E. PRINCIPIUL REPRODUCERII CELULARE
Unul dintre principalele argumente în defavoarea evoluției biologice este și reproducerea biologică. Materia biologică (materia vie) fiind instabilă sau efemeră își asigură existența, conform naturii sale proprii, prin reproducere. Adică printr-o continuitate discontinuă. Materia abiologică (materia moartă) fiind stabilă sau neefemeră își asigură existența, prin ea însăși fără nici o reproducere. Cu alte cuvinte, printr-o continuitate nediscontinuă.
O structură vie, cu toate că este alcătuită din atomi (structuri stabile), este o structură instabilă sau efemeră. O instabilitate determinată de două cauze importante: pe de o parte, deoarece este o structură deschisă, iar, pe de altă parte, deoarece este o ordine (antientropie) în sânul unei dezordini (entropie).
– În calitate de structură deschisă, organismul biologic își recoltează energia din exterior, prin compuneri, descompuneri și recompuneri structurale.
– În calitate de ordine în dezordine, orice compunere, descompunere și recompunere este exploatată de dezordine, determinând degradarea.
Așa cum ne prezintă, într-un mod clar, întreaga natură actuală, orice structură biologică – în calitate de fortăreață antientropică – se află tot timpul în luptă cu entropia. O luptă aprigă și inegală, ca aceea dintre „țânțar și armăsar”. Rezultatul final al întregului conflict este, în mod iremediabil și irevocabil, moartea.
Este cât se poate de limpede pentru oricine faptul că grămăjoara de antientropie (structura biologică), n-are deloc habar de impasul fatal care o așteaptă. O asemenea fantomă naturală născută, conform evoluției, pur și simplu din întâmplare, nu are deloc cum să știe, nici ea, nici natura, că urmează să dispară la fel de misterios, dintr-o pură întâmplare, așa cum s-a și născut.
O dată cu dispariția subită din existență a primei structuri biologice, în mod rapid și firesc, întreaga epopee biologică a acestei planete s-ar sfârși în totalitate. Strălucitul produs al întâmplării oarbe, conform teoriei evoluției, reprezentat de prima formă de viață, ar pieri pentru totdeauna, în virtutea vânătoarei eterne din partea sălbaticei entropii asupra oricărei antientropii.
Există totuși o singură posibilitate de salvare a primei celule vii, și o dată cu ea a întregii vieți terestre. O salvare relativă, dar care există. Și anume, minunata diviziune celulară sau reproducere biologică. Un principiu pe care prima celulă, provenită din evoluție, nu-l posedă desigur în echipamentul său genetic, din două mari motive:
– Cel dintâi motiv constă în faptul că o preocupare pentru prevenirea impasului morții celulare, nu poate să aibă loc, mai înainte ca prima celulă vie a acestei lumi să se întâlnească experimental cu impasul acesta. Moartea este o experiență fatală, și închide pentru totdeauna orice posibilitate de evitare sau de compensare pe calea întâmplării. Neputând exista o acumulare de experiență naturală, în domeniul morții, evoluția nu este capabilă să înzestreze prima celula cu aparatul biologic al reproducerii. Un fapt pentru care natura nu se poate ocupa, în mod evolutiv, de procesul reproducerii celulare, deoarece cauza reproducerii nu se află într-o cerință a individului viu, ci într-o cerință a speciei vii. Și specia vie nfiind o realitate, ci o idee, cere rezolvări pe calea ideei.
– Cel de-al doilea motiv constă în faptul că reproducerea biologică nu salvează individul biologic (realitate concretă), ci specia biologică (o realitate abstractă). Fenomenul vieții se transferă dintr-un exemplar singurar într-un alt exemplar singular. Într-un cuvânt, ștafeta naturală a viului. O bizară favorizare a universalului (specia biologică de tip abstract), în detrimentul individului (exemplarul biologic de tip concret). Ca atare, reproducerea celulară, fiind determinată de o cerința abstractă a speciei vii, nu poate fi decât o tactica inițiată de o intelingență, nu de o întâmplare. Este vorba despre un fenomen de o ingeniozitate și, totodată, de o ciudățenie incredibilă. Și deoarece reproducerea biologică vizează un fenomen abstract (specia biologică), pentru realizarea acesteia este nevoie, așa cum s-a mai spus, de o inteligență, nu de o întâmplare.
