3. CUNOAȘTEREA UMANĂ‚ POSTCREAÅ¢IONALĂ‚ PRIN EA ÎNSĂ‚ȘI
Omul este o ființă a cunoașterii. În faza postcreaționlă anterioară marelui său examen existențial, această ființă este, în lumina Bibliei, racordată la sursa divină a cunoașterii umane. Repetenția umană schimbă însă radical destinul inițial al întregii lumi. Are loc o schimbare totală a acestei lumi, o schimbare care îmbracă, în ciuda oricărei așteptări, nu numai o înfățișare tipică de lume creată divin, ci și o înfățișare tipică de lume evoluată natural.
În cadrul creațiunii, Dumnezeu înzestrează omul cu substratul material și cu capacitatea funcțională de a raționa. Un instrument necesar pentru dezvoltarea cunoașterii proprii, în perioada edenică și post edenică. Necesitatea și crearea acestui instrument rațional constituie a treia „piatră de încercare” a creaținii, prin care omul să poată dezvolta cunoașterea, de către el însuși, în perioada izolării fizice, de Dumnezeu, a lumii umane.
3.1. O robinsoniadă tipică
Alungarea biblică a omului din Eden seamănă în totalitate cu o plonjare a acestuia din lumea somptuozităților creaționale, într-o primitivitate notorie. Într-o izolare subită pe îndepărtata și neînsemnata insulă terestră. Făgăduințele divine nu lipsesc, dar acestea nu încălzesc cu nimic singurătatea absolută a omului într-un îndepărtat colț al spațiului astral. Civiliația cerească nu mai există. Există numai un cer gol și un pământ gol. Omul viețuiește fără adăpost, în peșteri, în adăposturi improvizate din ramuri, din frunze sau din piei de animale. Fără hrană, decât cu fructele slbatice și cu carnea vânatului necesar. Fără apă decât în apele curgătoare sau în fântânile săpate cu unelte primitive.
Primele generații se rezumă la cunoștințele pe care le primesc din biblioteca vie a părinților lor. Lipsiți de școală, înconjurați de informații limitate, îndepărtându-se continuu unii de alți, oamenii trăiesc într-o lume de ordinul cunoștințelor extrem de restrânse. Cu cât se îndepărtează mai mult de sursa informațională inițială, omul, lăsat singur, se scufundă într-o primitivitate absolută. Îmbrăcat în piei de animale, înconjurat de unelte de piatră, omul arată ca un exemplar uman provenit pe scara evoluției terestre. Si chiar el însuși, își pune la îndoială propria sa descendență dintr-o altă mână, decât din mâna proprie a naturii din jur.
Fără să știe nimic despre sine, ființa umană face parte din marele experiment al Universului. Un adevăr care va fi aflat, de către acesta, din Biblie, și din Istorie, după mii de ani. Un experiment care urmărește să demonstreze posibilitatea de dezvoltare, prin sine însăși, a rațiunii umane. Cu alte cuvinte, să se afle care este capacitatea de expansiune a acestui „aluat” fermecător, și până unde poate să se întindă limita naturii umane cugetătoare. Fiindcă problema cheie a căderii primilor locuitori tereștri, la examenul de admitere, în împărăția divină, este tocmai vraja umană momentană, de a apuca pe drumul acela, pe care este posibil să i „se deschidă cuiva mintea” (Gen. 3, 6). Un fapt care impune, de la sine, grandiosul experiment uman, pentru oricine dorește să-și continue existența, printr-o nouă pregătire, pentru un alt examen de admitere, în ordinea cerească. Un experiment uman care constituie tocmai aplicarea Planului de Mântuire – din cauza omului, nu din cauza lui Dumnezeu – pentru demonstrarea deplină a condiției umane. Adică a tot ceea ce se poate realiza de către om, prin sine însuși, și a tot ceea ce nu se poate realiza decât prin Divinitate.
3.2. De la gândirea logico-mistică la gândirea logico-rațională
Sarcina de căptenie a omului, în experimentul luării de la capăt a naturii umane, este reprezentată de dezvoltarea cunoașterii, prin ea însăși, despre realitățile terestre și universale. O cunoaștere pe care omul poate s-o capete treptat prin propriul să contact concret sau abstract cu realitatea. O cunoaștere care are la bază trecerea de la gândirea logico-mistică la gândirea logico-rațională.
A. Gândirea logico-mistică sau logico-primordială este prima formă de gândire a omului primordial. Nu este vorba despre o gândire nelogică, ci doar de un alt tip. Nu este o gândire total valoroasă, deoarece se bazează pe niște parametri eronați: primatul aparenței, cauzalitate mistică și orizont mitologic.
