Despre evolutionism ( 2 ) – autor Firmilian Gherasim

Embriologia și anatomia comparată
Un alt argument invocat de evoluționiști este cel al embriogenezei. Zoologul german E. Haeckel afirmă că în primele stadii de dezvoltare toți embrionii de vertebrate se aseamănă puternic între ei, indiferent de clasa din care fac parte, și numai ulterior apar caracterele distinctive. De aici el trage concluzia că ontogeneza este o recapitulare sumară a filogenezei, concluzie pe care a denumit-o “lege biogenetică fundamentală”. Pentru a-și demonstra afirmația, el a prezentat o serie de fotografii reprezentând embrioni de vertebrate.

Numai că, la o analiză mai atentă, oricine a studiat cât de cât embriologia, poate observa că aceste fotografii au fost falsificate. În realitate, încă din prima săptămână de sarcină, embrionul mamiferelor se distinge de toate celelalte vertebrate prin formarea sacului amniotic, în interiorul căruia se va dezvolta noul organism, deci asemănările nu depășesc faza primelor diviziuni când orice embrion animal (vertebrat sau nu) are forma unei grămezi de celule nediferențiate, chiar și în această fază asemănările fiind pur exterioare întrucât din punct de vedere genetic organismele sunt bine individualizate.

Așadar, “legea biogenetică fundamentală” nu a fost demonstrată, fiind de fapt rodul imaginației creatorului ei. Chiar dacă am considera că există aceste asemănări (există într-adevăr unele asemănări de formă, dar numai la nivelul unor organe omoloage, nu la nivelul întregului organism), acest fapt nu ar demonstra în nici un fel descendența speciilor unele din altele, ci numai faptul că acestea au fost create după planuri asemănătoare.

Această ultimă obiecție este valabilă și în cazul argumentelor legate de anatomia comparată: asemănarea unor organe la specii diferite nu presupune în mod necesar faptul că aceste specii ar avea o descendență comună, deci studiile celor care prezintă diferite asemănări ale formei unor organe la specii diferite nu dovedesc în mod necesar evoluționismul.

De exemplu, evoluționiștii susțin că asemănarea dintre conformația unor oase de la balene și cea de la unele mamifere de uscat ar dovedi că balenele au evoluat din mamifere de uscat, dar în realitate acest fapt nu dovedește evoluția, putând fi explicat la fel de bine și din perspectivă creaționistă. Din aceleași motive, nu pot fi luate în considerație argumentele care încearcă să demonstreze evoluționismul pe baza unor asemănări între genomurile unor specii diferite.

Pe baza unor astfel de asemănări evoluționiștii afirmă, de exemplu, că specia de musculițe Drosophila virilis ar fi dat naștere la alte trei specii: Drosophila melanogaster, Drosophila willistoni și Drosophila pseudoobscura. Numai că, deși speciile genului Drosophila au făcut obiectul a nenumărate studii de genetică, deși din anul 1908 când au început studiile sistematice s-au succedat peste 4000 de generații (Drosophilele au devenit foarte populare în laboratoarele de genetică tocmai datorită ciclului de viață foarte scurt), în practică nu numai că nu s-a observat transformarea vreunei specii de Drosophila în alta, ci chiar s-a observat că nici prin supunerea la radiații intense, nici prin alți agenți mutageni nu s-a reușit să se inducă decât mutații neesențiale. Așadar afirmațiile evoluționiștilor s-au dovedit și de această dată a fi nefondate.

SISTEMATICA ȘI BIOGEOGRAFIA

Evoluționiștii mai susțin că grupele de plante și animale pot fi dispuse sub forma unui arbore genealogic, ceea ce ar confirma teoria lor. Numai că aceste categorii taxonomice sunt în mare măsură opera biologilor, fapt dovedit de numeroasele cazuri în care una și aceeași specie a fost încadrată în genuri diferite de către autori diferiți, precum și de existența unor specii de plante și animale care refuză să fie încadrate în astfel de categorii (în general biologii “rezolvă” această problemă inventând o nouă categorie care să cuprindă doar specia rebelă), iar gruparea lor în formă de arbore genealogic este absolut arbitrară și artificială, atâta timp cât nu avem nici o dovadă a descendenței lor unele din altele. De aici vedem că nu se poate dovedi evoluția pe această cale căci numai dacă am reuși să demonstrăm pe o altă cale că speciile evoluează unele din altele am avea dreptul să trasăm un arbore genealogic al speciilor.

S-a mai invocat în sprijinul teoriei evoluționiste faptul că în zone diferite ale globului se pot întâlni unele specii de plante sau de animale asemănătoare. Spre exemplu, în Europa, Extremul Orient și extremitatea vestică a Statelor Unite există specii de stejar care sunt diferite, dar prezintă unele asemănări.

