Autor: Curt Sewell
Foarte mulți savanți, profesori și majoritatea mediilor de informare sunt foarte buni avocați ai credințelor evoluționiste în vîrstele mari. Și mulți creștini s-au alăturat afirmațiilor savanților despre "marea vîrstă a pămîntului", de obicei fără să-și dea seama că ele se întemeiază pe presupoziții naturaliste ce elimină complet orice fel de intervenție a unui Dumnezeu creator. Ei nu au recunoscut eroarea raționamentului circular din aceste credințe în vîrstele mari. Astfel, fără să fie nevoie, ei și-au pierdut temelia credinței. Curtis Sewell Jr. a lucrat timp de 44 de ani ca inginer electronist în industria nucleară, începînd cu Proiectul Manhattan al Armatei Statelor Uni te din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (prima bombă atomică). Timp de cinci ani a fost inginer sef la Isotopes, Inc. Printre sarcinile sale s-a numărat și proiectarea instrumentarului pentru analiza radiochimică de diferite tipuri, inclusiv pentru sistemul datării cu Carbon 14. În 1988 a ieșit la pensie de la Lawrence Livermore National Laboratory.
Cîndva D-l Sewell adera la concepția uniformistă că pămîntul are miliarde de ani vechime, dar în decursul multor ani de lucru a început să se îndoiască de "dovezile" acestui fapt, fiindcă a văzut că se întemeiau pe o logică circulară. Povestea trecerii sale de la concepția evoluționistă la concepția creștină despre lume este relatată în cartea sa God at Ground Zero (Master Books, Green Forest, Arkansas, 1997).
"Cum pot creaționiștii să se aștepte ca oamenii să accepte ideea pămîntului tînăr, cînd, prin datarea radiometrică, știința a dovedit că pămîntul are miliarde de ani vechime ?"
Articolul de fată pune această întrebare, ce reprezintă gîndirea unui mare număr de oameni de azi. Cu siguranță că majoritatea oamenilor de știință acceptă datarea radiometrică. Totuși nu există cu adevărat un motiv științific care să dovedească că datarea radiometrică este corectă, ci o mulțime de dovezi ce arată că ea nu funcționează. Vom discuta cîteva dintre ele. Vom descoperi că piatra de temelie a analizei radiometrice este credința în materialism și respingerea oricărei acțiuni supranaturale, chiar înainte de a se face vreo măsurătoare. Mulți oameni, între care chiar specialiștii în domeniu, uită presupozițiile pe care se întemeiază datarea radiometrică.
1. Datarea radioactivă
În principiu există două tipuri de metode de datare radioactivă. Un tip este sistemul Carbon 14, folosit la datarea fragmentelor de organisme care au trăit. Nu a fost folosit niciodată pe eșantioane neorganice, și aproape că nici nu intră în discuție dacă se consideră că eșantionul ar putea fi mult mai vechi de 50000 de ani. Ea furnizează unele dovezi foarte bune, folosite adesea de creaționiști. Dar în acest articol nu vom discuta despre metoda C-14.
A doua mare categorie se mai numește "datarea cu metale grele" și include sistemele uraniu-toriu-plumb, rubidiu-strontiu și potasiu-argon. Aceste metode se folosesc în mod obișnuit pentru eșantioane anorganice, cum sunt rocile, dînd adeseori vîrste extrem de mari – milioane sau miliarde de ani. Evoluționiștii descriu adesea aceste metode ca dovedind marea vechime a pămîntului și a straturilor sale. Creaționiștii le critică adesea, fiindcă dau rezultate cu totul false.
Toate metodele de datare menționate pornesc de la un anume izotop radioactiv precum U-238, U-235, Tor-232, K-40 sau Rb-87. Ei se numesc izotopi "mamă". Sunt elemente radioactive în mod natural, adică emit spontan particule alfa sau beta și, ca urmare, se transformă în alte elemente, numite izotopi "fiice".
