C. FENOMENUL DATĂ‚RII RADIOACTIVE
Paleontologia dorește să-și demonstreze cu orice preț conceptul evoluționist al vieții de pe Terra, prin jocul „întâmplării oarbe” și prin jocul „duratelor mamut”. Cu aceste două baghete magice, biologia evoluționistă încropește scenariul fantastic al evoluționismului.
Ambele instrumente concepționale, de mai sus, intenționează să substituie „inteligența divină” cu „inteligența naturii”. De la „evoluționismul primitiv” și până la „evoluționismul modern”, problema duratelor uriașe constituie cheia universală pentru apariția spontană a vieții. Timpul este considerat, de evoluționism, miraculosul „factotum” al naturii.
Există o diferență radicală între durata planetei noastre, în sine, și durata vieții pe suprafața acesteia. Se știe, că în clipa apariției vieții, Pământul există în Universul nostru, din timpurile cele mai îndepărtate, fiind creat o dată cu Universul înconjurător (Gen. 1, 1). Acoperirea Pământului cu imensa pătură biosferiă (actul creațiunii) are o dată mult mai recentă. Biblia nu face nici o declarație specifică în acest domeniu. Din această cauză, nici noi nu trebuie să stabilim acest timp. Nu există, în această privință, decât documente despre civilizația terestră, documente care stabilesc în mod indirect, o durată scurta de timp de 7-8-10.000 de ani. Încadrarea în timp a unor obiecte sau elemente de artă umană în durate enorme, constituie o încercare științifică de încadrare a realității umane, fară nici o dovadă, în filonul filozofic evoluționist. Față de stabilirea duratei de început a vieții terestre, care nu este nici prea îndepărtată, nici prea apropiată, trebuie să avem rezervele necesare. Și să nu ne facem nici o idee definitivă.
Trebuie să înțelelegem că, în domeniul existenței terestre, Biblia nu este o Carte de știință, ci de filozofie. Așa cum sfârșitul lumii nu este stabilit exact, nici începutul lumii nu este stabilit exact. Ci doar aproximativ. Așa cum sfârșitul lumii noastre este prezentat simbolic, în Apocalipsa, sub forma unor mituri sau modele iliustrative (mitul cifrei 7 și mitul numărului 12), tot așa începutul lumii noastre este prezentat simbolic, în Geneza, sub forma unor mituri sau modele ilustrative (mitul cifrei 7 și mitul numărului 12).
Ideea că speciile biologice terestre provin dintr-un strămoș comun, dintr-o celulă unica, într-un timp inimaginabil de îndelungat, este conceptul evoluționist universal. Un concept sau „preconcept” care se bazează pe un fenomen întâmplător, pornit din cețurile istoriei, și care, printr-o durată extrem de îndelungată, ar putea soluționa, după părerea evoluționiștilor – deși doar pur convențional – marele miracol al vieții de pe Pământ. Lipsa de verificare a erelor geologice și biologice, facilitează apelarea fără limită la orice interval de timp, presupus ca necesar, pentru dezvoltare spontană a unui anumit aspect biologic.
La început, durata dezvoltării speciilor terestre este calculată, în mod speculativ, după aprecierile sau presupunerile cercetătorilor biologice. Încă de la început, se recurge însă la „vârste extrem de mari”, intenționând umplerea unei „lacune” raționale incontestabile cu o ciudată „megacronologie” temporală. Niște „vârste” colosale a căror explicație se încearcă să fie justificată prin intermediul fenomenului de radioactivitate. Mai exact, prin timpul de înjumătățire radioactivă a unor elemente materiale.
Descoperirea elementelor radioactive, aduce o nouă rază de speranță pe cerul cercetărilor biologice evoluțoniste. Oamenii de știință consideră că prin „timpul de înjumătățire radioactivă” se poate transaforma „teoria filozofică a evoluției” în „teoria științifică a evoluției”. Or, se știe, că măsurarea timpului prin surse radioactive (știința radioactivă) nu poate fi aplicată deloc pentru datarea dcezvoltării vieții terestre pe cale evolutivă (filozofia evoluției).
