B. FENOMENUL FOSILELOR NATURALE
In dosarul evoluționismului fosilele ocupă un loc de frunte. Și cu toate că sunt considerate principalele documente în arhiva evoluției, fosilele se află totuși încă pe masa discuțiilor dintre creaționiști și evoluționiști.
O fosilă este, în lumina paleontologiei, un rest solid sau dur, de obicei de natură osoasă sau da natura cochiliilor, aparținând unor animale dispărute. La acestea se adaugă și amprentele sau diferitele urme rămase din istoria îndepărtată a vieții pe pământ. Se consideră că un anumit vestigiu al vieții trecute face parte din categoria de „fosilă”, numai dacă depășește vârsta de 10.000 de ani. Adică dacă provine din erele zoologice.
Noțiunea de „eră zoologică” reprezintă o segmentare pur subiectivă a trecutului biologic terestru. Deși segmentarea respectivă este considerată științifică, aceasta n-are nici o bază științifică. Este voba despre niște presupuneri, care aparțin credinței sau filozofiei. Prima dintre aceste ere, precambrianul, ar începe din momentul în care scoarța terestră se întărește și se așază, o eră despre care se crede că face posibilă apariția primelor semne de viață. Există mai multe clasificări cronologic privitoare la istoria vieții pe pământ. Una dintre aceste clasificări, măsurată în ani, este următoarea: precambrian (4,6 miliard.), cambrian (590 mil.), ordovician (500 mil.), silurian (440 mil.), devonian (408 mil.), carbonifer (360 mil.), permian (286 mil.), triacic (248 mil.), jurasic (213 mil.), cretacic (144 mil.), terțiar (65 mil.) și cuaternar (2 mil.).
Fosilele reprezintă pentru orice cercetător biologic, documentele indirecte despre trecutul vieții terestre. O dovadă de tip indirect, orict ar fi de palpabilă, nu poate genera decât o presupunere sau o părere. Din această cauză, dovezile indirecte sunt incluse în logica umană, în cadrul credinței sau al filozofiei. Prin urmare, conceptul filozofic evoluționist, pe baza fosilelor – din moment ce acestea sunt dovezi indirecte – nu poate fi o știință, ci exclusiv o filozofie.
Știința care se ocupă, în mod particular, de studiul fosilelor este paleontologia (gr. palaios = vechi – on = ființă – logos = studiu). Prin faptul că se ocupă de rămășițe concrete, adică obiective, descoperite în diferte straturi ale pământului, paleontologia poate fi denumită știință. În ceea ce privește însă, amplasarea în timp a resturilor respective, și a reconstituirii exacte a acestora, este vorba de anumite impresii sau de anumite păreri. Sub acest aspect, paleontologia nu poate fi considerată o știință, ci o filozofie. De multe ori se fac unele aprecieri referitoare la segmentul corporal respectiv, cu care paleontologii au de-a face, dar la următoarele studii și cercetări se dovedește că fosila în cauză aparține unui alt animal decât cel considerat. Se spune, de exemplu, faptul că Charles Dawson descrie, în 1910, omul de Piltdown, ca pe o verigă intermediară între maimuță și om. Se dovedește ulterior ca este vorba despre un simplu craniu de urangutan de acum 600 de ani.
Termenul de „fosilă” este folosit prima dată de germanul Giorgius Agricola în 1546. Printre primele fosile se descriu stromatolitele (niște concrețiuni formate din conglomerate de bacterii). În rând cu acestea se enumeră amoniții (moluște cu cochilii răsucite), brahiopodele (crustacei), trilobiții (artropode), beleminții (moluște) și crinoidele (echinoderme). Alături de aceste fosile de animale nevertebrate există și fosile de plante (alge și ferigi uriașe), precum și fosile de vertebrate, dintre care dinozaurii sunt cei mai importanți. Se crede că aceștia fac parte din cadrul reptilor mari, unii dintre ei fiind carnivori, iar alții, erbivori. Se susține, în cadrul evoluției că dinozaurii ar face parte din grupul reptilelor mari din care derivă speciile păsărilor. Veriga de legătură ar fi un dinozaur cu pene Archeaopteryx.
