot oferi nici o explicație pentru ea. În ultima vreme, cele mai bune laboratoare din lume – care au învățat în ultimele două decenii de măsurători cu C-14 să opereze astfel încît să nu contamineze probele din exterior – fiind contactate de creaționiști, au confirmat asemenea observații pentru probe de cărbune și chiar pentru cam o duzină de diamante, care nu pot fi contaminate cu carbon recent. Aceste probe se constituie într-o foarte puternică dovadă a faptului că pămîntul este vechi doar de cîteva mii, iar nu milioane de ani!
12. Prea puține schelete din epoca de piatră
Antropologii evoluționiști susțin că Homo sapiens exista cu cel puțin 185.000 de ani înainte ca agricultura să înceapă să devină o ocupație, [28] timp în care populația mondială de oameni a fost practic constantă, între 1 și 10 milioane. În tot acel timp, morții erau îngropați, deseori, împreună cu obiecte. Dacă scala temporală evoluționistă ar fi corectă, oasele îngropate ar trebui să reziste pentru mult mai mult de 200.000 de ani, și foarte multe din presupusele 8 milioane de schelete din epoca de piatră ar trebui să fie încă prezente (și cu siguranță cu artefacte îngropate). Cu toate acestea, au fost găsite doar cîteva mii. Aceasta înseamnă că epoca de piatră a fost mult mai scurtă decît presupun evoluționiștii, cîteva mii de ani în multe zone.
13. Agricultura este prea recentă
Perpectiva evoluționistă îi prezintă pe oameni ca vînători și culegători timp de 185.000 de ani pe perioada epocii de piatră, înaintea descoperirii agriculturii, cu mai puțin de 10.000 de ani în urmă. Totuși, dovezile arheologice arată că omul epocii de piatră era la fel de inteligent ca și noi. Este foarte improbabil ca nici unul din cei 8 milioane de oameni menționați anterior nu ar fi descoperit faptul că plantele cresc din semințe. Este mult mai probabil că oamenii au fost lipsiți de agricultură o scurtă perioadă de timp după potop – dacă au fost lipsiți vreodată.
14. Istoria este prea recentă
Conform evoluționiștilor, Homo sapiens-ul epocii de piatră a existat timp de 190.000 înainte de a începe să producă scrieri, cam acum 4.000 – 5.000 de ani. Omul preistoric a construit monumente megalitice, a pictat superbe picturi rupestre, și a ținut evidența fazelor lunii. [30] De ce ar fi trebuit atunci să aștepte 200 de milenii înainte de a folosi aceeași îndemînare pentru a ține evidența istoriei? Scala temporală din Sfînta Scriptură este mult mai probabilă. [31]
Referințe
1. Scheffler, H. and Elsasser, H., Physics of the Galaxy and Interstellar Matter, Springer-Verlag (1987) Berlin, pp. 352-353, 401-413.
2. D. Zaritsky, H-W. Rix, and M. Rieke, Inner spiral structure of the galaxy M51, Nature 364:313-315 (July 22, 1993).
3. Davies, K., Distribution of supernova remnants in the galaxy, Proceedings of the Third International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (1994), Pittsburgh, PA, pp. 175-184, order from http:// www.icc03.org/proceedings.htm.
4. Steidl, P. F., Planets, comets, and asteroids, Design and Origins in Astronomy, pp. 73-106, G. Mulfinger, ed., Creation Research Society Books (1983), order from www.creationresearch.org/.
5. Whipple, F. L., Background of modern comet theory, Nature 263:15-19 (2 September 1976). Levison, H. F. et al. See also: The mass disruption of Oort Cloud comets, Science 296:2212-2215 (21 June 2002).
6. Milliman, John D. and James P. M. Syvitski, Geomorphic/tectonic control of sediment discharge to the ocean: the importance of small mountainous rivers, The Journal of Geology, vol. 100, pp. 525-544 (1992).
7. Hay, W. W., et al., Mass/age distribution and composition of sediments on the ocean floor and the global rate of sediment subduction, Journal of Geophysical Research, 93(B12):14,933?14,940 (10 December 1988).
8. Meybeck, M., Concentrations des eaux fluviales en elements majeurs et apports en solution aux oceans, Revue de Geologie Dynamique et de Geographie Physique 21(3):215 (1979).
9. Sayles, F. L. and P. C. Mangelsdorf, Cation-exchange characteristics of Amazon River suspended sediment and its reaction with seawater, Geochimica et Cosmochimica Acta 43:767-779 (1979).
10. Austin, S. A. and D. R. Humphreys, The sea’s missing salt: a dilemma for evolutionists, Proceedings of the Second International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (1991), Pittsburgh, PA, pp. 17?33, order from www.icc03.org/proceedings.htm.
11. Nevins, S., [Austin, S. A.], Evolution: the oceans say no!, ICR Impact No. 8 (Nov. 1973) Institute for Creation Research, www.icr.org/pubs/imp/.
