Războiul de exterminare
Era anul 1633, la Roma. Înaintea marelui inchizitor stătea un dosar gros. Acuzatul era Galileo Galilei. Încă din 1543, cu aproape 100 ani în urmă, ereticul Nicolaus Copernicus formulase „modelul heliocentric” pentru sistemul nostru planetar; iar în 1619, un alt eretic, Johannes Kepler, îl întărise prin lucrarea sa magistrală, „Armonia lumii”. Galileo n-aducea nimic nou, decât calcule. Totuși, foarte puțin a lipsit ca rugul să fie aprins. În schimb, Galileo avea să rămână sub arest la domiciliu până la moarte (1642). Biserica, împărăteasa evului mediu, se deprinsese să calce în picioare, cu autoritatea ei absolută, știința …( Abia în 1992, Biserica catolică a admis formal că sistemul solar al lui Galileo Galilei era corect.)
Dar vânturile și-au schimbat direcția. Era 30 iunie, 1860. Sala muzeului din Oxford gemea de lume. Episcopul universității, Samuel Wilberforce, urma să se confrunte cu „boldogul” lui Charles Darwin, evoluționistul Thomas Huxley. Episcopul începu cuvântarea lui în trombă și „de sus”. Lumea, inspirată de un duh de libertate, era favorabilă cavalerului rațiunii. Când îi veni rândul, Huxley șarjă tiradă după tiradă… În uralele mulțimii, împărăteasa de demult, religia, se încovoia sub loviturile copilului teribil, știința.
Peste alți 65 ani, pe o vreme la fel de caniculară (10 iulie 1925), într-un act disperat, brațul legii este chemat în apărarea Religiei. Dascălul John Scopes fusese dat în judecată pentru predarea evoluționismului într-un liceu din orășelul Dayton, Tennessee, USA. Pentru că miza era epocală, doi dintre cei mai vestiți oameni ai epocii (avocatul Clarence Darrow, apărător al evoluționismului, și fostul candidat la președenția SUA, William Bryan, ca acuzator al lui) aveau să se implice în ultima confruntare deschisă dintre știință și religie. Mica sală a tribunalului amenința literalmente să se prăbușească sub picioarele celor peste 1.000 de cetățeni, îmbulziți să asiste la ceea ce avea să se cheme „Procesul maimuțelor”. După 10 zile, jurnalele din America au detonat vestea: știința a triumfat!
Știință( În articolul de față, noțiunea de “știință” se referă la științele exacte, fără a include “științele umaniste”, speculative, ca: istoria, filologia, etnografia, psihologia, sociologia, etc…), sau religie? Pentru lumea de azi a devenit axiomatică părerea că știința și religia sunt două domenii inamice, ireconciliabile. Pentru care motiv? Amândouă se pretind a fi „deținătorul adevărului”; „unica sursă de cunoaștere”; „criteriul final”. Amândouă pretind autoritatea supremă. Și cum nu încap două picioare într-un pantof, nici două săbii în aceeași teacă, războiul de exterminare e de așteptat să țină până la dispariția uneia din două.
Este conflictul autentic?
Existența unor savanți celebri dar și buni creștini m-a determinat să-mi pun întrebarea: este conflictul dintre știință și religie autentic, sau fals?
După calculul probabilității, există doar patru alternative.
Pentru cazurile 1 și 2: dacă una din ele ar fi Adevăr iar cealaltă Minciună, (și invers) conflictul ar fi categoric autentic: e lupta adevărului contra minciunii. Dacă (pentru cazul 3), ambele ar fi Minciună, conflictul ar fi la fel de autentic, ambele minciuni luptând pentru credibilitate. Dar dacă ambele ar fi Adevăr, atunci conflictul ar fi cu totul fals.
Concluzia la care am ajuns treptat este că acest conflict dintre Știință și Religie, în fond e cu totul fals; și totuși, într-o măsură impresionantă, e autentic. Sună paradoxal? Să lămurim enigma.
Știința – ce este ea.
Știința este suma ordonată (sintetizată) a informațiilor despre „mașinăria naturii”, despre cauzele și procesele ei naturale. În funcție de domeniul studiat, există diferite științe: fizica, chimia, astronomia… sau biologia, genetica, ecologia…
Pentru că știința vrea să cunoască cât mai exact structurile naturii și mecanismele ei, ea nu are în vedere decât „faptele științifice”. Un „fapt științific” este cel care poate fi repetat și măsurat (de ex: căderea unui obiect, vibrațiile unui corp elastic, coagularea sângelui, etc…)
Acum, când omul de știință studiază „faptele științifice”, el urmărește în mod special regularitatea lor, ca să ajungă să descopere „legi științifice”. Aceste legi definesc modul în care se petrec lucrurile în mod normal, precum și relația de „cauză și efect” care există între lucruri.
Dar „faptele științifice” și „legile” nu sunt de ajuns. Savantul arde de curiozitate să găsească și o explicație, un răspuns la toate „de ce?”-urile. Spre exemplu, pe aragaz clocotește o oală cu apă. De ce? Aparent: pentru că focul de sub oală a ridicat temperatura apei la pragul de fierbere. Dar de ce a ajuns apa în oală și oala pe foc? La acest „de ce”, natura tace.
Natura furnizează fapte, nu și explicații. Știința poate, de exemplu, să constate moartea unei persoane și cauza decesul: otrăvire cu cianură. Dar cine și de ce a comis crima? Pentru aceste întrebări, savantul trebuie să recurgă la imaginația sa.
În acest punct am ajuns la o primă mare descoperire: că, pe lângă „fapte” și „legi științifice”, savantul mai are nevoie și o „schemă explicativă”, pe care o găsește… în propria sa minte.
Da, știința se bazează pe observare și experimentare. Dar știința nu se limitează doar la atât. Scopul ei mai înalt este să integreze informația respectivă într-un sistem explicativ despre lume, sistem pe care savantul o are în mintea lui. Astfel, așezând (1) observații și experimente, împreună cu (2) legi științifice, într-o (3) schemă explicativă izvorâtă din mintea lui, savantul ajunge să formuleze o „teorie științifică”. În acest fel, știința furnizează o tentativă de „carte tehnică a lumii”, după explicațiile sugerate de savanți.
Știința – ce nu este!
Pentru tatăl meu – fire materialistă – știința era o „Biblie” care lămurea toate tainele și care cuprindea toate răspunsurile. În realitate, știința nu se ocupă cu toate laturile existenței. De aceea nici nu deține toată cunoștința. Există limitări precise care restrâng sfera cunoașterii științifice doar la anumite segmente ale existenței și care-i conferă un caracter relativ. Să enumerăm aceste limitări:
1. Știința nu se ocupă decât de „faptele științifice”. Atunci: este Ștefan cel Mare un „fapt științific”? Nu, pentru că el nu poate fi nici repetat și nici măsurat. El este doar un „fapt istoric”(„Faptul istoric” se bazează pe evidențe istorice acurate din punct de vedere al autenticității (evidențe care pot să fie cinstite sau necinstite!)). Știința nu poate investiga trecutul, pentru că nu-l poate repeta! Faptele trecutului nu pot constitui obiectul științei exacte(Înțelegerea trecutului este domeniul de studiu al arheologiei, paleontologiei, geologiei. Cu privire la trecut, savantul nu poate emite decât ipoteze, sau tentative de explicație (ipoteza dispariției dinozaurilor, ipoteza nebulară, ipoteza cauzelor actuale…). Teoriile privind trecutul sunt ipotetice). „Metoda științifică” e cea care limitează știința doar la „timpul prezent”.
2. Întrucât savantul este preocupat să identifice legile din natură, el este în mod deliberat orb față de toate faptele ce scapă legității. Dacă întâlnește fenomene care nu se încadrează în legile cunoscute de el, le consideră „erori de observație” sau „de interpretare” și le dă la o parte. Știința, deci, reține din realitatea faptică doar partea pe care e în stare s-o recunoască, tot așa cum un magnet nu reține decât părțile feroase din totalitatea de obiecte existente.