Trebuie să diferențiem întotdeauna clar, așa cum s-a mai precizat, studiul paleontologiei, ca știință (cunoașterea exactă, directă, experimentabilă), de studiul paleontologiei ca filozofie (cunoașterea inexactă, indirectă, inexperimantabilă). Nu trebuie să respingem studiul paleontologiei. Ea este importantă și pentru creaționism. Trebuie să o refuzăm doar ca știință a evoluției, și s-o încadrăm în filozofia evoluției.
Cel care deschide era fosilelor în biologie este Charles Darwin. În vremea sa, paleontologia era însă încă la începuturi și n-a putut constitui o bază importantă pentru susținerea teoriei evoluției. Din această cauză, el n-a demonstrat valoarea evoluționistă a fosilelor, ci a intuit doar valoarea lor, în viitor, pentru susținerea teoriei sale.
Teoria fosilelor este foarte complicată și nesigură. Resturile de animale găsite în epoci atat de vechi, de sute de milioane de ani, în anumite roci de adâncime, nu constituie un criteriu științific pentru evoluție. Se stie să straturile terestre suferă transformări evidente, colosal de mari, în decursul acestor perioade istorice. Despre o stratificare clară nu se poate vorbi, și nici despre garanția rezultatelor oferite de cercetările paleontologice. Paleontologia, așa cum s-a mai spus, nu este o știință decât până la cercetarea fosilelor ca atare. Încercarea de încadrare a acestora în erele geologice reprezintă o pură imaginație. Este vorba despre o certă probabilitate de plasare în timp, fără nici o posibilitate de control, a unor relicve de animale terestre total deteriorate.
Evoluționismul este un postulat filozofic, și nu poate fi condiderat un postulat științific. Învățământul general și universitar, fiind bazat pe cunoștințe științifice, introduce, în mod greșit, și teoria evoluției, ca o teorie științifică. Ar trebui ca acest capitol al existenței să fie introdus în disciplinele filozofice. Chiar dacă și școlile adventiste, fiind obligate să introducă programa analitică universală, sunt obligate să prezinte evoluția, trebuie s-o trateze ca pe o disciplină filozofică, nu ca pe o disciplină științifică. În plus, trebuie să prezinte paralel, și filozofia creațiunii (despre care vom vorbi la capitolul respectiv). Este necesar, în acest sens, ca profesorii de biologie să cunoscă principiile biblice creaționale. Mai trebuie știut, că, așa cum nu exstă evoluționism științific, nu există nici creaționism științific. Și, de asemenea, că subiectul creațiunii aparține religiologiei biblice, nu teologiei generale.
Gândirea omenirii actuale este îndreptată spre originea spontană a materiei și a vieții. Așa cum se imaginează un Big Bang universal de orgine fizică, tot așa se imaginează și un Big Bang terestru de origine biologică. Este vorba despre un reflex intelectual convențional, bazat și pe paleontologie, folosindu-se numai postulatele raționaliste sau ateiste, pentru originea vieții pe pământ.
În realitate, fosilele pot pleda deopotrivă, atât în favoarea creațiunii, cât și în favoarea evoluției. Tot așa cum gândirea umană poate fi îndreptată în toate chestiunile filozofice ori spre direcția spontaneității (ateism), ori spre direcția creațiunii (teism). Nu trebuie să pierdem însă din vedere, că, așa cum există paleontologi evoluționiști, există și paleontologi creaționiști.
Un subiect paleontologic extrem de disputat este, de exemplu, erupția de nevertebrate numeroase, de tipul trilobiților, în cambrian (590 mil. de ani). O astfel de apariție bruscă este evident, în favoarea apariției acestor specii în mod creațional. Adepții evoluțonismului, ca să le iasă pasiența, sunt însă de părere că au existat forme de viață și în era precedentă, în precambrian, sub forma unor aspecte gelatinoase sau sub forma unor alge verzi și albastre la sfârșitul acestei ere. Și că din aceste forme primitive s-a manifestat erupția de tilobiți.
