F. Concluzii la capitolul: Nodul gordian speciogenetic
În studiul de astăzi derulăm concluziile filozofice privitoare la cel de-l doilea nod gordian al lumii vii: nodul gordian speciogenetic. Adică posibilitatea sau imposibilitatea trecerii spontate de la o specie la alta. Rreamintim că existră trei noduri gordiene sau răscruci biologice imposibil de traversat de către natură: nodul gordian biogenetic (trecerea de la materia moartă la materia vie), nodul gordian speciogenetic (trecerea de la o specie la alta) și nodul gordian antropologic (trecerea de la animal la om).
Nodul gordian speciogenetic inventariază, așadar, toate datele biologice privitoare la evoluția speciilor. Un domeniu care interesează exclusiv dezvoltarea vieții de la primele forme inferioare de viață (monocelularele) și până la formele superioare de viață (pluricelularele).
Trebuie precizat, cu riscul de a repeta, că nici teoria evoluționistă, nici teoria creaționistă nu sunt științe, ci filozofii:
Conceptul evoluționist se referă la dezvoltarea naturii vii în trecutul istoriei terestre, nu în prezent. Un fapt pentru care cercetătorii biologici nu observă evoluția, în sine, ci doar o deduc în mod logic. Întreaga evoluție este astfel o probabilitate. Un scenariu conceptual despre un trecut imperceptibil. Adică un studiu indirect. Din această cauză, conceptul evoluționist nu este știință (studiul direct al realității), ci filozofe (studiul indirect al realității): o presupunere, un mit substituitor al realității.
Conceptul creaționist nu este nici el științific deoarece este vorba despre o acumulare de cunoștințe pe baza declarației biblice și pe baza deducțiilor oferite de către Natură. Și creaționismul este, de asemenea, un scenariu despre realități imposibil de prezentat în adevărata lor expresie. Din această cauză, nu este știință (prezentarea directă a realități), ci filozofie (prezentarea indirectă de tip simbolic a unor realității imposibil de demonstrat astăzi): o metaforă, un mit ilustrativ al realității.
Filozofia evoluționismului este elaborată de Charles Darwin, bazându-se pe conceptul selecției naturale. O noțiune care reprezintă, pentru el, mecanismul dezvoltării speciilor terestre de la microorganisme și până la macroorganisme. Un concept care susține că Natura se dezvoltă, prin ea însăși, pe baza resurselor sale interne de direcționarea de la simplu la complex. O direcționare prin supraviețuirea formelor celor mai adaptabile.
De la început trebuie spus însă, că există o macroevoluție și o microevoluție.
Macroevoluția se referă la trecerea de la o specie biologică la alta, o manifestare posibilă și verificată numai la unicelulare (bacterii și virusuri).
Microevoluția se referă la trecerea de la o formă biologică la altă formă biologică în cadrul aceleiași specii
Pentru a ne da seama dacă selcția naturală se aplică numai microevoluției, și excepțional macroevoluției, este necesar să revedem câteva principii biologice: principiul organizării progresiv-biologice, principiul mutației informațional-genetice, principiul fosilelor biologice, principiul embriologiei comparate, și principiul datării radioactive.
1. Principiul organizării progresiv-biologice
Selecția naturală constituie, pentru evoluționiști, mecanismul natural de dezvoltare de la simplu la complex. O dezvoltare cu caracter progresiv. Deoarece selecția naturală se referă la o acțiune, în cadrul general al naturii terestre, trebuie respectată legea fundamentală a materiei. Se știe că natura terestră este de factură entropică. Nu există niciodată în natura entropică posibilitatea ca dezordinea să se transforme în ordine, și nici ca o ordine inferioară să se trasforme într-o ordine superioară. Ci numai invers.
Există numai două domenii în care este posibilă trecerea de la o ordine inferioară la o ordine superioară: domeniul individualului (devoltarea embriologică) și domeniul speciei (devoltarea posibilităților programului ADN al speciei respectiv). Acest fapt este posibil deoarece legea progresului este înscrisă în natura individului și a speciei. Nu există însă această lege a progresului, în cadrul general al naturii, aceasta fiind coordonată de legea dezordinii sau a entropiei. Chiar și în cadrul microevoluției (individ și specie) funcționează din plin și legea entropiei, determinând dezordine (dezordine embriologică și dezordine în cadrul speciei).
2. Principiul mutației informațional-genetice
Se știe că sistemul ADN reprezintă baza informațională a structurii vii. El posedă două calități fundamentale: ereditate și variabilitate.
– Erditatea biologică înseamnă menținerea intactă a structurii vii (atât individuală, cât și de specie). Rolul ADN-ului constă tocmai în menținerea deplină a stabilității informaționale sau a eredității. Acesta se opune de obicei oricărei variabilități.
– Variabilitatea biologică împlică o schimbare informațional radicală. O astfel de modificare informațională depinde de plasticitatea ADN-ului de a se adapta. Acesta acceptă o adaptare limitată în cadrul speciei. Fapt pentru care este posibilă o variabilitate exclusivă în cadrul acesteia.