Pentru o înțelegere cât mai clară a acestui proces, vom întreprinde o scurtă trecere în revistă a sistemului de datare radioactivă. Un sistem care se fundamentează pe timpul de înjumătățire a izotopilor radioactivi. O noțiune care se referă la timpul necesar, în care puterea unei surse radioactive scade la jumatate din valoarea inițială. Durata de înjumătățire poate varia de la milionimi de secunde la miliarde de ani. Se știe că izotopii sunt atomii aceluiași element care au același număr de protoni (același numărul atomic), dar un număr diferit de neutroni (masa atomică diferită).
Există trei metode mai importante de datare pe baza timpului de înjumătățire: metoda metalelor grele, metoda potasiu-argon și metoda carbonului 14.
1. METODA „METALELOR GRELE”
Metoda „metalelor grele” include sistemele uraniu-toriu-plumb și rubidiu-strontiu. Aceste metode se folosesc, în mod obișnuit, pentru calcularea duratelor de existență ale unor eșantioane materiale, cum sunt rocile terestre. Calculele respective stabilesc, pentru aceste roci, vîrste extrem de mari, de milioane sau miliarde de ani. Evoluționiștii descriu aceste metode ca dovezi științifice pentru marea vechime a pămîntului și a vieții terestre.
Această metodă se bazează pe faptul că durata de înjumătățire pentru uraniu și toriu este foarte mare. Elementele în cauză se transformă în final în plumb și heliu, prin emisie de particule alfa.
Pentru datare se pot folosi următoarele dezintegrări naturale sub forma timpului de înjumătățire:
– Uraniu 238 se dezintegrează în plumb 206 cu o durată de înjumătățire de 4,5 miliarde ani.
– Uraniu 235 se dezintegrează în plumb 207 cu o durată de înjumătățire de 700 milioane ani.
– Toriu 232 se dezintegrează în plumb 208 cu o durată de înjumătățire de 14,1 miliarde ani.
Fără a intra în amănunte tehnice de determinare a vârstei unui depozit de substanțe radioactive, ce conțin uraniu și toriu, trebuie să precizăm că nu este vorba despre niște rezultate exacte cau credibile. Autorii înșiși recunosc faptul că nu se poate ajunge, pe ceastă cale, la rezultate care să poată fi considerate deplin valabile. Din următoarele considerente, trebuie să avem rezerve serioase în privința acestor datări radioactive:
Depozitele de uraniu sunt sisteme deschise:
– Uraniul fiind solubil în apă poate fi transportat cu ușurință sau poate fi adus din afară de către apă.
– Elementele intermediare, de exemplu gazele heliu și radon pot ușor să părăsească minereul de uraniu sau să sufere un aport dinspre exterior.
– Într-o perioadă așa de lungă, într-un astfel de sistem pot să apară fenomene secundare puțin studiate în prezent, mai ales prin captarea de neutroni liberi.
Timpul de înjumătățire al uraniului poate fi variabil.
– Este adevărat faptul că perioada de înjumătățire a uraniului este constantă și statistic bine determinată, pentru perioade scurte, nu și pentru perioadele lungi de timp.
– Radiațiile cosmice au un răsunet important asupra timpului de înjumătățire radioactivă, acesta fiind influențat de aceste radiații.
– Cele mai importante radiații cosmice, care pot modifica durata de înjumătățire radioctivă, sunt neutronii. Aceștia sunt forte numeroși în atmosfera terestră.
Produsele finale ale deintegrării radioactive
– Nu există nici o dovadă științifică că în minereurile de uraniu nu ar fi existat deja de la început și anumite cantități de izotopi de plumb.
– Erupțiile vulcanice scot din interiorul scoarței pământului o serie de roci care conțin uraniu împreună cu cantități diferite de izotopi ai plumbului.
– Numai dacă se consideră că izotopii plumbului nu au existat la începutul perioadei luate în considerare, rezultatele calculelor au valabilitate.
2. METODA POTASIU (K-40) – ARGON (Ar- 40)
Această metodă a fost foarte mult folosită până în prezent, pentru datarea diferitelor roci, din cauză că metoda nu pune atâtea restricții de manipulare ca minereurile cu uraniu. Izotopul potasiu 40 (K-40) prin captarea unui electron se transformă în izotopul argon 40 (Ar-40) . Perioada de înjumătățire este de 1,3 miliarde de ani.