12. Humphreys, D. R., The earth’s magnetic field is still losing energy, Creation Research Society Quarterly, 39(1):3?13, June 2002, www.creationresearch.org/crsq/articles/39/39_1/GeoMag.htm.
13. Humphreys, D. R., Reversals of the earth’s magnetic field during the Genesis flood, Proceedings of the First International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (1986), Pittsburgh, PA, pp. 113-126, out of print but contact www.icc03.org/proceedings.htm for help in locating copies.
14. Coe, R. S., M. Prevot, and P. Camps, New evidence for extraordinarily rapid change of the geomagnetic field during a reversal, Nature 374:687-92 (20 April 1995).
15. Humphreys, D. R., Physical mechanism for reversals of the earth’s magnetic field during the flood, Proceedings of the Second International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (1991), Pittsburgh, PA, pp. 129?142, order from www.icc03.org/proceedings.htm.
16. Austin, S. A. and J. D. Morris, Tight folds and clastic dikes as evidence for rapid deposition and deformation of two very thick stratigraphic sequences, Proceedings of the First International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (1986), Pittsburgh, PA, pp. 113-126, out of print, contact www.icc03.org/proceedings.htm for help in locating copies.
17. Gibbons A., Calibrating the mitochondrial clock, Science 279:28-29 (2 January 1998).
18. Cherfas, J., Ancient DNA: still busy after death, Science 253:1354-1356 (20 September 1991). Cano, R. J., H. N. Poinar, N. J. Pieniazek, A. Acra, and G. O. Poinar, Jr. Amplification and sequencing of DNA from a 120-135-million-yearold weevil, Nature 363:536?8 (10 June 1993). Krings, M., A. Stone, R. W. Schmitz, H. Krainitzki, M. Stoneking, and S. Peebo, Neandertal DNA sequences and the origin of modern humans, Cell 90:19-30 (Jul 11, 1997). Lindahl, T, Unlocking nature’s ancient secrets, Nature 413:358-359 (27 September 2001).
19. Vreeland, R. H.,W. D. Rosenzweig, and D. W. Powers, Isolation of a 250 million-year-old halotolerant bacterium from a primary salt crystal, Nature 407:897-900 (19 October 2000).
20. Schweitzer, M., J. L. Wittmeyer, J. R. Horner, and J. K. Toporski, Soft-Tissue vessels and cellular preservation in Tyrannosaurus rex, Science 207:1952-1955 (25 March 2005).
21. Gentry, R. V., Radioactive halos, Annual Review of Nuclear Science 23:347- 362 (1973).
22. Gentry, R. V. , W. H. Christie, D. H. Smith, J. F. Emery, S. A. Reynolds, R. Walker, S. S. Christy, and P. A. Gentry, Radiohalos in coalified wood: new evidence relating to time of uranium introduction and coalification, Science 194:315-318 (15 October 1976).
23. Gentry, R. V., Radiohalos in a radiochronological and cosmological perspective, Science 184:62-66 (5 April 1974).
24. Snelling, A. A. and M. H. Armitage, Radiohalos – a tale of three granitic plutons, Proceedings of the Fifth International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (2003), Pittsburgh, PA, pp. 243-267, order from www.icc03.org/proceedings.htm. Also archived on the ICR website at www.icr.org/pdf/research/ICCRADIOHALOS-AASandMA.pdf.
25. Gentry, R. V., G. L. Glish, and E. H. McBay, Differential helium retention in zircons: implications for nuclear waste containment, Geophysical Research Letters 9(10):1129-1130 (October 1982).
26. Humphreys, D. R, et al., Helium diffusion age of 6,000 years supports accelerated nuclear decay, Creation Research Society Quarterly 41(1):1-16 (June 2004). See archived article on following page of the CRS website: www.creationresearch.org/crsq/articles/41/41_1/Helium.htm.
27. Baumgardner, J. R., et al., Measurable 14C in fossilized organic materials: confirming the young earth creation-flood model, Proceedings of the Fifth International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (2003), Pittsburgh, PA, pp. 127-142. Archived at www.icr.org/pdf/research/RATE_ICC_Baumgardner.pdf. See poster presented to American Geophysical Union, Dec. 2003, www.icr.org/pdf/research/AGUC-14_Poster_Baumgardner.pdf.
28. McDougall, I., F. H. Brown, and J. G. Fleagle, Stratigraphic placement and age of modern humans from Kibish, Ethiopia, Nature 433(7027):733-736 (17 February 2005).
29. Deevey, E. S., The human population, Scientific American 203:194-204 (September 1960).
30. Marshack, A., Exploring the mind of Ice Age man, National Geographic 147:64-89 (January 1975).
31. Dritt, J. O., Man’s earliest beginnings: discrepancies in evolutionary timetables, Proceedings of the Second International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (1991), Pittsburgh, PA, pp. 73-78, order from www.icc03.org/proceedings.htm.
Sursa articolului: Impact #384, June 2005. Traducere de Paul Cocei
Cu permisiune
Sursa: www.creationism.info.ro