2. Erori experimentale
Metodele ce dau vîrste mari produc aproape tot atîtea răspunsuri "greșite" cît și "corecte". Răspunsul "corect" e ales pe baza coloanei stratigrafice, adică după felul fosilelor îngropate în apropiere. Desigur, datarea fosilelor depinde de presupunerea evoluției. Și, bineînțeles, publicul nu aude de obicei nimic despre răspunsurile greșite.
Afirmația aceasta – că datele radiometrice sunt "corectate" prin referirea la fosilele-index determinate pe baza evoluției – este viu contestată, dar examinarea literaturii tehnice arată că ea este adevărată, în ciuda celor spuse de manualele elementare. Să vedem cîteva exemple.
3. Discrepante dovedite
Publicul larg crede că rezultatele radiometrice sunt solide și deci se poate dovedi că sunt de încredere. Dar literatura de specialitate arată altceva. John Woodmorappe a făcut o cercetare extinsă a literaturii, examinînd 445 de articole tehnice din 54 de reviste de geocronologie și geologie cu mare autoritate.[John Woodmorappe, "Radiometric Geochronology Reappraised", în Creation Research Society Quarferly, vol. 16, septembrie 1979, pp. 102-29, 147. – Vezi și cartea din 1999 a lui John Woodmorappe, The Mythology of Modern Dating Methods, Institute for Creation Research, El Cajon, California.]
Rapoartele menționate enumeră peste 350 de date, măsurate cu metode radiometrice, ce contrazic cu mult vîrstele atribuite fosilelor găsite în același strat. Ele acopereau vîrstele "așteptate" de la 1 la >600 de milioane de ani. In aproape toate cazurile de discrepantă s-au acceptat datele fosilelor. Datele radiometrice au fost eliminate. Woodmorappe cita spusele unui cercetător: "În general, se presupune că datele ce intră în "marja de corectitudine" sunt corecte și sunt publicate, dar cele ce nu concordă cu alte date sunt rareori publicate, iar discrepantele nu sunt explicate complet."
Cînd aceste rapoarte discutau posibilele cauze ale erorilor, foloseau ,cuvinte de tipul "posibil", "poate", "probabil", "ar putea fi" etc. Motivele invocate de obicei cuprind intruziunea detritică, scurgerea sau infiltrarea unora dintre izotopi în esantion, iar uneori conținutul inițial de izotopi din eșantion. Pentru datarea cu K-Ar este ușor de dat vina pe pierderea argonului, dacă vîrsta obținută e prea mică, sau pe absorbția argonului dacă e prea mare.
Se știe prea bine că argonul, care e un gaz, difuzează ușor prin rocă, și nu e cu putință să se știe dacă nu cumva s-a întîmplat ceva de acest fel într-un anume caz. Erorile sunt deosebit de mari cu metoda K-Ar (potasiu-argon). S-au făcut studii asupra unor roci bazaltice de vîrstă recentă cunoscută, din apropiere de Hawaii. Ele proveneau de la vulcanul Kilauea. Rezultatele au ajuns pînă la 22 de milioane de ani. Joan Engels scria: "În prezent se știe foarte bine că vîrstele obținute cu K-Ar de la diferite minerale dintr-o singură rocă pot fi uimitor de discordante."
4. Craniul 1470
În 1927 Richard Leakey a descoperit un craniu lîngă Lacul Rudolf din Kenya despre care spunea că era "aproape nedeosebit" de cel al omului modern. Totuși fusese găsit sub un strat de tuf vulcanic KBS ce avea o vîrstă acceptata de 2,6 milioane de ani vechime. Leakey a declarat că acest craniu avea 2,9 milioane de ani, spunînd că "nu se potrivește cu nici unul din modelele anterioare ale începuturilor omului". A fost numit KNM-ER-1470 de la Kenya National Museum, East Rudolf, 1470).
Marvin Lubenow face o descriere exactă a celor zece ani de controverse în jurul datării craniului. La prima încercare de a data tuful KBS, Fitch și Miller au analizat rocile brute și au obținut date mergînd de la 212 la 230 milioane de ani – perioada Triassicului cu mult mai vechi decît se aștepta. Întrucît sub acest strat se descoperiseră oase de mamifere, au spus că evident datele erau greșite din pricina "posibilei prezente a argonului străin derivat din includerea unor roci pre-existente". Chiar dacă roca arăta bine, tot ce depăsea 5 milioane de ani vechime era evident greșit, avînd în vedere ceea ce știau ei despre succesiunea dezvoltării evolutive".
