PIETRELE DE ÎNCERCARE ALE CREAÅ¢IUNII
– Studiu biblico-științific –
2. DISTRUGEREA EXISTENÅ¢EI VII POSTCREAÅ¢IONALE PRIN EA ÎNSĂ‚ȘI
Existența vie terestră nu este înzestrată numai cu echipamentul natural al menținerii acesteia prin ea însăși. Aceeași existență vie este înzestrată și cu echipamentul natural necesar pentru distrugerea acesteia prin ea însăși. Este vorba despre un aspect, la care se referă toate cele trei surse informaționale fundamentale ale omenirii: Biblia, Natura și Istoria. O dovadă certă a faptului că lumea umană – conform deplinei previziuni sacre – este alcătuită, prin însuși actul creațional, ca o lume a vieții și a morții. Un fapt care imprimă naturii terestre o alură cu totul particulară. Un aspect care, în condițiile necunoașterii creațiunii divine, poate fi confundat cu ușurință cu o imagine care să îndrepte gândirea umană spre teoria evoluției.
2.1. Cauzele existenței și a distrugerii terestre prin natura însăși
Natura vie terestră este creată, așa cum s-a mai spus, atât cu capaciatea de-a exista prin ea însăși, cât și cu capacitatea de a se distruge prin ea însăși. Fiindcă viața este, în esența ei edenică, o organizare materială, primară, de origine dvină, iar în esența ei postedenică, o organizare materială secundară, de origine naturală. În același timp, moartea (moartea actuală) este, în esența ei fenomenologică, o dezorganizare materială, de origine naturală. Ca atare, organizarea materială secundară și naturală a ființei umane actuale (nașterea), și dezorganizarea materială de expresie naturală (moartea) sunt două fenomene care se manifestă ca două imagini inverse, în oglină.
Este foarte important de știut faptul, că producerea exemplarelor actuale ale fiecărei generații are loc prin sistemele anatomico-funcționale, cu care este înzestrat organismul respectiv. Neținând cont de acest aspect elementar, nu se face diferența necesară între apariția creațională a vieții (creația), și apariția naturală a acesteia (nașterea). Se știe că primul exemplar viu este plăsmuit creațional. Neținând seama de acest aspect, unele persoane consideră că și apariția exemplarelor descendete implică intervenția divină (creaționismul). Ca urmare, se consideră că și dezorganizarea materială (moartea) ar avea loc, de asemenea, sub o intervenția divină curentă.
În realitate, nici procesul nașterii, nici procesul morții, nu sunt programate și nici realizate de către Dumnezeu. Idea morții naturale – în raport de factori întâmplători multiplii – vine în contrast cu ideea religiilor populare care consideră că Dumnezeu participă, atât la apariția și la întreținerea vieții, cât și la producerea sfârșitului vieții umane. Această idee se află, pentru multe persoane, la baza practicii lor religioase. Este drept ca în anumite cazuri, Dumnezeu oferă ajuror, fie în procesul nașterii naturale, fie în procesul creșterii și al existeței naturale. Este vorba totuși despre o intervenție excepțională, deoarece făgăduințele Sale sunt condiționate.
Neînțelegându-se faptul că natura terestră funcționează exclusiv în condiții de entropie, se consideră că Divinitatea participă efectiv și la dispariția sau la moartea omului. În această privință, se vorbește despre moartea omului, ca depre o „chemarea la odihnă”. Ca și când Dumnezeu hotărăște momentul morții tuturor oamenilor de pe pământ. Sfârșitul vieții umane este determinat, de factori întâmplători: fie din cauza uzurii organismului, fie din cauza unor condiții distrugătoare naturale sau violente. Există, bineînțeles, și situații de excepție, în această privință, însoțite de intervenție divină, dar acestea nu trebuie să fie generalizate.