Mai trebuia antrenată în discuție și ideea raportului dintre starea fizică a mediului terestru, în perioada în care se vorbește despre apariția vieții. Se știe, de exemplu, că în perioadele inițiale ale litosferei terestre nu existau condiții optime pentru dezvoltarea viețuitoarelor. Temperaturile ridicate de la sfârșitul așa-zisului cambrian, și lipsa gravă de oxigen – așa cum sunsțin paleontologii înșiși – plus lipsa de hrană biologică, reprezintă factori importanți care împiedică gândirea umană să acorde crezare tuturor supozițiilor despre vremi și epoci, pe care doar fantatismul teoriei evoluționiste le poate enunța și susține.
In interpretarea fosilelor trebuie să ținem seama, totodată, de faptul că sistemul biologic terestru (biosfera) este un tot format dintr-o complexitate de forme de la simplu la complex. Un fapt care demonstrează că viața fiecărei specii este dependentă de existența tuturor celorlalte specii, pentru ca fiecare dintre ele să-și poată asigura propria existență. Neținându-se cont de faptul că o natură care există prin ea însăși, are nevoie de contribuția tuturor factorilor componenți, se poate susține, în mod eronat, existența izolată doar a unor exemplare vii (și încă miliarde de ani). Sistemul trofic al biologiei terestre arată clar, că unele specii se hrănresc cu alte specii. Ca atare, fiecare specie, depinde de sursa de hrană pe care o reprezintă o altă specie. În consecință, o specie nu poate exista singură fara celelalte specii terestre. Ideea apariției succesive a speciilor încalcă acest principiu biologic fundamental. Din acest punct de vedere, creaționismul ține cont de raportul complex și de unitatea dintre parte și întreg.
Și mai există o problemă fundamentală în biologie, pe care paleontologii o ignorează. Și anume, de faptul că ADN-ul este un instrument informațional de stabilitate totală, nu de variabilitate. Cu toate acestea, ADN-ul are plasticitatea necesară, ca prin recombinări, să permită fenomenul de variabilitate. O variabilitate care să nu iasă însă din limitele speciei în cadrul căreia are loc. Fiindcă rostul cel mai mare a ADN-ului constă tocmai în formarea unui tipar fix al tuturor speciilor. Din această cauză, nu se pot întâlni speci intermediare, deoarece speciile intermediare nu pot exista ca forme viabile. Fiindcă specia intermediară (la vietățile pluricelulare), provenită dintr-o mutație, ar fi un exemplar unic și n-are cum să se reproducă. Fiindcă nu se pot produce modificări mutaționale totale, decât parțiale (la pluricelulare), aceastea n-au nici o importanță în apariția unui alt tip de specie. Un fapt pentru care numai monocelularele pot genera noi specii, nu și pluricelularele. Nu se poate concepe, de exemplu, că dintr-un un ou de dinosaur (pluricelular) poate ieși un archeaopterix (pluricelular) Și chiar dacă printr-o mutație fantastică s-ar produce această excepție, cu cine se va împerechea oare această nouă făptură pentru a continua noua specie sau noua mutație produsă ?
Și creaționiștii cred în fosile. Pentru ei, aceste rămășițe sunt expresia dispariției vietăților terestre în condiții catastrofice care duc la deteriorarea resturilor corpurilor lor. În plus, din cauza schimbărilor de climă sau din cauza altor condiții ale mediului înconjurător, dispar pur și simplu pentru totdeauna, chiar și astăzi, o mulțime de specii. Există foarte multe animale gigante și negigante, în trecutul terestru, despre care vorbește și Biblia, și care dispar, și rămân ca fosile în adâncimea solului în care au fost scacrificate de natură. Cele mai frecvente catastrofe fiind inundațiile regionale.
Cornelius Greising
Material preluat de la www.intercer.net