Între timp, o echipă de la University of California din Berkeley, condusă de G.H. Curtis, a analizat cîteva pietre ponce KBS și au descoperit cîteva care aveau cam 1,6 milioane de ani și cîteva de 1,8 milioane de ani Alte măsurători unele coborînd la 0,5 milioane de ani au fost declarate anormal de mici. Ele au fost explicate ca posibile supraimprimări datorate unei infuzii de apa fierbinte cu bogat conținut alcalin.
Între 1969 și 1976 mai multe echipe au făcut numeroase măsurători radiometrice, iar rezultatele s-au grupat în jurul a trei vîrste -1,8 milioane, 2,4 milioane și 2,6 milioane de ani. Fiecare echipă a criticat tehnicile de selectare a eșantioanelor de rocă ale celorlalți. Se spunea că majoritatea argumentelor radiometrice favorizau data de 2,6 milioane de ani, dar argumentele paleontologice favorizau data de 1,8 milioane de ani (adică data la care craniul s-ar fi potrivit cel mai bine cu teoria evoluției). În final s-a ajuns la o înțelegere numai după ce paleontologii s-au pus de acord în privința corelației fosilelor, incluzînd două specii de porc dispărute. Data finală acceptată pentru craniu a fost cea de 1,9 milioane de ani. Comentînd metoda de selectare a eșantioanelor de rocă pentru datarea radiometrică, Lubenow întreabă:
"Se pune întrebarea, "Cum știi cînd ai eșantionul bun pentru datare" ? Singurul răspuns la întrebare este acela că eșantioanele "bune" dau date în acord cu presupunerile evoluționiste. Eșantioanele "rele" sunt cele care dau date ce nu sunt conforme cu evoluția – ilustrare clasică a cercului vicios."
5. Datarea Marelui Canion
Creaționiștii au criticat multe aspecte ale datării rocilor prin radioactivitate, dar au adus prea puține probe reale că metoda este inadecvată. Totuși Institutul de cercetări creaționiste a ajuns în fazele preliminare ale obținerii unor asemenea dovezi pentru rocile vulcanice.[Grand Canyon Dating Project, Institute for Creation Research, 10946 Woodside Avenue North, Santee, California 92071]
"Scopul proiectului", scriu savanții de la Institutul de cercetări creaționiste (ICC), "este folosirea ‘celei mai de încredere" metode de datare cu izotopi radioactivi (metoda izocronă) cu cea mai precisă tehnică de măsurare analitică (tehnica spectrografului de masă pentru diluția izotopică) spre a stabili "vîrstele" diferitelor roci din Marele Canion."
Savanții de la ICC au angajat un laborator geotehnic autorizat spre a sprijini acest plan și a supraveghea proiectul, prevenind orice tendință de a influenta rezultatele, și pentru a supune eșantioanele de roci mai multor laboratoare calificate într-un mod care să evite orice subterfugii.
Marele Canion are mai multe straturi și tipuri de roci diferite. Toți sunt de acord că rocile metamorfice precambriene îngropate sub nivelul Canionului trebuie să fie cele mai vechi. Acestea includ zonele Trinity Gneiss, Elves Chasm Gneiss și Zoroaster Granite.
De asemenea, toți sunt de acord că scurgerea de lavă cuaternară de pe Podisul Unikaret este probabil depozitul metamorfic cel mai tînăr din zonă. El provine de la un vulcan, după ce toate depozitele de straturi sedimentare s-au depus și după ce canionul a fost erodat. Lava s-a scurs peste margine, pe versanții canionului deja erodat.