3. A treia limitare se datorează faptului că niciodată știința nu poate ajunge la adevărul ultim, la adevărul absolut, pentru simplul fapt că însăși cunoștința omului este relativă și în continuă dezvoltare. Descoperirile de mâine vor pune în balanță certitudinile științifice de azi. De exemplu, mii de ani s-a crezut că teoremele geometriei lui Euclid constituie adevărul final, până când matematicianul rus Nicolai Lobacevschi (cca. 1850) și ardeleanul Janos Bolyai au identificat geometria ne-euclidiană care depășește sfera de aplicație a primeia. Apoi: sute de ani am crezut că principiile newtoniene ale fizicii (mecanicii) sunt universale, până când Einstein a statuat teoria relativității… Foarte recent, doi savanți americani de la reactorul nuclear McMaster, Dr. Henry Schwarcz and Dr. Jack Rink, au răsturnat toate datările paleontologilor, folosind în premieră metoda „Electron Spin Resonance” cu Cobalt 60. Craniul „omului de Java”, evaluat până în prezent la cca. 300.000 ani, a dovedit o vârstă de numai 30.000 ani.(“Este pentru prima dată în lume când se furnizează dovezi că atât “homo erectus” (presupusul strămoș maimuță-om) și “homo sapiens” (omul modern) au trăit în același timp”, spune dr. Schwarcz. „Noile rezultate vor avea un impact semnificativ asupra gândirii științifice cu privire la originea omului modern”. Vezi http://www.science.mcmaster.ca/mnr/Main-Page/dating.htm)
Informația nou achiziționată remodelează încontinuu hotarele, adesea sistemul, ba chiar și bazele științei.
4. A patra limitare, și cea mai drastică, este cea dată de subiectivismul savantului.
Faptele sunt ca niște saci goi, care iau forma lucrului pe care îl bagi în ele. Faptul că un autoturism s-a suit pe trotuar și a dat peste un copac, nu înseamnă încă nimic. În lipsa probelor, faptul depinde de interpretarea lui: fie că șoferul a fost beat; fie că roata a ieșit din presoane; fie că a evitat un copil zburdalnic; fie că șoferul a suferit un infarct…
„Faptul științific” trebuie interpretat și el. Dar ca să poată fi interpretat, trebuie să se raporteze la un sistem explicativ. După cum am mai spus-o, omul nu înțelege decât fenomenele care pot avea o semnificație pentru imaginea sa despre lume.
Filosoful Immanuel Kant spunea că toată cunoștința omenească poartă amprenta propriei structuri a minții. Că adică omul, ca să poată interpreta faptele, proiectează asupra lor propria sa judecată (concepte, categorii). Iar proiecția aceasta poate fi de „stânga” sau de „dreapta”.
Ca și Kant, psihiatrul elvețian Jean Piaget susținea că toată cunoașterea umană este de obârșie genetică; că ea depinde de felul în care este construită mintea noastră( Termenul folosit de el este „epistemologie genetică”). Spre exemplu, Isaac Newton nu găsise nici un fenomen în natură care să evidențieze mecanismul gravitațional al atracției universale. El a „născocit” ipoteza gravitației, iar modelul lui s-a confirmat în realitate.
Și aici iese la iveală paradoxul „obiectivității” științei. Deși savantul pornește cu intenția de a „obiectiviza” natura, el o filtrează mai întâi prin simțurile sale (care sunt subiective), prin mintea sa (tot subiectivă), și apoi prin filosofia sa proprie (și ea subiectivă).
Oamenii de știință au impresia că ei descoperă adevărul obiectiv. Dar credința lor este greșită. Nimeni nu poate să-și divizeze personalitatea și să separe „savantul” de „filosoful” sau „credinciosul” din el.( Din acest motiv, unii gânditori au postulat „agnosticismul” drept cea mai onestă alternativă. Agnosticii susțin că, din moment ce nu ai nici o cale de a fi obiectiv, n-ai cum să cunoști adevărul despre lume și sensul existenței. Pur și simplu, întrebările sunt sortite să rămână veșnic ferecate…”).
„Imaginea despre lume” – pe care omul o are înainte de a deveni savant – este factorul decisiv care determină orientarea sa spre „stânga” sau „dreapta”, și consecutiv determină interpretarea faptelor. Această „imagine despre lume” nu este altceva decât „crezul” savantului, un crez care – la urma urmei – e determinat de opțiunea sa fundamental religioasă. Să ilustrez:
În noiembrie 1999, prestigioasa revistă „National Geographic” publica o veste fulminantă: în China, provincia Liaoning, se descoperise mult așteptata verigă lipsă dintre reptile și păsări. Era un mic dinozaur cu pene și aripi. Fosila prezenta caracteristicile de pasăre (avea oase subțiri și pene) dar mai avea și o coadă compactă de dinozaur. După un studiu minuțios și expuneri la teste radioactive, i s-a dat un nume, Archeo-raptor Liaoningensis, a fost omologată și a pornit biruitor ca să biruiască lumea. Din nefericire, după numai câteva luni, criticii au dovedit că rămășițele aparțineau mai multor fosile distincte care au fost asamblate (intenționat) într-o singură piesă. De ce? Pentru că paleontologii au interpretat faptele în funcție de ceea ce așteptau ei să găsească, pentru care „National Geographic” a trebuit să-și ceară scuze… Va să zică, în interpretarea rezultatelor experimentale, savantul este predeterminat de „concepția sa despre viață”.
Un alt caz: Australopitecul, mult-speculata verigă de legătură între maimuță și om. Identificat printr-o serie de descoperiri( Descoperirea, în 1959, a lui „Homo erectus”, de Louis și Mary Leaky,: apoi descoperirea, în 1964, a „omului de Olduvai” – numit și Homo habilis. Descoperirea, în 1974, a lui „Lucy”, de Donald Johnson, etc…), Australopitecul este acceptat și azi ca primul hominid cu mers vertical. Împotriva Australopitecului există însă un dosar nerezolvat. Încă din 1974, faimosul anatomist englez, Sir Solly Zuckerman, de la Universitatea din Birmingham, el însuși evoluționist, a contestat această ipoteză. După 15 ani de studii și cercetări făcute cu echipa sa, a ajuns la concluzia că Australopitecul nu mergea deloc vertical; ba încă nu se deosebea cu nimic de maimuțele actuale. În 1990, Lordul Zuckerman scria: „Antropologii darwiniști se amăgesc diagnozând cu ochiul liber ceea ce își imaginează că trebuie să fie caractere umanoide la oase și dinți…”; și „Odată ce antropologii sunt deciși să accepte ceea ce ochiul lor a văzut, toate celelalte trebuie să se alinieze la diagnoza lor”. Dr. Charles Oxnard, directorul programelor de doctorat al Școlii medicale, Universitatea California de Sud, a studiat și el scheletul postcranian al Australopitecilor și a demonstrat că aceste ființe nici nu umblau vertical și nici nu erau forme intermediare între maimuță și om. Argumentele lui Zuckerman și Oxnard n-au putut fi contestate până în ziua de azi. Și totuși…
Exemplele date sunt tipice nu numai pentru paleontologi. Orice savant „vede” în funcție de propriul său crez.
Din pricina acestor patru limitări, știința nu poate fi sursa cunoștinței „obiective” și „absolute”. În cazul cel mai fericit, știința redă conștiincios doar o parte din realitate, acea parte care se referă la aspecte prezente, în domenii materiale, și acestea bine delimitate. („Științele naturii au dezvoltat metode prin care pot descrie eficient o parte din realitate, dar numai o parte“, scria Martin Federspiel, directorul Planetariului din Freigurg în revista „Der Spiegel” din 29 aprilie 2004, „fapt pentru care știința ajunge doar la anumite răspunsuri“. Răspunsuri la întrebări ca: cum de stau laolaltă spiritul și materia; sau de ce sunt legile naturii așa și nu altfel, pot fi răspunse doar printr-o corelare a științei cu filosofia și teologia.” )
Iar peste toate: para-conformitățile
La toate problemele pe care le ridică „testabilitatea” evoluționismului cât și „conformitatea lui cu legile existente”, se adaugă un dosar voluminos și în continuă creștere de dovezi contrare. Vrând să le diminueze importanța, evoluționiștii le-au denumit „para-conformități”, termen de acoperire pentru evidențele care nu se încadrează în modelele „științifice”. Exemplele de mai jos nu constituie nici totalitatea, și nici lista reprezentativă a celor mai grăitoare para-conformități. Ele reprezintă doar cazuri care mi-au fost la îndemână, suficiente ca să dea o idee privind problemele care confruntă evoluționismul.
1. Para-conformități în datare:
(a) Datarea rocilor – Dr. Gary Parker prezentase pentru o datare oarbă niște mostre de roci vulcanice din insula Hawaii. Ele au fost datate pentru o vârstă între 164.000.000 – 3.000.000.000 ani. În realitate, erupția vulcanică se produsese în anul 1801.