Realitatea crudă constă în faptul că suntem, o natură care se naște, există și piere de la sine. Nu putem studia creațiunea și destinul ei, privit în lumina Bibliei, fără să înțelegem ruptura existențială, dintre om și Dumnezeu, care caracterizează lumea noastră actuală. Și că reîntoarcerea lui Dumnezeu în natura umană, nu este posibilă decât prin intermediul Planului de Mântire.
Viața apare, există și dispare fără să știm nimic despre noi înșine. Nimeni nu poate să spună ceva despre destinul sau particular. Există un paradox actual: Natura naște viața și Natura o ucide. Natura se unește cu societatea ca s-o ucidă cât poate mai repede. Jocul etropiei, egal cu jocul întâmplării, conduce destinul tuturor. Este vorba despre un mister al existenței care nu-și găsește răspunsul decisiv în Natura însăși.
Nici o gândire neutră – fie că este adeptă a conceptului creațional, fie că este adeptă a conceptului evolutiv – nu poate explica efemeritatea existenței terestre. Singurul, din întreaga Biblie, care caracterizează acest aspect este Solomon. Privind acastă lume, prin prisma naturii ei – fără nici o implicație din partea Divinității – acest mare înțelep al Biblie o declară „deșertăciunea deșertăciunilor”.
Numai Biblia ne poate răspunde la această dilemă de nepătruns. Răspunsul acesteia este strecurat însă în mintea noastră, pe o cale ilustrativă sau simbolică. Realitatea exactă – fiind vorba despre o problemă care se află la limita dintre natura divină și natura umană – nu poate fi comunicată omului. Lipsește nu numai vocabularul necesar, ci și capacitatea mintală de cuprindere. Din această cauză, prezentarea realității umane este redată în imagini simbolice. Misterul vieții noastre este zugrăvit sub forma unor evenimente fundamentale simbolice transpuse în particularitățile naturii umane.
În calitate de ființă conștientă, omului i se oferă, încă de la început, două posibilități: ori respectarea ordinii libere care este răsplătită cu viața veșnică, ori lansarea în dezordinea liberă, care este răsplătită cu moartea veșnică. Simbolistica acestui Legâmânt divin-uman este ilustrată, în simbolistica biblică, prin cei doi Pomi edenici.
Respectarea cerințelor impuse de Pomul cunoștinței bine lui și răului (respectarea ordinii libere interumane) este urmată de accesul omului la Pomul vieții (asistarea divină a ordinii fizice a naturii terestre). Un fapt care garantează antientropia fizică sau păstrarea nemuririi umane. Nerespectarea cerinței Pomului simbolic moral (declanșarea dezordinii libere interumane), atrage după sine retreagerea Pomului simbolic penal (retragerea asistării divine a naturii terestre). Un fapt care atrage entropia fizică sau pierderea nemuriririi umane.
Entropia naturii este cauza degradării și a morții noastre naturale. Un fapt care demonstrează că toată alcătuirea vieții terestre este construită în așa fel ca să putem trăi prin noi înșine, dar și să putem muri prin noi înșine. Există un lanț al cauzelor care face ca moartea să depindă în totalitate de noi înșine. Murim ca răspuns la faptul că trăim într-o natură entropică. Adică într-o dezordine declanșată prin retragerea asistenței divin-fizice din cadrul naturii noastre. O soartă crudă declanșată de păcatul inițial. Și păcatul inițial este un rod nefast al crizei libertății. Și criza libertății este ecoul înaltei favori de-a fi liberi. Și, la rândul ei, înalta favoare de-a fi liberi, provine pur și simplu, din fericita asemănarea cu Creatorul. Și cu toate că libertatea este o trăsătură comună, atât a omului, cât și a Creatorului, numai în om generează păcatul, iar în El, nu. Fiindcă, pentru a satisface dreptatea, libertatea noastră este condiționată de rodul luptei culturii asupra naturii, în timp ce libertatea Lui satisface întreaga dreptatea fără să fie condiționată de nimic. Orice răbufnire liberă, necontrolată, a naturii noastre instinctuale ne transformă în monștri. Pur și simplu în materie vie energofagă. În „mâncători” de materie și în „mâncători” de spirit. Și singura frână naturală, în afară de cea divin-juridică, este entropia. Adică o stare impropice existenței vii create, ducând la scoaterea factorilor de dezordine din realitate, pentru neeternizarea conflictului interpersonal din Univers. Din motivul acesta, lumea noastră, cade fulgerător din antientropie în entropie. Și astfel, entropia trece întocmai ca o grapă peste toate, și orice materie vie, pe care o întâlnește în cale, o întoarce pur și simplu din drumul său, prăvălind-o necontenit înapoi la materia moartă. Și deoarece întreaga natură neorganizată a Universului este scufundată de la sine în entropie, este cel mai clar semn, că nu este cu putință nicăieri, în pustietatea spațiului, nici o transformare spontană a materiei moarte în materia vie.