Metodă potasiu 40 – argon 40 posedă și ea dificultățile sale de interpretare, motiv pentru care ridică o serie de semne de întrebare:
– Metoda potasiu-argon trebuie calibrată prin datarea uraniu-plumb. Or, se știe, că metoda uraniu-plumb este abandonată deoarece dă erori mari.
– Metoda potasiu-argon este un sistem deschis. Argonul 40 este un gaz care poate ușor să migreze din mineralele de potasiu.
– Perioada de înjumătățire a potasiului este variabilă, depinzând categoric de fluxul de neutroni.
– Nu se știe dacă argonul și potasiul nu sunt încorporate împreună în timpul formării pământului.
Toate aceste aspecte relativizează până la anulare o asemenea metodă de datare.
3. METODA CARBON-14 (C-14)
Datarea cu carbon14 este metoda cea mai în vervă la ora actuală. O metodă care-și pierde însă și ea, cu ușurință, valoarea. Metoda este folosită în mod special pentru datarea oaselor, obiectelor vestimentare, lemnului, fibrelor vegetale și produselor activităților umane în trecutul relativ recent. Limitarea totală a acestei metode pentru calcul vârstele geologice este determinată de faptul că nu poate fi folosită decât pentru durate de 50-60.000 de ani.
Carbonul-14 este un izotop radioactiv al carbonului și are o perioadă de înjumătățire de 5700 de ani. Tehnica de utilizare a C-14 este pusă la punct, în 1949, de Willand Libby. Acest izotop se produce permament în atmosferă, prin bombardarea azotului de către neutroni. Prin unire cu oxigenul, C 14 formează bioxidul de carbon, pe care plantele îl absorb și-l stochează în fibrele vegetale prin fotosinteză. Carbonul obișnuit, neradioactiv, este reprezentat de C-12.
Tehnica de datare radioactivă se bazează pe proporția constantă care există, în timpul vieții animalelor, între C-14 radioactiv și C-12 neradioactiv. Raportul dintre aceste două tipuri de carbon este de un atom C-14 la un trilion de atomi C-12. După moartea organismelor vii, carbon-14 (C-14) se dezintegrează continuu, și scade, transformându-se în azot-14 (N-14), în timp ce, C-12 nu se dezintegrează și rămâne constant. Calculul timpului se bazează pe diferența dintre raportul de atomi carbon-14 rămași (netransformați în N-14) și atomii de carbon-12 care rămân nemodificați în mostra prelevată din rămășițele vegetale sau animale dezgropate de cercetările arheologice.
Important este faptul că nici datarea cu ajutorul C-14, care este considerată o metodă cu precizie de ceasornic universal, nu reprezintă totuși, din următoarele motive, o metodă în care să ne putem pune încrederea:
– Multe viețuitoare nu posedă un echilibru dintre izotopul C-14 și C-12. Ca atare, nu se poate porni de la un raportul standard.
– Rata de emisie de raze beta de către carbonul 14 nu poate fi considerată constantă, depinzând de cantiatea de raze cosmice, în special de neutroni.
– Cantitatea de carbon natural C-12 probabil a variat în trecut. Din această cauză, raportul C-14/ C-12 nu este constant în timp.
– Deoarece metoda C-14 este valabilă numai pentru durate scurte de 50-60.000 de ani, nu poate fi folosită pentru datarea fosilelor din erele geologice mai îndepărtate.
Din toate problemele discutate mai sus reiese ca datarea radioactivă – chiar și cea cu C-14 – nu reprezintă o metodă sigura de determinare a duratelor geologice. Nu există nicio siguranță în măsurarea timpului, neputându-se cunoaște nici cantitatea inițială, nici cantitatea finală. În special datarea cu C-14 nu este o metodă valabilă, în determinarea erelor geologice și biologice, deoarece poate măsura numai pe o rază de 50- 60.000 de ani. Prin urmare, se prăbușește și ultima încercare de susținere științifică a filozofiei evoluționiste, a acelei filozofii biologice care, așa cum știm, se bazează pe durate uriașe de timp.
Cornelius Greising
Material preluat de la www.intercer.net