(b) Carbonul de origine organică – a fost detectat în toate rocile, chiar și în cele mai în vârstă roci descoperite pe pământ. Nu există nici o dovadă că ar fi existat vreo epocă când să nu fi fost viață pe pământ. Asta face ca originea vieții să fie împinsă dincolo de orice model geologic ipotetic.
(c) Datarea cu C14 – Spectrometrul acceleratorului de masă, o tehnică de
datare radiometrică sensibilă, a identificat în unele straturi de cărbune cantități de Carbon radioactiv (C14) care indică o vârstă de cca. 40.000 ani și nu cca. 300 milioane de ani. Rata de producere a C14 în atmosferă depășește rata de înjumătățire cu cca. 30%. Iar atunci când aplicăm și acest indicativ, datele materialelor organice datate se restrâng la intervalul de până la 10.000 ani.
La 10 august 1990, un os de Alosaurus (dinozaur) a fost supus testului C14, în laboratoarele Universității din Arizona, fără să se precizeze ce reprezenta el. Testul l-a evaluat la 16.120 ani, în timp ce este presupus că dinozaurii au existat cu 140 milioane ani în urmă. Dacă mai adăugăm și faptul că rația de C14 este mult mai mare în atmosferă ca acum câteva mii de ani, atunci Alosaurul probabil că a trăit cu 6,000 – 10,000 ani în urmă.
Evidențele acestea disconfortante pentru savanții evoluționiști sunt rezolvate în mod original: „La un simpozion de preistorie în Valea Nilului, un faimos coleg american, profesorul Brew, a sumarizat atitudinea comună între arheologi față de datarea cu Carbon 14 astfel: ‚Dacă o datare cu C14 susține teoria noastră, atunci o introducem în text. Dacă nu o contrazice cu totul, o punem în nota de subsol. Iar dacă nu se încadrează nicidecum în schemele noastre, o ignorăm pur și simplu’.”( T. Save-Soderbergh și Ingrid U. Olsson, în volumul "C-14 Dating and Egyptian Chronology," ”Radiocarbon Variations and Absolute Chronology”, ed. *Ingrid U. Olsson (1970), p. 35.)
2. Para-conformități în structura geologică
(a) Straturi geologice aberante – Masivul precambrian Lewis, localizat în parcul național Glacier, care se desfășoară din Montana (SUA) până în Alberta (Canada), pe distanța de 217 km, cu o lățime de 56 km și profunzime de 5 km, poartă stratul precambrian (estimat la cca. 4 miliarde ani) chiar deasupra stratului mai „recent” cretacic (de cca. 80 milioane ani).
HeartMountain – care flanchează parcul Yellow Stone – este alcătuit din rocă paleozoică (ordovician, devonian), ce se ridică deasupra stratului eocen, presupus cu 250 milioane ani mai tânăr. Linia de separare a straturilor paleozoic de eocen este lină și normală, cu lipsa oricăror semne de fracturi și deranjări stratigrafice.
În canionul Crazy Cat din Texas, stratul geologic ordovician (cca. 500 milioane ani) se află imediat deasupra cretacicului (cca. 70 milioane ani), fără nici un indiciu de răsturnare accidentală.
Sheep din Wyoming (SUA) – poartă în vârf un strat calcaros din paleozoic (cca. 400 milioane ani). Contrar schemei geologice, ele sunt urmate, spre adânc, de sedimente jurasice (cca. 170 milioane ani), apoi de straturi terțiare (cca. 60 milioane), pentru ca apoi să urmeze un alt val profund de calcar paleozoic (din nou 400 milioane ani).
Muntele Glarus din Elveția, în loc să fie stratificat conform ordinii din manualul de geologie (de jos în sus): permian… jurasic… eocen, dovedește pe o lungime de 33 km o inversare spectaculoasă, având eocen la bază (cca. 50 milioane ani), urmat de jurasic (cca. 200 milioane) și terminând cu permian (cca. 280 milioane ani), fără a indica striații sau semne de răsturnare. Ce forță din lume ar fi putut răsturna frumușel și fără s-o răvășească o masă geologică de 34 km adâncime?
În regiunea Baltică, straturile din pleistocen (cca. 2 milioane ani) zac direct pe fosile din straturi cambriene (cca. 520 milioane ani). Între ele, schema evoluționistă plasează un gol necruțător de cca. 500 milioane de ani!
(b) Fosile „de legătură” – Un arbore polistratic fosil, Lycopodium clavatum( Pe românește: chiedicuță sau piedicuță.), înalt de 40 metri, a fost găsit străbătând diferite straturi sedimentare care însumează, după schema evoluționistă, cca. 300-400 milioane ani.
3. Para-conformități în domeniul fosilelor
(a) Fosile în straturi greșite – La 1982, se listau peste 200 de fosile majore para-conforme față de stratul geologic în care se găseau.
În 1970, în valea Guryul din Cașmir, s-au descoperit brahiopode din epoca permiană (cca. 280 milioane ani) în același strat sedimentar, amestecate cu pelecypode din epoca triasicului inferior (cca. 200 milioane), cu toate că teoria geologică evoluționistă cere ca acestea să fie separate de zeci de milioane de ani.
Fosile de păsări obișnuite au fost găsite în straturi geologice aflate sub stratul cu vestitul Arheopterix( În schema evoluționistă, Arheopterix este considerat a fi veriga de legătură dintre reptile și păsări.). E de precizat că Arheopterix n-avea în nici urmă de solzi (așa cum apare în desene din manualele școlare), ci doar pene, ca suratele păsări.
În straturi cambriene și chiar precambriene a fost descoperite depuneri de polen, evidențe disconfortante pentru teoria evoluționistă, care prevede apariția florilor cu cca. 100 milioane de ani mai târziu.
(b) Fosile vii – Conform evoluției, fosilele trebuia să se fi stins și să nu conviețuiască laolaltă cu formele de viață contemporane. Și totuși, ele există, spre nedumerirea evoluționiștilor. De exemplu, graptoliții – animale coloniale marine, frecvent identificate ca fosile în straturile de la baza coloanei geologice. Ele au fost considerate dispărute. Recent, au fost identificate în Oceanul Pacific graptoliți (Cephalodiscus graptolitoides), ale căror similitudini cu fosilele preistorice sunt atât de evidente, încât e greu să le clasifici altfel decât ca niște „fosile vii”.
Apoi mai există animale ca: Limulus, Tuatara, Triops, Coelacanthus, gândaci, furnici, termite, urechelnița, etc…; și plante ca Magnolia, Gingko, nucul, arțarul, vița de vie, smochinul, palmierul, feriga, coada calului, etc…
(c) Verigile lipsă fosile – Există cca. 250.000 specii fosile care au fost clasificate. Dar niciuna din ele nu este o verigă lipsă, ci toate se încadrează în specii distincte.
(d) Oameni moderni, prezenți în preistorie –
În 1968, la Antilope Springs, Utah, în inima unui strat cambrian cu trilobiți (cca. 550 milioane ani), s-au identificat urme de sandale de adult împreună cu cele ale unui copil. Ironia soartei face ca sandaua să calce peste doi trilobiți, zdrobindu-i parțial.
Într-un strat triasic (cca. 225 milioane ani) a fost identificată o pingea de pantof fosilizată. Pingeaua de măsura 13 poartă semnele unei duble cusături, iar partea din dreapta e mai uzată decât cea din stânga(Victoria Institute , 1948, 80:21-22.).
În zona lacului Managua, din Nicaragua, se găsesc urme de picior uman alături de unelte, îngropate sub 11 straturi de roci compacte. Straturile au fost datate la 200.000 ani vechime, în timp ce testul de C14 a măsurat doar 3.000 ani pentru obiectele produse de mâinile omului.
În iunie, 1934, Max Hahn a scos la lumină, în vecinătatea orașului London din Texas, un ciocan de 15 cm, îngropat în rocă dură dintr-un strat cretacic.
În 1971, au fost excavate în Dakota Sandstone, zece scheletele perfect conservate de om modern care se aflau sub 20 metri de rocă sedimentară compactă, datând din Cretacicul timpuriu (cca. 140 milioane ani). Calciul din osemintele este în parte înlocuite cu malahit (minereu verde).
La 9 septembrie 2000, noi urme umane alături de urme de dinozaur au fost descoperite în vechea albie a râului Paluxy, în apropiere de Glen Rose, Texas. În trei locuri, pașii omului calcă clar drept în urma de dinozaur, înlăturând orice supoziție de fals.
În același strat cu urmele de dinozaur, s-a găsit o urmă de palmă umană imprimată în rocă cretacică, atât de exactă încât i se disting particularități ale degetului gros, ale striațiilor palmare dintre degetul gros și arătător, ca și urmele degetului mijlociu penetrat în lutul pietrificat.