În felul acesta, fiecare element efemer se copiază pe sine însuși într-un alt element efemer. Numai specia biologică se prezintă nemuritoare, în timp ce individul biologic este muritor. Un continuu discontinuu.
Privind întregul aspect al reproducerii celulare biologice, în toată profunzimea lui, se înțelege destul de bine, că avem de-a face cu faptul că viața pe Terra este o eternitate vie trucată. Adică o viață în condițiile morții. Trucajul constă în faptul că reproducerea nu avantajează individul biologic (salvarea posesorului vieții), ci produce succesiunea altor indivizi (salvarea fenomenului vieții).
Teoria evoluției nu poate să explice în nici un fel, chiar dacă ar face străduințe uimitoare, modul de inventare de către natură, din întâmplare, a reproducerii biologice. Pentru că problema reproducerii biologice nu se referă la salvarea individului biologic (concretul), ci la salvarea speciei biologice (abstractul). Ca atare, fenomenul în cauză este de tipul unei strategii de ordinul celei mai înțelepte tactici procedurale, de a satisface deopotrivă, atât dispariția vieții de pe aceasta planetă (dispariția indivizilor), cât și nedispariția veții de pe această planetă (succesiunea altor indivizi). O operație existențială deosebit de ciudată – exercitată prin reproducere – reprezentând opera sau apanajul indiscutabil al unei inteligențe.
Anticipând un subiect care va fi discutat și la capitolul creațiune, trebuie să discutăm reproducerea celulară și din punct de vedere creațional. Dacă reproducerea este o absurditate pentru evoluție, nefiind o cerință a vieții individuale, ci exclusiv a speciei, cu atât mai mult este o absurditate și pentru creațiune, nefiind o cerință a vieții concrete universale, ci exclusiv a Terrei.
Reproducerea este, așdar, indiferent de teroria apariției vieții la care ne referim, marea absurditate a vieții terestre: (a) deoarece natura n-o poate realiza, (b) deoarece Divinitatea n-o poate evita !
Explicarea o conține Biblia. Lumea terestră este cu o probabilitate, poate maximă, singura natură cu reproducere în Universul ființelor libere. O reproducere care nu poate fi explicată, decât biblic, Și anume: prin raportul juridic dintre Legământul preconflictual sau postcreațional (primar) și Legământul postconflictual sau reconciliant (secundar).
– Legământul preconflictual sau postcreațional impune – în cazul secesiunii lumii umane – retragerea Pomului vieții (Gen. 3, 22-23) din relația umană (simbolul retragerii antientropiei din natura terestră). O retragere a asistenței divine din lumea umană, care este urmată de moartea naturală a omului. Durata de viață a omului (Gen 6, 3) fiind de aproximativ 120 de ani (durata unei vietăți este de cinci ori durata sa de maturizare).
– Legământul postconflictual sau reconciliant preconizează – în cadrul Planului de mântuire – reîntoarcerea Pomului vieții (Apoc. 22, 1-2) în relația umană (simbolul reîntoarcerii antientropiei în natura terestră) O reîntoarcere a asistenței divine în lumea umană, care este urmată de viața eternă a omului. O eternizare, atât a indivitului viu, cât și a speciei vii. În concluzie:
Încălcarea Legământului preconflictual (postcreațional) impune, așadar, moartea naturală în intervalul de timp de aproximativ 120 de ani.
Exercitarea Legământul postconflictual (reonciliant), având nevoie de prezența omului, necesită un timp de aproximativ câteva mii de ani.
Prin urmare, încălcarea Legământului preconflictual impune ca omul să dispară, iar instituirea Legământului postconflictual impune ca omul să nu dispară. O absurditate, un paradox. Rezolvarea acestui paradox are loc prin fenomenul de reproducere biologică. În acest fel, individul moare, dar copia sau urmașul lui trăiește. Altfel spus, omul este efemer (respectarea Legământului preconflictual), omenirea este neefemeră (respectarea Legământului postconflictual)
Reproducerea biologică este astfel o tactică divină creațională, concepută de Divinitate, nu o întâmplare naturală. Cu alte cuvinte, principiul soluționări conflictului dintre cele două legăminte divine, de mai sus. Principiul divin al continuității discontinue.
Cornelius Greising
Material preluat de la www.intercer.net