Geologii cei mai tradiționaliști cred că gnaisurile și graniturile de adîncime au peste 600 de milioane de ani vechime, probabil în jur de 2000 de milioane de ani, iar vîrsta scurgerilor de lavă bazaltică de pe Podisul Unikaret trebuie estimată la cîteva mii de ani, fiindcă e vădit mai tînără decît straturile sedimentare din partea de sus a pereților canionului. Astfel, comparînd vîrstele măsurate cu acuratețe ale mai multor eșantioane din cele două zone, vom avea o idee despre siguranța generală a metodelor radiometrice.
Rezultatele preliminare arată foarte interesant. Dar numai măsurătorile scurgerilor de lavă recentă erau încheiate în momentul ultimului raport pe care îl am. Pentru un același set de roci recente s-au obținut mai multe cifre de "vîrstă model", ele fiind cu totul discordante (adică nu se potriveau defel una cu cealaltă). Cea "mai precisă" vîrstă a izocronei rubidiu-stronțiu a fost raportată ca fiind de 2,1 miliarde de ani.
Dar vîrsta acesta este clar greșită. Lava supusă datării s-a scurs peste marginea canionului deja erodat. Deci vîrsta de "2,1 miliarde de ani" trebuie să fie de multe mii de ori mai mare decît vîrsta reală a lavei. Acest unic rezultat ar trebuie să fie suficient spre a arunca puternice umbre de îndoială asupra metodelor de datare radiometrică cu metale grele, dar trebuie să așteptăm încheierea proiectului înainte de a trage prea multe concluzii.[Vezi Steven A. Austin ed., Grand Canyon: Monument to Catastrophe (1994), ca și caseta video însotitoare, Grand Canyon: Monuments to the Flood. (n. ed.)]
6. Cauzele erorilor
Există cîteva posibile surse ale erorilor asociate cu datarea radiometrică. Principalele probleme (începînd de la cele de mai mică importantă) sunt:
1. Acuratețea ratelor de dezintegrare – cele mai multe sunt considerate a fi cunoscute cu aproximație de cîteva procente și, dacă sunt greșite, ar avea doar un efect minor asupra datelor.
2. Constanta ratelor de dezintegrare – mulți savanți cred că ele au fost constante de-a lungul epocilor, deși acest lucru nu se poate ști cu adevărat. Dar unul dintre primii cercetători, Prof. John Joly de la Trinity College, Dublin, a raportat unele dovezi ce arătau variatii.[J. Joly, Proceedings of the Royal Society, Londra, Seria A 102, 1923, p. 682.] Raportul lui Barry Setterfield asupra posibilei variații a vitezei luminii dă și el referințe istorice despre variațiile ratelor de dezintegrare de-a lungul ultimilor 300 de ani. Dar cei mai mulți savanți nu s-au arătat prea entuziaști fată de acceptarea acestui concept.
3. Activarea neutronică din surse necunoscute – Prof. Melvin Cook a cercetat minereuri dintr-o mină din Katanga și a descoperit că nu conțineau Pb-204 și nici toriu, dar exista o cantitate apreciabilă de Pb-208 ! E clar că acesta nu putea să fi fost primitiv, și nu putea să rezulte din dezintegrarea toriului. Singurul mod în care putea fi explicat era activarea neutronică în Pb-207. Cînd Cook a făcut această corecție, vîrsta calculată s-a redus de la 600 de milioane de ani pînă la epoca modernă.[Trevor Norman și Barry Setterfield, "The Atomic Constants, Light, and Time", Stanford Research Institute International Invited Research Report, Menlo Park, California, 1987. w Melvin Cook, Prehistory and Earth Models, Max Parrish and Co. Ltd., Londra, 1966, pp. 54-55.] În cele mai multe minereuri nu este posibil să se vadă acest efect asa de clar, dar faptul arată că un anumit flux de neutroni, posibil de la o supernovă, trebuie să fi avut o puter nică influentă, iar aceasta ar fi fost posibil în întreaga lume, afectînd toate rocile într-un mod ce nu poate fi determinat cu ușurință astăzi.