În cel puțin 28 de cazuri, au fost găsite fosile umane în straturi inferioare celor cu fosile de dinozaur.
În 1929 a fost găsit un schelet de mastodont în Ecuador. De jur împrejurul lui se aflau urmele unui foc uriaș – ca pentru a fi rumenit și mâncat de vânători – împreună cu cioburi de oale pictate și alte articole ale civilizației umane. Descoperirea a fost datată ca aparținând secolului 2-3 d.Hr.
În 1963, Don Johanson, descoperitorul australopitecului „Lucy”, a găsit într-un strat inferior lui Lucy o fosilă pe care a numit-o „homo habilis”. Necazul este că acest homo habilis este mai „evoluat” decât fosilele de deasupra.
Între 1976-1978, echipa de paleontologi ai lui Mary Leakey a descoperit în regiunea Laetoli, Tanzania, urme de picior uman în același strat „fosil” cu Lucy, drept care evoluționiști au pretins că ele au fost lăsate de ființe de tip Lucy. În schimb, podologii și medicii care au investigat dovezile au ajuns la concluzia că ele aparțin 100% omului modern. Chiar și paleontologii recunosc că „de fapt, urmele acestea nu se deosebesc aproape deloc de cele ale omului modern.”
Și tot așa mai departe…
A reușit oare arhiva de „para-conformități” în continuă îmbogățire să dezarmeze pe scientiștii materialiști? Nu cred. „Rațiunea este flexibilă la orice…” – spunea Blaise Pascal. Iar o minte nedispusă să-și revizuiască convingerile va continua să găsească tot felul de explicații logice( Logica nu este adevăr. Logica este doar „gramatica” gândirii corecte, nu gândirea corectă însăși. Chiar și minciuna se folosește tot de „logică” pentru a fi credibilă!) și fanteziste, numai ca să eludeze întâlnirea cu Dumnezeu – o întâlnire care cere un preț scump: independența spiritului, un stil de viață libertin, străin de principiile neprihănirii. Pentru această rațiune, darwinismul însuși tot „evoluează”, ajungând în ipostaze noi ca „teoria mutațiilor rapide”, „teoria simetriei radiale”, „teoria echilibrului punctual”…
„Evoluția a devenit o religie științifică. Aproape toți savanții o acceptă și mulți sunt gata să modifice observațiile lor, numai pentru a se potrivi cu ea”.(H. Lipson, “A Physicist Looks at Evolution,” Physics Bulletin 31 (1980), p. 138)
Fiecare însă alege pentru sine. După atâta argumentare, ajunși la o răscruce de drum, ai de luat o decizie privind întrebările fundamentale
„Cine suntem? De unde venim? Încotro ne ducem?”. Fie:
Alternativa 1. că „Materia și mintea au apărut spontan din nimic”
Alternativa 2. că „O materie eternă a creat mintea”
Alternativa 3. că „O minte eternă a creat materia” (Alternativa 1. este contrazisă de prima legea a termodinamicii. Alternativa 2. este contrazisă de a doua lege a termodinamicii. A treia alternativă nu poate fi nici contrazisă, nici aprobată de știință, întrucât – vizând domeniul supranaturalului – ea pur și simplu depășește sfera de studiu a științei.)
Să nu uiți, însă, că indiferent pentru care din cele trei alternative vei opta, alegerea ta va înrâuri destinul tău, cel de acum și cel veșnic.
2. Incompatibilitatea cu legile naturale
Dacă primul criteriu este nesatisfăcut prin absența evidențelor, cel de-al doilea criteriu este nesatisfăcut prin contradicții flagrante cu legile științifice cunoscute.
a. Legile termodinamicii.
Legea întâia a termodinamicii statuează că „nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ci totul doar se transformă”. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al cauzelor naturale și materiale, energia sau masa nu se creează. Ea doar se transformă. Evoluționismul, în schimb, pledează în numele științei pentru „o apariție subită a universului, la întâmplare…”
Legea a doua a termodinamicii statuează „răcirea termică a universului”. În alte cuvinte: că universul organizat tinde să se dezorganizeze, căutând echilibrul, inerția, un zero absolut; că niciodată, din întâmplare, materia nu se organizează spre planuri superioare, ci că doar se dezorganizează…
Evoluționismul însă se fundamentează pe creșterea de informație și auto-organizarea materiei, în salturi către superior – fapt ce contrazice legea a doua a termodinamicii. Crezul că haosul, printr-un „Big-bang”, s-a transformat pe sine într-un creier cu 120 trilioane de conexiuni – este o violare a acestei legi. Doctrina că totul poate să crească în organizare, din pură întâmplare, într-un interval de milioane de ani, este acceptabilă doar ca un crez religios, nu ca teorie științifică.
b. Legea biogenezei
Evoluționismul presupune că viața a apărut spontan, din materie moartă, printr-o întâmplare absolut fericită; că substanțele chimice lipsite de viață au avut puterea, cel puțin o dată, să se combine în mod spontan și să producă organisme vii. Încă din 1890, Louis Pasteur a combătut decisiv crezul „generației spontanee”, formulând legea că „viața provine doar din viață”. A susține contrariul este neștiințific.
c. Genetica
La data când evoluționismul era acceptat ca teorie, știința naviga pe ape tulburi, ipotetice. Genetica nu exista. Ceea ce i-a frapat pe Darwin, Huxley și Haeckel erau similitudinile morfologice. Argumentele anatomiei comparate la ora actuală sunt răsturnate de genetică. Speciile cu similitudini provin din arii diferite ale plajei ADN-ului( Cromozomii la speciile animale: 8 musculița Drosofila; 18 canarul; 24 fluturele; 34 – zebra; 78 găina; 172 porumbelul; 38 tigrul; 40 șoarecele; 64 – porcușorul de Guinea; 40 porcul; 46 omul; 48 maimuța; 54 oaia; 50 bivolul; 60 vaca; 62 măgarul; 64 calul; 76 pisica; 78 câinii; 84 rinocerul.
Iar la vegetalele: 20 porumbul; 24 roșiile; 28 grâul; 48 cartoful; 66 pepenele verde; 52 Floarea de colț, etc… ). Cca. 80 000 de gene compun cele 23 perechi de cromozomi umani. Comparativ, căpșuna conține doar 8% față de om, în timp ce ceapa conține de 12 ori mai mult (adică 960.000 de gene). Iar amoeba – de 200 de ori mai mult! Genetica consolidează noțiunea de specie distinctă, stabilă, unică, și contestă transformismul.
Michael Denton, cercetător australian în genetică moleculară, scrie în cartea sa „Evoluționismul – o teorie în criză”: „Ca rezultat al descoperirilor din ultimii 30 ani, la ora actuală știm că există nu numai o despărțire clară între speciile vii, ci și că această dramatică despărțire este absolut neunificată de nici o formă tranzițională („verigi lipsă”). Ba mai mult, aceste forme tranziționale nu numai că sunt empiric absente, dar conceptual sunt chiar imposibile.”
d. Sistemele ireductibile
Biologii care au fundamentat ortodoxia darwinistă au considerat celula drept un bulgăre nediferențiat de protoplasmă. Organismul (și în special celula) reprezenta pentru ei un „black box”, o cutie neagră – o mașinărie care face lucruri minunate printr-un mecanism necunoscut pentru om.
Biologul Michael J.Behe explică faptul că, la ora actuală, biochimiștii au ajuns să exploreze partea dinlăuntru al cutiei negre. Și ce au găsit acolo se cheamă „complexitate ireductibilă”.
Orice om a văzut o capcană de șoricei. Ea este construită dintr-o scândurică (1), de care se prinde un arc terminat cu un „ciocan” (2), ce se blochează cu o piedică (3), care la rândul ei este conectată la un cârlig cu declanșator (4), în care se află o momeală (5). Dacă un singur element lipsește, jucăria nu mai funcționează. Capcana de șoricei este un sistem ireductibil.
La nivel molecular, viața este plină de asemenea sisteme. Cunoștințele au devansat atât de mult darwinismul, încât biologii nici măcar nu încearcă să explice cum au putut să apară sistemele ireductibile în mecanismul evoluției lente.
