Autor: Frank Sherwin
Dacă cineva ar cere unui creaționist vreo dovadă a creației, acesta ar putea foarte bine să replice: molecula de ADN. Toți au auzit de această moleculă a vieții găsită practic în fiecare celulă a trupului nostru. ADN-ul este organizat în cromozomi (oamenii au 46) pe care se găsesc multe mii de gene (unități de ereditate compuse din baze nucleotide denumite T,G,C și A).
Uimitorul proiect al Genomului uman continuă să cartografieze din ce în ce mai precis genele specifice (avem „doar” 34.000), cît și să secvențializeze din ce în ce mai mult enorma construcție a perechilor de baze ale ADN-ului. Efectele trecerii timpului și factorii mediului înconjurător, ca de exemplu fumatul și razele ultraviolete (U.V.) solare, împreună cu alți compuși cancerigeni și citotoxici – reprezintă garanții faptului că molecula de ADN suferă avarii. Majoritatea acestora sunt temporare întrucît Creatorul a proiectat molecule specifice și sisteme pentru repararea avariilor genetice. Acestea sunt ceea ce se numește „ADN-ul de reparare”.
Se știa de ceva timp că ADN-ul posedă incredibila capacitate de a se autorepara cînd este deteriorat. Dar cum a apărut această capacitate de refacere – prin timp și întîmplare sau prin creație specifică? Este destul de dificil pentru seculariști să dea o descriere darwinistă pas-cu-pas a apariției unei molecule funcționale de ADN din elemente chimice brute. Dar cum au putut cele 130 de gene reparatorii de ADN uman cunoscute să evolueze pentru a ajuta la… repararea însuși ADN-ului? Se sesizează cu ușurință aici o situație imposibilă: în timp ce ADN-ul evolua din elemente chimice brute, ar fi avut neapărată nevoie de asistența moleculelor reparatorii ADN; aceste molecule, însă, puteau evolua abia mai tîrziu, fiind programate de ADN!
Dumnezeu a proiectat o serie de sisteme de reparație ADN și corectori (enzime), fiecare avînd sarcina de a repara cîte o problemă specifică. De exemplu, există enzime implicate în corectarea greșelilor de extirpare care recunosc bazele împerecheate greșit și enzime implicate în repararea extirpării nucleotide (REN), care este un mecanism de reparare tip „taiere și lipire” universal. REN are funcția de a îndepărta greșeala – numită leziune – și de a umple golul cu ADN nou. Această operație se poate asemăna cu îndepărtarea de către dentist a țesutului cariat și înlocuirea golului cu o umplutură ("umplutura" în procesul de reparare al ADN-ului este o nucleotidă funcțională).
Există deasemenea mici motoare moleculare numite "elicoidale" (de exemplu AdnB elicoidal și alte motoare multimetrice) care efectiv „deșiră” ADN-ul din starea normală dublu-spiralată în două șiruri separate. Elicoidele îndeplinesc acest lucru rupînd rapid legăturile de hidrogen dintre nucleotide (porțiunea "trepte de scară" din moleculă) într-o manieră cumva asemănătoare felului în care se mișcă rîma. Alte enzime, special proiectate, trebuie să asigure separarea completă a celor două șiruri. Ocazional, acest uimitor mecanism de reparare dă greș – așa cum fac toate sistemele noastre în cele din urmă – rezultînd o alterare sau schimbare permanentă a acelei porțiuni de ADN. Aceasta se numește o mutație. Desigur, mutațiile în porțiunile vitale pot fi mortale pentru organism.
Tocmai aceasta e problema. Sistemele de reparare a ADN-ului lucrează din greu să repare aceste schimbări care apar zilnic în miliardele de baze-nucleotide care compun plantele, oamenii și animalele. Dar evoluția este dependentă de chiar aceste schimbări (mutații) care se presupune că ar conduce la noi structuri și funcții.
Astfel, observăm că felul în care se prezintă ADN-ul asigură faptul că evoluția nu ar fi putut avea loc prin mutații, împotriva cărora natura luptă efectiv prin aceste mecanisme intrinseci ei.
Sursa articolului: Acts & Facts, Vol. 33 Nr 6 June 2004. Traducere de Iulian Å¢igănelea
Cu permisiune
Sursa: www.creationism.info.ro