4. Integritatea atomilor în roci – aceasta stîrnește cea mai mare îngrijorare tuturor cronologiștilor și este motivul cel mai des citat pentru erorile evidente în măsurarea datelor. Sărurile de uraniu sunt solubile în apă și cele mai multe minerale sunt supuse unei infiltrări inegale a componentelor lor chimice. Argonul migrează în mod impredictibil înăuntrul și în afara rocilor. Hurley a raportat că componentele radioactive ale graniturilor stau la suprafața granulelor și pot fi cu ușurință spălate. Cristalele de zircon au fost datate cu metodele U-Pb, dar studiile de microsondaje cu ioni au arătat că uraniul și plumbul sunt fixate în diferite părți ale structurii cristaline. Aceasta arată că de fapt Pb-206 nu putea proveni din dezintegrarea uraniului; deci aceste datări trebuie să fie invalidate.
5. De departe cea mai importantă problemă este conținutul izotopic originar al rocii. Cum am putea să știm care a fost materialul originar ? Vom vedea că răspunsul la această întrebare depinde de o decizie ce implică ceva ce nu poate fi dovedit – o decizie pe bază de credință.
7. Materialul izotopic originar
Geologul uniformist trebuie să presupună o oarecare concentrație inițială. Dacă alegerea sa este bună, iar celelalte surse de erori pot fi minimalizate, poate face o determinare precisă a vîrstei – cu condiția ca setul de presupuneri făcute de el să fie corect. Dar presupunerile sale se întemeiază întotdeauna pe teoria uniformismului – adică faptul că pămîntul și rocile sale au luat naștere în mod pur materialist, fără intervenție supranaturală, cu mult timp în urmă. Deci dacă încearcă să folosească aceste rezultate spre a dovedi că pămîntul este vechi și nu a fost creat, folosește o logică circulară. El elimină de fapt posibilitatea unei creații supranaturale în sase zile înainte de a face măsurătorile.
Acum cîțiva ani am făcut un curs de geologie la facultatea din localitatea mea. În primele lecții profesorul a subliniat importanta credințelor uniformiste ca temelie a geologiei istorice, spunînd ceva de felul acesta:
"Oamenii obișnuiau să creadă în tot felul de catastrofe, provocate de intervenții supranaturale. Aceste povesti populare i-au făcut pe oameni să creadă că pămîntul avea numai cîteva mii de ani vechime. Astăzi știm, desigur, că acele lucruri nu au avut loc și că pămîntul e mult mai vechi. El a evoluat lent, timp de miliarde de ani. Aceasta a avut loc conform "principiului uniformist" – ce spune că toate procesele au urmat întotdeauna aceleași legi naturale pe care le observăm astăzi."
Observați ușurința acceptării credinței că istorisirea Bibliei nu poate fi într-adevăr reală. În manualul său clasic de geocronologie [Vîrsta rocilor, planetelor și stelelor], Henry Faul spune: "Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial, rezultă că materialele planetelor, asteroizilor și meteoriților au o origine comună. Meteoriții de fier conțin ceva plumb, dar numai urme infime de uraniu și toriu, și deci plumbul e necontaminat de plumb radiogenic, putînd fi privit ca un bun eșantion de plumb primordial. Tabelul 6-1 dă lista compoziției izotopice a plumbului extras din cîtiva meteoriți de fier. Aceste date pot fi acum folosite ca (Pb207/Pb204) și (Pb206/Pb204) în ecuația Houtermans, și tot ce rămîne de descoperit pentru a permite calcularea vîrstei pămîntului este un eșantion de plumb dintr-un subsistem închis cu vîrstă cunoscută."[Henry Faul, Ages of Rocks, Planets and Stars, McGraw-Hill, New York, 1966, pp. 65, 67.]
Observați punctul de pornire al lui Faul – "Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial..." Aceasta înseamnă o origine pur naturalistă a pămîntului, de-a lungul unei perioade mari de timp. El înfățișează aici credința obișnuită a celor mai mulți savanți evoluționiști că pămîntul și sistemul solar au evoluat dintr-un nor de gaz și praf, într-un timp foarte lung, începînd cu miliarde de ani în urmă. Pornind de la această credință de bază, Faul argumentează că alcătuirea originară a elementelor chimice ale pămîntului trebuie să fi fost similară cu ceea ce putem vedea azi în meteoriți.