„Când mă gândesc la ochiul omenesc, mă cutremur”, mărturisea Charles Darwin. Ochiul este în stare să efectueze 100.000 funcții separate zilnic. El este un asemenea sistem ireductibil care sfidează evoluția. Dacă ar fi nedezvoltat, ochiul ar fi total nefuncțional. Dezvoltarea anatomică gradată a ochiului omenesc este o imposibilitate, datorită multor trăsături sofisticate care depind unele de altele. Darwin mărturisea: “Cum devine un nerv sensibil la lumină ne preocupă azi mai mult decât originea vieții însăși”. Dar nu numai sub aspectul structurii anatomice a ochiului, lucrurile sunt uimitoare, ci și a proceselor biochimice care însoțesc fiecare aspect.
Mai întâi, lumina lovește retina. O moleculă retinală își schimbă imediat forma. Aceasta determină o altă proteină, rodopsina, să-și schimbe forma. Această reacție atrage o a doua proteină, transducin, care la rândul ei se leagă de fosfodiesterază, o a treia proteină. Această nouă moleculă formată reduce numărul ionilor pozitivi de sodiu. Rezultatul dezechilibrului de ioni de sodiu din interiorul celulei cauzează o încărcătură electrică care este transmisă la centrul optic, pe care computerul creier o interpretează – …și noi vedem!
Dar nu există doar un singur tip de ochi! Există o sumedenie: de om, de caracatiță, de vertebrate, de artropode, de trilobiți… De exemplu, ochiul de trilobit. În timp ce ochiul uman are un singur cristalin, ochiul de trilobit e compus dintr-o mulțime de lentile duble, până la 15.000 lentile separate în fiecare ochi. Miliardele de ani de evoluție lentă nu puteau elabora ceva atât de complex.
Un alt sistem ireductibil este organul de reproducere. Profesorul Howard Peth se întreabă: „Cum ar fi putut organe sexuale feminine și masculine – care se completează perfect – să apară gradat, în paralel, dar rămânând cu totul inutile până la completa lor dezvoltare?”
În numărul din 24 februarie, 1984, revista „Discover”(Articolul se intitulează “Why sex?”, cu subtitlul: “Sexul este misterul singular cel mai important și cel mai intrigant al evoluției.”) readuce în atenție unul din cele mai dureroase mistere ale evoluției. După doctrina darwinistă, supraviețuirea speciei este asigurată de adaptare, precum și de transmiterea cât mai eficientă a moștenirii genetice. Dar înmulțirea sexuată este o metodă ineficientă și extrem de riscantă. Ea cere o mare cantitate dezordonată de timp și energie. Iar faptul că înmulțirea sexuată înjumătățește moștenirea de informații genetice a părintelui contrazice principiul biologic de bază al evoluționismului: anume că scopul principal al organismului este să transmită progeniturii cât mai multe din genele proprii cu putință. În contrast cu înmulțirea sexuată, reproducerea asexuată este o cale mult mai simplă, mai rapidă, mai eficientă cale de reproducere, care permit creaturii să se replice pe sine fără ajutorul unui semen și apoi să-i transmită descendenților toate genele sale. Conform darwinismului, speciile cu înmulțire sexuată ar fi trebuit să dispară demult în fața celor asexuate.
e. Probabilitatea
Evoluționismul consideră „șansa”, sau probabilitatea fericită, ca fiind principiul fundamental pentru apariția vieții cât și pentru salturile evolutive de la un stadiu la următorul. Șansa îndeplinirii tuturor condițiilor pentru realizarea unor sisteme ireductibile ca: aminoacidul, celula, organele, organismele homeoterme, reproducerea vivipară, etc… este inimaginabil de infimă.
Probabilitatea apariției spontane a numai 200 enzime cât este necesar pentru apariția unei celule primare a fost calculată la 1/10 40.000. Compară această probabilitate imposibilă cu vârsta acceptată a universului în teoria Big-Bangului, de 1/1017 secunde. Dacă ar fi să acordăm fiecărei probabilități o singură secundă, timpul n-ar ajunge nici pentru realizarea primului pas, de la Anorganic la Organic, cu atât mai puțin pentru tot restul de cortegiu de salturi evolutive. Sir Fred Hoyle spunea: „Acest lucru este la fel de ridicol și improbabil ca presupunerea că un tornado, bântuind un depozit de fiare vechi, să asambleze un Boeing 747”.
„Matematicienii sunt de acord că, din punct de vedere statistic, orice probabilitate mai mare de 1060 este „nulă”. Oricare din speciile cunoscute, incluzând chiar și bacteria unicelulară, are un număr enorm de nucleotizi, nu 100 sau 1000. De fapt, o bacterie unicelulară are cca. 3 milioane de nucleotizi, aliniați într-o succesiune foarte exactă și specifică. Aceasta înseamnă că nu există probabilitate matematică pentru nici una din speciile cunoscute, pentru o apariție întâmplătoare prin mutații întâmplătoare”.( I. L. Cohen, Darwin was Wrong (1984), p. 205.)
„Selectarea la pura întâmplare a proteinelor corespunzătoare, și acestea toate dextrogire, și apoi plasarea lor în secvența specifică într-o moleculă, tot prin hazard, ar solicita un număr de 1/1089190 molecule de ADN (în medie) pentru a oferi o singură șansă de formare a secvenței specifice de ADN capabilă să codeze cele 124 proteine. 1/1089190 de molecule ar cântări de 1/1089147 ori greutatea pământului, cantitate suficientă pentru a umple universul de câteva ori. Se apreciază că totala cantitate de ADN, necesară pentru codarea a 100 miliarde de ființe umane, ar putea ocupa un spațiu mic cât o jumătate de tabletă de aspirină. Cantitatea de ADN cântărind de 1/1089147 ori cât pământul este absurd de mare. Ea doar subliniază cât de mică este șansa apariției unei singure molecule de ADN la întâmplare.”(R.L. Wysong, The Creation-Evolution Controversy, p. 115.)
„Orice încercare de a concepe o teorie evoluționistă a codului genetic este zadarnică, întrucât codul acesta este lipsit de funcționalitate dacă nu este „tradus”, adică dacă nu conduce la sinteza proteinelor. Dar mașinăria prin care celula traduce codul este alcătuită din aproximativ 70 de componente care ele însele sunt produsul tot al codului!”( Michael Pitman, Adam and Evolution (1984), p. 147)
Ca să evite aceste absurdități, știința ipotetică propune o serie de alte modele: că protozoorul inițial ar fi fost mult mai simplu decât ne putem noi imagina, bazat pe un alt sistem de auto-replicare decât ADN/ARN; că universul ar fi existat într-un nesfârșit ciclu de Big Bang și Big Plop, din care în mod fericit, am scăpat noi…; sau chiar„pan-spermia” – că viață ar fi poposit pe pământ venind din altă parte a universului.
f. Informația
Evoluționiștii nu realizează că, pe lângă domeniul materiei, ei au de a face și cu un al doilea domeniu cel puțin la fel de incomensurabil: domeniul informației. Aceste două domenii nu pot fi niciodată suprapuse prin vreun fel de reducționism. Gena este un pachet de informații, nu un obiect.
Modelul de baze perechi din molecula de ADN îi dă genei specificul. Dar, atenție, molecula de ADN este mediumul, nu și mesajul. Este ca și cu banda magnetică a casetofonului, care reprezintă suportul material pentru informația care este cu totul altceva decât suportul dat. Păstrarea acestei distincții între medium și mesaj este absolut indispensabilă pentru clarificarea ideii de „evoluție”. Pentru a explica viața, trebuie să explicăm nu doar originea substanțelor chimice, ci și originea informației.
Un om este alcătuit din trilioane de celule diferite, organizate într-o mașinărie de mare precizie. Fiecare celulă are câte un nucleu. Iar fiecare nucleu conține o bază digitală de date care cuprinde mai multă informație decât toate cele 30 volume ale Enciclopediei Britanice.
Toate ființele depind de relația activă dintre moleculele de acid nucleic moștenit – ADN – și moleculele de proteine, materialul de construcție. Ca să producă proteine, ființele vii se folosesc de secvențele de ADN prin care își aliniază o secvență corespunzătoare de grupe de aminoacizi. Dar în mod natural, ADN-ul și proteine reacționează contrar acestei ordini, în sensul distrugerii sistemului viu. După cum fosforul, sticla și cuprul nu se caută ca să formeze automat o structură numită „televizor”, decât numai dacă sunt aranjate de o inteligență exterioară lor, tot așa ADN-ul și proteina ajung să intre într-o relație constructivă numai dacă sunt controlate de o informație exterioară lor.
Nucleotidele esențiale pentru construirea de molecule de ARN și ADN cer condiții radical diferite pentru asamblarea lor. Citozina și uracilul ARN-ului au nevoie de temperaturi de fierbere a apei, în timp ce adenina și guanina au nevoie de temperaturi de îngheț. În condiții naturale, cele patru elemente de construcție nu se pot în veci corela singure, în același loc și în concentrații adecvate.