– Primatul aparenței este caracteristica omului inițial, a omului prăbușit în robinsoniada sa existențială. Necunoscând nimic din realitatea înconjurătoare, acesta interpretează greșit cele mai multe aspecte din cadrul lumii sale. Atât mediul extern, cât și mediul intern este socotit nu numai că este de un aspect necunoscut, ci și că este condus de forțe necunoscute. O asemenea rațiune, lipsită de orice cunoaștere, își face impresii greșite despre tot ceea ce există. Nu este de mirare faptul ca în primitivitatea omenirii există explicațiile cele mai ciudate și mai false despre tot ce există, predominând aparența lucrurilor.
– Cauzalitatea mistică reprezintă înțelegerea originii mișcării tuturor lucrurilor prin intermediul forțelor divine. Ideea de creație divină prin forțe supranaturale, urmată după aceea de o existență terestră prin simpla cauzalitate fizică, nu încape în mintea omului primordial. A gândi cu adevărat realitatea, înseamnă a descoperii universalul sau noțiunile. Adică legitatea naturală. Un fapt extrem de dificil și total departe de posibilitățile de înțelegere ale omului din perioada istorcă primitivă a lumii omenești.
– Orizontul mitologic este prima și singura posibilitate spirituală de concepere a lumii de către omul de la începutul omenirii actuale. Într-o lume total necunosctă, ființa umană este nevoită să-și închipuie simbolic originea și ambianța în care se află. Născocește lumi sau întâmplări fantastice cu aer de legende sau de mituri diferite pentru a explica propria sa existență. Fantasticul acestor istorisiri constituie singurul mod de înțelegere a misterelor care inundă spiritul omenesc. Din această cauză, Dumnezeu Însuși trebuie să-i prezinte omului realitățile creaționale – din cauza marilor mistere ale acestora – exclusuv în forme mitologice.
B. Gândirea logico-rațională sau logico-modernă nu reprezintă, de asemenea, o formă superioară de raționament, ci doar de un alt tip. O formă de gândire care corespunde perioadei de cunoaștere din ce în ce mai înaintată sau științifică. Ca urmare a acestui fapt, raționamentul actual pornește de la parametri de gândire mult mai corecți: primatul realității, cauzalitate naturală și orizont conceptual.
– Primatul realității constă în faptul că printr-o suită de etape ale cunoașterii, omul descoperă existența, prin sine însuși, într-un mod din ce în ce mai corect. Îndelungata experiență istorică a făpturii umane o ajută să-și formeze o imagine cât mai exactă, atât despre raportul dintre sine și natură, cât și despre raportul dintre spațiul terestru și spațiul universal. Aparențele omului mistic, superstițiile și prejudecățile nefondate pe datele realității sunt îndepărtate. Făptura umană iese astfel din primitivitatea sa ancestrală și se proiectează pe orbita unui nou climat existențial, bazat pe probe sau pe experiențe de laborator.
– Cauzalitatea naturală este animată de faptul că omul contemporan, după eforturi de cercetare milenare, înțelege faptul că întreaga cauzalitate sau întregul determinism material al naturii este stocat în ea înăși. O particularitate existențială care face parte din specificul creațiunii terestre. Întreaga noastră natură este înzestrată cu toate pârghiile necesare pentru a exista și pentru a se manifestare, prin ea însăși, pe calea propriilor sale legi. Cu tot acest aspect destul de bogat și eficient, o astfel de lume – datorita caracterului entropic – nu poate exista în mod etern și fericit.
– Orizontul conceptual reprezintă o depășire totală a vechiului om de tip logico-mitologic și o construirea treptată în decurs de milenii a orizontului logico-științific. După epoca filozofiei grecești – epocă filozofică trecută prin conflictul „universaliilor” din scolastica medievală – ideile nu mai sunt considerate existențe divine, ci simple semne convenționale ale obiectelor și ale fenomenelor. Un moment istoric de la începutul modernismului, prin care se deschide perspectiva cunoașteri depline, atât a Naturii, cât și a Bibliei. Se deschide posibilitatea apariției adventismului, singura religie dezvoltată în modenism, fața de celelalte, care apar în lumea antico-medievală.
Tot acest salt în gândire al omului prin el însuși, descris mai sus, reprezintă baza dezvoltării cunoașterii actuale științifice sau religioase. Se percepe din ce în ce mai mult faptul că înțelegerea, din ce în ce mai clară a Bibliei, este un proces care, conform acestei Cărți, se realizează, prin cunoașterea proprie de către fiecare om, depinzând însă și de cunoașterea întregii lumi (Dan 12, 4). Este de înțeles faptul că și pionierii adventismului posedă o cunoaștere superioară a Scripturii față de cunoașterea anterioară a altor denominațiuni. Și, de asemenea, trebuie înțeles, că adevărul biblic trebuie trecut, actualmente, prin focul recomandat Laodiceei, pentru sporirea cunoștiințelor noastre față nivelul de cunoaștere a pionieratului advent. Biblia însăși ne arată că procesul cunoașterii religioase trebuie dezvoltat în continuare, prin sine însuși, în cadru părții a doua a reformei religioase amintite mai sus (Apoc. 10, 11).