2.2. Echipamentul necesar pentru distrugerea vieții prin ea însăși
Încă din actul creațiunii, așa cum s-a mai amintit, natura terestră este înzestrată, atât cu capacitatea de-a exista prin ea însăși, cât și cu capacitatea de a se distruge prin ea însăși. În afară de entropie, există și un pachet de construcții creaționale, care să contribuie la moartea noastră. Un important proces creațional care constă în construirea unei puzderii de ființe subumane, care să însoțească întocmai ca un cortegiu biologic, ființa umană, ființa din vârful existenței terestre.
Omul nu este unica ființă de pe pământ. Este însoțit de un ansamblu de vietăți, de toate mărimile și rolurile biologice, de la ființele microscopice, la ființele macroscopice. Toate acestea alcătuiesc mediul viu terestru. Un conglomerat de ființe vizibile sau invizibile care formează un tot unitar. O unitate biologică, care alcătuiește un fel de organism universal și care se autogenerează, se autoîntreține și se autodistruge. Este vorba despre raportul dintre parte și întreg. Partea biologică, reprezentată de un individ sau de o specie, nu poate exista fără întregul biologic terestru. Și nici viceversa. Și în același timp, un individ sau o specie, contribuie la distrugerea altor indivizi sau a altor specii.
Creațiunea divină – avându-se în vedere istoria actuală, în plină entropie, a acestei lumi – construiește un sistem cu totul aparte de natură vie. O natură care să existe, și care să dispară prin ea însăși. Atât structura, cât și dinamismul vieții terestre, poartă amprena unei lumi care trebuie să se producă, să se suprime, și să se reînnoiască prin ea însăși.
Există o lume bacteriană imensă fără de care omul n-ar putea, nici exista, și nici muri. O lume care conține în ea, atât patul vital, cât și groparul final al omului. Moartea acestuia, ca și moartea tuturor vietăților, trebuie să fie nu numai produsă, ci și descompusă în materia atomo-oleculară inițială. Biblia spune cu toată precizia: „căci țărână ești și în țărână te vei întoarce” (Gen. 3, 19). Viața omului este complexă. Dumnezeu îl creează, pe acesta, împreună cu viețuitoarele inferioare, de care el are nevoie, pentru a putea autoexistă, în izolarea sa multimilenară. În tot acest ansamblul viu terestru, există factori vii care întrețin viața omului, dar și factori vii care distrug viața acestuia, precum și factori vii care descompun corpul uman și al tuturor viețuitoarelor, după moartea acestora, până la nivelul de țărână.
Această creațiune divină, înzestrată cu un echipament special, și specific numai pentru lumea terestră, constituie cea de-a doua „piatră de încercare a creațiunii”. Adică necesitatea de aducere la existență, de către Dumnezeu, a unei lumi aparte. O lume care să poată să existe și să dispară, de la sine, reprezentând forma de existență a vieții în condițiile morții.
Cornelius Greising
Sursa: www.intercer.net