Asamblarea celei mai simple componente care stă la baza vieții, integrând aminoacizii – care sunt levogiri( Levogir și Dextrogir: Izomeri optici a unei substanțe. Moleculele au o structură spațială care deviază lumina fie spre stânga (levogiri), fie spre dreapta (dextrogiri). ) – cu zaharurile nucleotide – care sunt dextrogiri – nu poate avea niciodată loc „in vitro”(“in vitro” – în condiții anorganice, de laborator. „In vivo” – în condiții reale, de viață.), decât „in vivo”. Pentru a se produce combinația, este nevoie de participarea unei enzime, ea însăși o proteină care trebuie să fie codată genetic pentru o operațiune specifică.
Problemele pe care le ridică macro-cosmosul nu sunt nici ele mai mici sau mai puține decât problemele micro-cosmosului. Andreas Tammann, profesor de astronomie la Universitatea din Basel era citat de revista „Der Spiegel” astfel: „Universul este atât de incredibil de bine construit, încât trebuie să fi fost planificat. Dacă, de exemplu, densitatea materiei în momentul Big-bang-ului ar fi fost cu numai o 0,1040-ime mai mare, la scurt timp universul s-ar fi prăbușit.“
Iar savantul în fizica particulelor, John Polkinghorne, distins cu premiul Templeton pentru anul 2002, scria: „Dacă puterea gravitației, sau sarcina unui electron, sau masa unui proton… ar varia cu numai foarte puțin, n-ar exista nici atomi și nici stele și nici viață! Extrem de finul acord al legilor naturii mă conduce la concluzia că în spatele naturii nu se află întâmplarea, ci un proiect inteligent”.
Creaționismul biblic se mai cheamă și “Teoria destinului inteligent”(Intelligent Design Theory (engl). ). O credință a bunului simț socotește că numai o Inteligență putea să sfideze tiparul simplist evoluționist al unei „cea mai sigură și adaptată soluție” și să diversifice opera sa atât de creator, încât: la cele 457 specii de rechini, există și reproducerea ovipară, și cea vivipară(Ovipari – se înmulțesc prin ouă. Vivipari – nasc pui vii.), cât și una ovo-vivipară; șerpii sunt ovipari, nu și viperele: ele nasc puii vii; există patru tipuri de aripi cu patru tipuri de zbor(Reptile (pterodactilii), păsări, mamifere (liliacul) și insectele.)… Natura este mărturia unui spirit creativ nelimitat.
Scientism și Religie
Și savant, și credincios?
În numărul din septembrie 1999, revista „The Scientific American”(Articolul era intitulat „Scientists and Religion in America”) publica un sondaj recent cu privire la savanții americani care cred într-un Dumnezeu personal care Se revelează pe Sine, care răspunde la rugăciune și care intervine prin miracole. Rezultatul arată că 40% din savanți au puternice convingeri religioase. Semnificativ este faptul că acest procent se menține constant, conform sondajelor din 1914 și 1933, într-o perioadă când descoperirile din domeniul științelor exacte au fost revoluționare.
Iar revista „Der Spiegel”, în numărul din 29 aprilie 2004, a publicat un articol sub titlul: „Cercetătorii caută pe Dumnezeu”. Articolul citează și mărturia vestitului astrofizician de 72 ani, Allan Sandage, laureatul a 9 din cele mai prestigioase premii și medalii internaționale de știință: „Ca tânăr, am fost un ateist militant. Dar cercetarea universului mi-a dovedit că existența materiei este un miracol ce nu poate fi explicat decât supranatural“.
La ora actuală, în lume există peste 150 de instituții și societăți de cercetări creaționiste, fondate de savanți creștini.
„Om de știință” – și totuși „creștin”? Concomitent: maestru al „metodei științifice”, dar și credincios în Dumnezeul miracolului? Dacă paradoxul ar fi avut o rată statistică nesemnificativă, incidența s-ar fi pus pe seama duplicității. Dar la un procent de aproape jumătate din numărul savanților, trebuie să existe o explicație serioasă.
Să pornim cu elucidarea întrebării: Cum împacă un om de știință existența lui Dumnezeu cu știința? Este credința în Dumnezeu contrară științei?
Din punct de vedere științific, orice afirmație cu privire la existența lui Dumnezeu este lipsită de sens, pentru că lipsește metoda științifică pentru determinarea adevărului acestei afirmații. Există multe științe, corespunzătoare numeroaselor domenii de investigare. Dar nu există nici o știință care să investigheze divinitatea. Pentru investigarea supranaturalului, mijloacele naturale sunt oarbe. E ca și când ai vrea să măsori presiunea atmosferică cu termometrul… Consecutiv, din punct de vedere științific, afirmațiile „Dumnezeu există” sau „Dumnezeu nu există” sunt cu totul lipsite de sens.
Immanuel Kant completa logica de mai sus: „Este absurd să întrebi dacă există Dumnezeu, deoarece noțiunea de Dumnezeu include și existența în Sine. Existența lui Dumnezeu este o axiomă.”
„Dacă existența n-ar fi inclusă în esența divinității”, spunea Spinoza, „doar atunci ai putea spune că ‚El există’ sau ‚nu există’. Însă aceasta este o absurditate!”. E la fel de absurd ca și când ai spune: „Un cerc rotund”… căci rotunjimea este inclusă în însăși noțiunea de cerc. Un cerc „ne-rotund” este o contradicție!
Temeliile acestea solide din punct de vedere rațional, au început să fie contestate odată cu epoca modernă. Savantul Charles Birch, profesor emerit al Universitații din Sydney consideră că: „Începând cu secolul 17, odată cu adolescența fizicii moderne, concepția despre univers a fost îmbibată și modificată de modelul materialist, mecanicist.” În timp ce fizica deslușea tainele pământului, ba chiar și al astrelor, noua paradigmă nu prea mai lăsa loc pentru supranatural. Fizicianul – ucenicul vrăjitor – a pus repede pe picioare un sistem care să explice totul numai și numai prin cauze naturale. Pentru scopuri științifice, fiecare fenomen era de așteptat să aibă o cauză materială; a postula o cauză ne-materială, precum o Inteligență supranaturală, însemna a părăsi știința și a intra în domeniul religiei. Ori aceasta, pentru materialiști, însemna „a părăsi realitatea și a intra în domeniul fanteziei”.
Așa s-a născut scientismul, știința-religie, mama evoluționismului. Ca sistem, evoluționismul s-a arătat cuceritor la prima vedere și a câștigat ușor entuziasmul vremii. Numai că timpul probează nemilos orice teză. Dacă sistemul materialist, evoluționist, este corect, atunci el trebuie să desfidă orice test și să rămână în picioare. Dar dacă nu este corect, atunci sistemul va fi sugrumat de înseși descoperirile științei.
Este evoluționismul „științific”?
Ca să răspundem la întrebare, trebuie să pornim cu stabilirea de criterii. Pentru a avea o teorie științifică, conformă cu metoda empirică, ea trebuie să fie îndeplinească cele două criterii:
(1) testabilitate – adică să poată fi supusă unor proceduri testatoare, observabile interpersonal. Experimentele trebuie să testeze fie direct teoria, fie consecințele derivate din teorie (cu ajutorul logicii și matematicii) . „Experimentul este suprem”. De aceea teoriile care sunt contrazise de experiment sunt neștiințifice.
(2) compatibilitate cu legile naturale – sau conformitate cu legile cunoscute ale naturii. Teorii care contrazic vreuna din legile științifice existente se descalifică.
În ce măsură îndeplinește evoluționismul aceste două criterii?
1.Dovezile: lipsa lor
Prin natura obiectului ei de studiu – originile pământului și ale vieții – este cu neputință ca experimentul să testeze direct teoria. În ce privește testarea consecințelor care derivă din teorie, evoluționismul se lovește de un vid de dovezi.
a. Schema geologică:
Schema sau “coloana” geologică arată astfel:
Precambrian – cca. 4.650.000.000 – Formarea pământului
– Hadean
– Arhean
– Proterozoic. Plante unicelulare, alge…
Fanerozoic:
– Paleozoic:
* Cambrian – cca. 570.000.000. Trilobiți, moluște
* Ordovician – cca. 500.000.000. Pești
* Silurian – cca. 430.000.000. Plante și animale vasculare
* Devonian – cca. 395.000.000. Insecte și amfibii.
* Carbonifer – cca. 345.000.000. Reptile.
* Permian – cca. 280.000.000.