Singura posibilitate de modificare radicală a informației genetice dincolo de specie, nu poate fi decât mutația. Mutația este însă o transformare rară și de obicei de ordin negativ, având efect de speciație doar la monocelulare. Mutația este determiată de entropie, și aceasta determină întotdeauna degradare și nu progres. Total excepțional, mutația poate să favorizeze și o manifestare favorabilă, dar numai la unicelulare.
3. Principiul fosilelor biologice
În conformitate cu datele paleontologice, se descoperă în scoarța terestră resturi biologice sub forma unor concrețiuni rezistene (oase sau scoici): fosilele. Orice rest biologic care depășește 10.000 de ani, face parte dintre fosile. Se observă și faptul că aceste vestigii biologice ar fi distribuite în straturi mai vechi pentru vietățile îndepărtate și în straturi mai recente pentru vietățile din vremurile mai recente. Trebuie înțeles însă faptul că aceste resturi biologice sunt foarte rare și în fragmente care pot fi foarte greu de reconstituit. Și, de asemenea, stabilirea duratei de timp este foarte relativă.
Și creaționiștii cred în fosile. Pentru ei, aceste rămășițe sunt expresia dispariției vietăților terestre în condiții catastrofice care duc la deteriorarea unor vietăți. Există foarte multe animale gigante și negigante, în trecutul terestru, despre care vorbește Biblia, și care dispar, rămânând ca simple fosile în adâncimea solului în care au fost scacrificate de către natură. Din această cauză, nici fosilele nu pot dovedi absolut nimic în domeniul dezvoltării speciilor, de la monocelulare la pluricelulare.
4. Principiul embriologiei comparate
Principiul embriologiei comparate precizează că ontogeneza (dezvoltarea embrionară) repetă filogeneza (repetarea ebrionară de către o specie a unor forme din scara speciilor inferioare). Printre exemplele clasice care vin în sprijinul ascestei legi biogenetice fundamentale se numără: existența, la embrionii mamiferelor, a arcurilor branhiale de la pești, metameria embrionilor tuturor vertebratelor etc. Este foarte interesant faptul că repetarea embriologică respectivă, nu trece prin toate formele inferioare, ci doar prin unele. Se consideră, de exemplu, faptul că inima embrionului uman îmbracă formele unor specii inferioare. De exemplu: există o perioadă embrionară, în care inima omului este monocamerală ca la viermi, apoi bicamerală ca la pești, după aceea, tricamerală ca la batracieni. Și, în sfârșit, tetracamerală ca la vertebrate.
Este clar faptul, că este vorba despre o necesitate absolută ca embrionii animalelor superioare să îmbrace formele viabile ale ființelor din treptele biologice inferioare. Un principiu care este necesar numai pentru ebriologie, nu și pentru speciologie.
5. Principiul datării radioactive
Pentru înzestrarea selecției naturale cu capacitatea de a îndeplini misiunea de mecanism eficace pentru procesul evolutiv, se adaugă faptul că toate manifestările respective se produc în durate uriașe. În vederea demonstrării acestor durate mamut se folosește timpul de înjumătățire a izotopilor radioactivi. O noțiune care se referă la timpul necesar, în care puterea unei surse radioactive scade la jumatate din valoarea inițială. Durata de înjumătățire poate varia de la milionimi de secunde la miliarde de ani. Se știe că izotopii sunt atomii aceluiași element care au același număr de protoni (același numărul atomic), dar un număr diferit de neutroni (masa atomică diferită).
Plină de entuziasm, la început, datarea radioactivă – chiar și cea cu C-14 – nu mai reprezintă, actualmente, o metodă sigură de determinare a duratelor geologice. Nu există nici o siguranță în măsurarea timpului, neputându-se cunoaște nici cantitatea inițială, nici cantitatea finală a elementelor radioactive, din cadrul fosilei respective. În special datarea cu C-14, mult aplaudată, nu mai este o metodă valabilă, în determinarea erelor geologice și biologice, deoarece poate măsura numai pe o rază de 50- 60.000 de ani. Prin urmare, se prăbușește și ultima încercare de susținere științifică a filozofiei evoluționiste, a acelei filozofii biologice care, așa cum știm, se bazează pe durate uriașe de timp.
Concluzii finale: în domeniul evoluției, este necesar să avem în vedere două domenii distincte: domeniul macro-evoluției și domeniul micro-evoluției:
– În domeniul macro-evoluției este posibilă trecerea de la o specie la alta doar în cadrul monocelularelor (noi specii de virusuri și noi specii de bacterii). La pluricelulare, schimbarea ADN-ului speciei este foarte mult limitată, devenind inexistenă la vietăților sexuate.
– În domeniul microevoluției este posibilă trecerea de la un tip de formă biologică la un alt tip de formă biologică, numai în cadrul aceleiași specii. Cu alte cuvinte, schimbarea ADN-ului este posibilă și natural și, artificial, determinând varietăți în cadrul speciei respective.
Cornelius Greising
Material preluat de la www.intercer.net
http://intercer.net/blog/articole/crea%C8%9Biune-evolu%C8%9Bie-sau-crea%C8%9Biune-evolu%C8%9Bie-17-de-cornelius-greising.html