3.3. De la mit la realitate
Omul este o ființă informațională. O făptură rațională a cărei comprehensiune logică este mediată în exclusivitate prin câmpul de idei. Cunoașterea biblică nu are altă bază de lucru, decât pur informațională. Este din ce în ce mai clar faptul că fluxul rațional dintre Dumnezeu și om, și invers, nu poate fi declanșat sau menținut decât pe calea noțiunilor. Părerea comunicării energetice dintre Divinitate și ființa umană este nebiblică și aparține omului mistic.
Transmiterea informațională dintre Dumnezeu și om îmbracă un aspect strict rațional: fie că este vorba despre o vorbire la modul propriu, fie că este vorba despre o vorbire la modul figurat. De fapt, o comunicare ideatică dintre două persoane radical diferite în Univers – Persoana divină și persoana umană – nu este deloc ușor de realizat. Un serios motiv pentru care Biblia nu poate folosi, în textul său literar, numai prezentări la modul direct, ci și la modul indirect. Din această cauză, vorbirea simbolică este calea cea mai importantă de comunicare divină. Simbolismul este modalitatea cea mai frecvent folosită, pentru transmiterea adevărului biblic, îmbrăcând cele trei mari și felurite forme sau înfățișări iconografice: ritualul, parabola și mitul.
Trecerea de la imaginea ritualică, parabolică și mitologică, la ideea reală, care se află ascunsă ca un sâmbure în acest context imagistic, este cel mai greu proces. Acest fapt depinde de tipul de gândirea al celui care cercetează Scriptura: gândire mistică sau gândire rațională.
Numai omul de gândire rațională poate cunoaște adevărurile din Biblie, din Natură și din Istorie, poate studia cu adevărat știința și doctrina biblică. Numai o gândire intelectuală poate să pătrundă prin pânza de imgini simbolice, mai ales ritualice și mitologice ale textului sacru. Un text biblic, în care din cauza dreptății divine, omul trebuie să se descurce singur. Omul de gândire mistică nu poate să studieze simbolistica biblică, în lumina realității, fiindcă nu deține toate reperele necesare pentru analiza ritualică și mitologică.
Așa cum nu trebuie să fugim de ritual și de parabolă, tot așa nu trebuie să fugim de mit. Trebuie să diferențiem mitul divin (o substiuire ilustrativ-sacră în deplină cunoaștere a misterului respectiv) de mitul profan (o substituire ilustrativ-umană fără cunoașterea misterului respectiv). Lipsindu-ne total reperele de referință, pentru foarte multe dintre misterele care ne înconjoară, singurul mod informațional prin care Dumnezeu se poate apropia de câmpul logicii noastre, este principiul asemănării intuitive. Și dintre toate imaginile de asemănare intuitivă, mitul este cel mai important prin profunzimea și orizontul de cuprindere.
Una dintre sarcinile cele mai importante al vremurilor noastre – a celor care trebuie să deschidem cea de-a doua fază a Reformei religioase a secolului al XIX-lea – este dezlegarea întregii mitologii biblice: de la miturile creațiunii și postcreațiunii și până la miturile desfășurării și încheierii istoriei umane. O lucrare foarte importantă și foarte dificilă. O dificultate care se află în descifrarea, de către noi înșine, a acestei mărețe cunoașteri. Există și lucrarea Duhului Sfânt pentru pregătirea noastră în domeniul cunoașterii biblice. Rolul Lui este însă să ne pună la dispoziție informația necesară, pe care noi înșine, în calitate de ființe raționale, s-o descoperim, și de care să ne convingem, fără sa fim convinși prin „puteri” supranaturale, desființându-ni-se personalitatea. În calitate de instrument informațional de mare întindere, pentru cunoașterea prin noi înșine a Bibliei, sistemul mitologic se află pe primul plan. Mitologia biblică funcționează ca un aparat de translație noțională, la răscrucea dinte două universuri cognitive, radical diferite din punct de vedere dimensional. În cadrul relației dintre Dumnezeu și om, acest mod de comunicare echivalează în mod fascinant cu un inegalabil post de emisie-recepție prin care infinitul divin poate să comunice logic – prin asemănare – cu finitul uman.
Cornelius Greising