– Mesozoic:
* Triasic – cca. 225.000.000. Dinosauri, mamifere.
* Jurasic – cca. 195.000.000. Păsări
* Cretacic – cca. 136.000.000. Primate. Plante eflorescente
– Cenozoic:
* Terțiar – cca. 65.000.000 (Paleocen, Eocen, Oligocen, Miocen, Pliocen). Mamifere carnivore și ierbivore.
* Cuaternar – cca. 2.500.000 (Pleistocen, Recent). Omul.
Schema geologică evoluționistă afirmă că straturile geologice se succed secvențial, pornind de jos, de la „cel mai vechi” spre „cel mai tânăr”. Până la această dată, nicăieri pe pământ nu a fost găsită „coloana geologica” evoluționistă. De regulă, toate siturile geologice consemnează lipsa a peste jumătate din „perioadele geologice”, astfel că straturile se succed cu goluri inexplicabile sau/și de-a valma. (Walter T. Brown, In the Beginning (1989), p. 15.) Chiar și Marele Canion Colorado se prezintă cu lipsa a sute de milioane de ani din „coloana geologică”, pentru că doar 5 din cele 11 straturi geologice mai importante sunt prezente.(Sunt prezente straturile cambrian, urme de devonian, carbonifer și permian, lipsind straturile ordovician, silurian, triasic, jurasic, cretacic, terțiar și cuaternar.)
b. Transmutațiile
Ca să înlocuiască creațiunea supranaturală, Charles Darwin a propus transformarea unei specii din alta inferioară, prin mutații genetice (transmutații). Modelul era logic. Trebuia doar să fie confirmat de fapte.
Ca să producă dovezile, biologul T. H. Morgan, încă din 1910, a început o serie de experiențe asupra musculiței de oțet(Drosophila melanogaster). Experiențele s-au dovedit generoase, de atunci raportându-se cca. 3.000 mutații. În toate cazurile obținute (fie că s-a obținut musculiță fără aripi, musculiță neagră, musculiță cu aripi curbate, musculiță cu picioare sub formă de antenă), drosofila a rămas tot musculița de oțet. Ba mai mult: de regulă, mutațiile s-au dovedit dăunătoare, în cel mai bun caz, fără efect. Nici una din ele însă nu a transformat-o într-o super-muscă. Experimentul a dovedit că mutațiile există doar pentru conservarea și adaptarea mai bună a speciei respective, nicidecum pentru transformarea ei în altceva. Mutațiile nu implică nici inovație, nici creșterea informației genetice. Până acum, însă, nici o transmutație n-a fost dovedită.
c. Verigile lipsă
Schema evolutivă a procesului de devenire, de la materie moartă la om, parcurge 10 etape: protozoare, metazoare, nevertebrate, pești, amfibii, reptile, păsări, mamifere, maimuța, omul. Pentru nici una din aceste 10 etape nu s-a găsit măcar o singură formă de tranziție.
În schimb, viața apare brusc în stratul cambrian, fără nici un fel de precursori. În acest strat, fosilele sunt extrem de abundente, variate și chiar complexe. Nici o specie de tranziție nu se găsește între aceste fosile cambriene, ca de altfel in nici unul din straturile „coloanei geologice”.
Aceste goluri de dovezi face pe savantul evoluționist britanic, Gerald Kerkut, să afirme: „Orice evidență în favoarea ideii evoluționiste este foarte limitată și circumstanțială prin natura ei. Filosofia evoluției este bazată pe presupuneri și în consecință nu poate fi verificată științific.”(Despre fosile și hominide am rezervat un alt spațiu de discuție.)
Mark Ridley, zoologul universității Oxford, mărturisea direct: „Nici un evoluționist nu folosește raportul fosilelor drept evidență în favoarea teoriei evoluției și împotriva teoriei creațiunii”.(Mark Ridley, "Who Doubts Evolution?" New Scientist, Vol. 90, June 25, 1981, p. 831.)
Iar revista Newsweek(Newsweek, 3 noiembrie 1980) comenta: „Dovezile furnizate de fosile ne îndepărtează de la darwinismul clasic care este predat în școli. Veriga lipsă dintre om și maimuță este cea mai incitantă din întreaga ierarhie de ființe-fantomă. În raportul fosilelor, verigile lipsă constituie regula. Cu cât savanții caută forme de tranziție mai mult, cu atât mai frustrați devin ei.”
Religia – ce este ea.
A venit acum rândul să evaluăm comparativ religia cu pretențiile ei.
Religia este o ideologie, sau o concepție de viață, care recunoaște ca fundament: existența unei puteri supranaturale și nevăzute ce controlează natura, destinul lumii și al omului; și căreia omul îi datorează ascultare, respect și închinare. La fel ca și știința, religia pretinde să ofere omului cunoașterea(În Evanghelie se găsește „cunoștința mântuirii” (Luca 1:77), iar Mântuitorul spunea că „viața veșnică este să (Te) cunoască…”.). Dar e vorba de un alt tip de cunoaștere, diferit de „metoda științifică”(„Metoda științifică” merge pe 4 pași: (a) observație; (b) formularea unei ipoteze explicative; (c) experimentare predicțiilor ipotezei; (d) în cazul confirmării ipotezei, se formulează teoria.
Ea construiește din aproape în aproape, bazându-se pe „fapte științifice”, „legi naturale” și un „sistem de interpretare” care operează cu logica deducției și inducției.). În timp ce „metoda științifică” așează mintea omului ca arbitru, cunoașterea religiei așează ca arbitru divinitatea. Ea este cea care revelează omului adevărul: despre Dumnezeu, despre lume și despre om.
Divinitatea se afirmă pe sine ca autor al creațiunii și al vieții. În această calitate de autor, divinitatea este exterioară naturii și deasupra ei. Ca urmare, și modul în care lucrează divinitatea este altul decât cel natural: este supranatural( Un peștișor poate percepe doar lumea în care trăiește. Pentru el, ceea ce se află dincolo de mediul său natural (apa), și anume viața terestră, constituie „supranaturalul”. Pescuitul – cu totul inexplicabil după legile naturale – rămâne pentru el maxima enigmă.). Prin definiție, Dumnezeu este de așteptat să facă minuni. Altfel n-ar mai fi divin.
Întrucât religia pornește cu divinitatea și lucrarea ei supranaturală, domeniul religiei este miracolul. În creștinism, miracolul nu este un incident excepțional. Dimpotrivă, creștinismul se fundamentează pe miracol: creațiunea, întruparea lui Hristos, învierea…
Raportul dintre știință și religie
La capătul acestei alergări, ne vine ușor să înțelegem raportul dintre religie și știință:
Știința se limitează doar la studiul naturii, cu faptele și legile ei științifice. În schimb, supranaturalul este dincolo de metoda empirică și de înțelegerea științifică. Pentru știință, miracolele rămân enigme veșnice, pentru că ele nu se încadrează în termenii cauzelor naturale.
E ca și cu un ceas, construit ca să funcționeze după anumite legi. În condiții de normalitate, ceasul va arăta ora exactă. Dacă ceasul nu mai funcționează, legile mecanicii îi descoperă ceasornicarului unde e buba. Dar pentru geamul spart, legile ceasului nu pot oferi nici o explicație, întrucât aceasta se datorează unei alte cauze, exterioare și superioare ceasornicului, anume: Gigel care a izbit ceasul de perete.
În același fel, mașinăria naturii are legi exacte, pe care știința le poate recunoaște. Pe baza lor, știința poate prezice cursul normal al evenimentelor. Dar când natura nu se manifestă conform cu normalitatea, științei îi lipsesc explicațiile, întrucât are de a face cu alte cauze decât cele intrinseci, proprii mașinăriei naturii.
Pentru o înțelegere corectă, reține că:
1- Legile științifice sunt doar explicații descriptive ale modului în care de obicei se comportă natura. Ele însă nu constrâng natura să se comporte doar într-un singur fel.
2- Între faptul științific și miracol nu există în fond nici un antagonism. A spune că, în cazul unui miracol, legile științifice au fost „încălcate”, este greșit. Faptul că sistemele juridice moderne autorizează pe președinte țării să grațieze un condamnat, nu anulează în nici un fel autoritatea și exercițiul legii juridice.
Miracolul nu amenință știința, dacă ea se mulțumește să fie ceea ce i-a fost dat să fie: doar una din căile cunoașterii adevărului. Știința va fi deranjată de miracol doar atunci când va crede despre sine că ea e singura „născătoare de adevăr”.