Această presupunere este una dintre principalele probe folosite spre a de termina vîrsta pămîntului și coeficientul izotopic al plumbului din compoziția rocilor primitive. Dar ea se întemeiază cu totul pe credința în uniformism și în originea naturalistă a pămîntului. Fără această credință de bază, toate măsurătorile datelor ce dau vîrste mari ar fi lipsite de sens.
Pe de altă parte, dacă pămîntul a fost creat dintr-o dată (cum spune Biblia), Ziditorul putea să-l facă oricum ar fi dorit. Nu ar fi fost silit să urmeze nici una din legile omului – și într-adevăr El a și dovedit acest lucru. Cînd a făcut pomii din Grădina Edenului, aceștia aveau îndată și fructe. Cînd i-a făcut pe Adam și Eva, ei erau în forma lor matură, nu ca niste prunci. Ni s-a spus că El a făcut aceste lucruri cu înfățișarea maturității.[Acest lucru a fost afirmat categoric de către Sf. Efrem Sirul în tîlcuirea sa la Facere din sec. IV: "Deși ierburile aveau doar o clipă vechime la facerea lor, ele păreau ca și cum ar fi avut cîteva luni vechime. Tot așa copacii, deși aveau doar o zi cînd au răsărit, erau totuși ca pomii vechi de cîțiva ani, fiind deplin crescuți și cu fructe începînd să se ivească pe ramurile lor." Mai tîrziu, explicînd cum anume luna avea înfățișarea matură în momentul facerii ei, Sf. Efrem scrie: "Pe cît de bătrîni erau copacii, ierburile, animalele, păsările și chiar oamenii (cînd au fost creați), tot pe-atît erau și tineri. Erau bătrîni după înfățișarea mădularelor lor și materiilor lor, însă erau tineri pentru ceasul și clipa zidirii lor" (Tîlcuire la Facere, ed. engl., pp. 90-91); (s.n.). Prin această înțelegere scriptural-patristică a felului cum a creat Dumnezeu lumea, întreaga temelie a metodelor de datare radiometrică se prăbușește. Faptul că Sf. Efrem a învățat-o în secolul al IV-lea arată că nu este un argument ad-hoc al savanților creaționiști de azi, ci chiar o tîlcuire de neocolit a Scripturii. (n. ed.)] De ce nu ar fi putut face și rocile în același fel ? De ce nu ar fi putut să conțină Plumb 206 și Argon 40, astfel încît să apară "mature" ? Savanții sunt de acord că Plumbul 204 trebuie să fi fost prezent încă de la începuturile pămîntului. De ce nu s-ar putea ca și Plumbul 206, 207 și 208 să fi apărut în același fel ?
Întrucît o lucrare preistorică a lui Dumnezeu nu este supusă investigației științifice, fiind deci în afara metodelor științei, mulți savanți îl exclud pe Dumnezeu din probabilitatea științifică, presupunînd pur și simplu că Dumnezeu nu a intervenit niciodată. Ei caută explicații pur materialiste, ca și cum aceasta ar fi singura alegere acceptabilă științific. Dar aceasta nu ne duce la problema reală. Vedem că datarea radiogenică nu se întemeiază doar pe măsurători fizice. Temeiul său este o credință filosofică – credința cuiva despre felul cum a apărut lumea.
Vedem că problema "pămînt vechi – pămînt nou" se poate rezolva doar în funcție de credința întemeietoare pe care o alegem. Dacă alegem credința în materialism și excludem posibilitatea intervenției supranaturale, atunci suntem îndreptățiți să credem că pămîntul are miliarde de ani vechime. Totuși, dacă recunoaștem un Dumnezeu care poate să intervină și a intervenit în propria zidire, atunci suntem îndreptățiți să credem în istorisirea biblică și într-o vîrstă de doar cîteva mii de ani. Niciuna dintre alegeri nu ni se impune prin dovezile fizice. Mai degrabă alegerea noastă se face din motive filosofice, iar apoi potrivim probele cu unul sau altul din sistemele de credință întemeietoare.
Cu permisiune
Sursa: www.creationism.info.ro