3- Între știință și religie nu poate exista nici concurență, și nici interferență – la fel cum nu poate exista concurență între Rapidul de Constanța și Tramvaiul 2 care circulă dincolo de zidul gării. Au trasee și destinații diferite. Tot așa, știința se ocupă de sfera naturală, iar religia de cea supranaturală. Știința se ocupă de creațiune, iar religia de Creator.
Natura și Scriptura sunt amândouă revelații ale lui Dumnezeu. De aceea nu pot să se contrazică.
La data când știința părea să copleșească ireversibil creștinismul, fizicianul și filosoful Pierre Duhem (1861-1916) scria: „Pretențiile științei sunt în mod inerent limitate, așa încât lasă loc altor adevăruri de natură metafizică și religioasă care, prin natura lor, sunt mai cuprinzătoare”.
Întrucât știința nu se referă la întreaga realitate în care trăim, ci doar la un anumit aspect al ei, și întrucât că experiența noastră religioasă e tot atât de reală și de fundamentală ca și cea științifică, recunoașterea celor două deopotrivă nu poate aduce nici o daună cunoașterii omului.
Acesta este și motivul pentru care, în 1981, Academia Națională de Științe din SUA, cel mai autorizat for pentru probleme științifice, a publicat un Regulament, în care se afirmă: „Religia și știința sunt domenii separate și reciproc exclusive ale gândirii umane. Prezentarea lor în același context conduce la neînțelegeri în ambele domenii.” (Citat în: Religion and Science, de Ian Barbour, capitolul 4, partea II.)
În fond, sunt prietene…
Ciudată afirmație, mai cu seamă știind că, de-a lungul vremii, fiecare a dorit să fie călăul celeilalte. Istoria mărturisește însă că știința n-ar fi apărut în veci dacă n-ar fi existat mai întâi religia. Iată ce ne spune filosofia științei:
Știința nu poate exista și opera decât pe baza unor presupuneri (mai dinainte acceptate) privind lumea naturală. Anume, că lumea trebuie să fie:
a.- Rațională – altfel rațiunea noastră n-ar putea fi un instrument de încredere în descoperirea lumii;
b.- Inteligibilă – altfel mintea noastră n-ar putea-o sesiza;
c.- Ordonată – altfel informația din natură n-ar putea fi sistematizată, făcând știința imposibilă; și
d.- Uniformă – guvernată de legi consecvente, fără de care n-ar putea avea loc experimentul științific repetabil și măsurabil.
Aceste 4 presupuneri nu puteau fi imaginate decât de mintea unui om religios care crede într-o Inteligență creatoare. Întemeietorii științei moderne au fost toți creștini.
Pentru Fizică: Blaise Pascal (1623–1662); Isaac Newton (1642–1727); Cotton Mather (1662–1727); Michael Faraday (1791–1867); James Clerk Maxwell (1831–1879); James Joule (1818–1889); William Thompson, Lord Kelvin (1824–1907)…
Pentru Chimie: Robert Boyle (1627–1691); John Dalton (1766–1844); William Ramsay (1852–1916)…
Pentru Biologie: Carol Linne (1707–1778) Louis Agassiz Ray, (1807–1873) ; Rudolph Virchow (1821–1902) Louis Pasteur (1822–1895); Louis Gregor Mendel (1822–1884)…
Pentru Geologie: Nicolas Steno (1631–1686); Georges Cuvier (1769-1832); William Buckland (1784–1856)…
Pentru Astronomie: Nicolaus Copernicus 1473-1543, Galileo Galilei (1564-1642), Johann Kepler (1571–1630) William Herschel (1738–1822) William Huggins (1824–1910); Edward Walter Maunder, (1851 – 1928)…
Pentru Matematică: Blaise Pascal (1623–1662); Isaac Barrow (1630–1677); Isaac Newton (1642–1727); Gottfried Wilhelm Leibnitz (1646–1716)…
Ei au pornit de la un crez, de la concepția unui Creator inteligent și iubitor. În consecință, ei au presupus că lumea naturală trebuie să poarte amprenta atributelor Sale. Astfel că, dacă El era rațional, inteligibil, ordonat, legiuitor…, atunci și natura trebuia să se asemene Lui.
Reține: nici una din cele patru supoziții de mai sus nu poate fi probată. Acestea trebuie mai întâi crezute, pentru ca să poată apărea știința.
Albert Einstein exprima același adevăr:
„Religia este impulsul cel mai nobil pentru cercetarea științifică. Cel ce nu l-a cunoscut mi se pare mort sau cel puțin orb. Recunoașterea existenței a ceea ce este de nepătruns pentru noi; recunoașterea manifestării Rațiunii mai înalte, față de care mintea noastră e cu totul primitivă, acesta este adevăratul sentiment religios… Religia constă într-o admirație umilă a Spiritului infinit superior, ce se revelează pe Sine în puținul pe care-l putem cunoaște din realitate, folosindu-ne de rațiunea noastră slabă și trecătoare… Convingerea aceasta stă la baza oricărei lucrări științifice superioare.
Cunoașterea obiectivă ne oferă instrumente puternice pentru realizarea unor scopuri. Dar scopul ultim al existenței, și dorința de a-l atinge, trebuie să vină din altă sursă.”
Și totuși: război !?
Da, dar un război nedrept, indiferent care din cele două l-ar provoca. În spatele conflictului fals dintre știință și religie stă o neînțelegere: faptul că ambele abordează aceeași realitate, dar din două unghiuri diferite, din perspectiva a două moduri de gândire diferite. “Cea mai mare bătălie între creștinism și știința modernă”, spunea Cornelius Van Til, „nu se dă în jurul numărului mare de fapte, ci în jurul principiilor care controlează felul în care lucrează știința, a principiilor care interpretează faptele. Bătălia se duce în domeniul filosofiei științei !”
Și, ca și când n-ar fi de ajuns răul acestei confuzii, deasupra ei se opintește încă un război străvechi, de data aceasta unul autentic. Motivul celui de-al doilea război însă nu e neînțelegerea, ci orgoliu și intenții oculte. Din totdeauna a existat o pornire împotriva divinității. Ideea liberării spiritului uman de controlul Cuiva superior a alimentat o revoltă care-și are obârșia înainte de a se naște știința. Iar când știința și-a făcut intrarea în lume, spiritele libere au și întronat-o ca substitut pentru Dumnezeu(Ernst Haeckel, ucenicul lui Darwin, a luat modelul mecanicist al fizicii clasice în care a aplicat concepția evoluției prin selecție naturală a lui Darwin, ca să producă cu tot dinadinsul o nouă cosmologie materialistă, o „anti-teologie”).
Generațiile de elevi și studenți au fost îndoctrinate cu presupunerea că nu există cauze supranaturale; și că doar cauzele naturale sunt singurele cauze. Dimensiunea supra-naturalului este ridiculizată. Religia este ostracizată. Dar, pentru că funcțiile religioase nu pot fi eradicate, în mod inevitabil știința îi ia locul. Teoria științifică devine sinonimul pentru „adevăr” (de adevăr care se ocupa filosofia și știința!). Omul de rând se închină docil în fața a tot ce se spune în numele Științei. În locul credinței în divinitate, se instaurează Religia științei, Religia naturii, Religia istoriei,
Religia omului… În felul acesta, parvenită ca autoritate absolută și exclusivistă, știința face loc „scientismului” – încredere nelimitată în metodele științelor naturale, care ajung să fie aplicate în toate domeniile de investigare, chiar și în științele pozitive(Științe pozitive – sau științe umaniste, care sistematizează datele comportamentului și culturii umane).
Timorați de tirania scientismului, unii savanți credincioși au încercat o serie de compromisuri, altoind „creaționist-teistă”( Creaționismul teist = concepția biblică literală.) cu teoria evoluționistă. Așa s-au născut o serie de teorii–caricatură precum: „creaționismul progresiv”; „creaționismul naturalist”; „evoluționismul teist”; „evoluționismul deist”…
Ba încă și Sfântul părinte Ioan Paul II, în Enciclica din 23 octombrie 1996, declara că „noile cunoștințe ne conduc să recunoaștem că teoria evoluționistă e mai mult decât o ipoteză…”. Cu alte cuvinte, papa sanctifica evoluționismul drept „fapt”, prin care raportul Genezei rămânea doar o „fabulă”.
Dar acest din urmă război nu se stinge prin hibridizarea Scripturii. Se cere să ieși din imobilismul spectacular și credul și să cercetezi atent protezele scientismului. Dacă ești dispus la aceasta, capitolul următor îți oferă un stimulent generos.
Marerial preluat de la Intercer.net