Evoluționiștii susțin că acest fapt nu poate fi explicat decât dacă admitem că aceste specii provin dintr-un strămoș comun, care ocupa inițial un teritoriu atât de larg încât să cuprindă toate zonele în care se găsesc aceste specii. Ei nu prezintă însă nici o dovadă a existenței reale a unui astfel de strămoș (deci este vorba despre o simplă presupunere), iar existența acestor specii asemănătoare poate fi explicată cu mult mai bine din perspectivă creaționistă: zonele în care trăiesc aceste specii prezintă unele similitudini în ceea ce privește condițiile naturale (în special clima) și de aceea Dumnezeu a creat pentru aceste zone specii asemănătoare.

“DOVEZI DIRECTE” ALE EVOLUÅ¢IEI

Chiar și evoluționiștii (sau cel puțin unii dintre ei, destul de numeroși) recunosc faptul că argumentele invocate de ei până aici constituie cel mult “dovezi indirecte” ale evoluției, adică nu se poate demonstra evoluția numai pe baza lor (așa cum am arătat, unele din aceste aspecte pot fi explicate chiar mai coerent din perspectivă creaționistă). Pentru a-și justifica, totuși, teoria ei invocă și unele “dovezi directe”. Acestea se referă la unele cazuri în care, prin mutații spontane sau provocate artificial, s-au obținut organisme cu caractere noi. Numai că, în toate cazurile expuse este vorba de obținerea de rase sau de populații noi (lucru recunoscut chiar și de evoluționiști) ceea ce nu demonstrează în nici un fel evoluția speciilor, ci numai inconsecvența logică a celor care invocă astfel de argumente prin care dovedesc că nu fac distincție între microevoluție (care este un fapt) și macroevoluție (care există numai în mintea lor). Cu toate eforturile depuse în acest domeniu în cei peste 100 de ani de la apariția teoriei evoluției speciilor, nu s-a putut înregistra nici măcar un singur caz de transformare a unei specii în altă specie, nici măcar la viețuitoarele cu o durată foarte scurtă de viață, la care s-au succedat în acest interval un număr extrem de mare de generații. Mutațiile apărute au fost în general neesențiale. În cazul în care au apărut totuși mutații ceva mai radicale, acestea fie au fost letale, fie au provocat sterilitatea, deci nu a putut lua naștere o nouă specie. În ceea ce privește teoria conform căreia evoluția se realizează prin acumularea treptată de mutații mici, nici aceasta nu a fost confirmată, speciile de organisme vii posedând o uimitoare stabilitate și având chiar capacitatea ca pe parcursul generațiilor să înlăture mutațiile apărute, fie prin mecanismele celulare de reparare a erorilor, fie prin comportamentul de izolare reproductivă a mutanților.

Un caz interesant de argument invocat în sprijinul teoriei evoluției speciilor este cel al speciei de fluturi Biston betularia. La acest fluture există două tipuri de populații: unul de culoare deschisă, altul de culoare închisă. La începutul secolului XIX predominau fluturii de culoare deschisă. Treptat, odată cu schimbarea condițiilor de mediu datorită industrializării, s-a ajuns la situația de azi, când fluturii de culoare închisă au devenit predominanți. În acest caz, “evoluția” nu a constat nici măcar în apariția unei rase noi, ci numai în modificarea raportului numeric dintre două populații care existau deja (cea de culoare mai deschisă, cea mai închisă), ceea ce nu poate fi considerat în nici un caz ca un proces de evoluție. Vom lua ca termen de comparație un exemplu similar din lumea oamenilor: în ultimele secole, amerindienii care populau cândva America au fost în mare parte înlocuiți de europeni, proces care a coincis în timp cu dezvoltarea industriei, dar acest lucru nu înseamnă în nici un caz că amerindienii ar fi evoluat datorită industrializării și s-ar fi transformat în europeni, ci doar că europenii au cucerit teritoriile amerindienilor. Rezultă că nici exemplul speciei Biston betularia nu poate fi considerat ca o dovadă a evoluției speciilor.

INGINERIA GENETICĂ‚

Una din realizările geneticii contemporane o constituie ingineria genetică. Astăzi a devenit posibil ca, prin tehnici complexe de laborator, să introducem o genă care aparține unei specii în genomul altei specii. S-a reușit chiar obținerea unor organisme hibride între specii foarte diferite, sau chiar între specii aparținând la regnuri diferite (de exemplu între roșie și porc). Numai că, în toate aceste cazuri, hibrizii au manifestat o accentuată instabilitate genetică, având tendința ca după un număr de generații să reconstituie genomul uneia din speciile inițiale. Așadar, nici pe această cale nu s-a reușit să se obțină specii noi și, chiar dacă s-ar reuși vreodată să se creeze o specie nouă prin inginerie genetică, teoria evoluției speciilor nu ar fi demonstrată nici pe această cale, deoarece nu ar fi vorba despre o evoluție naturală, ci despre o intervenție dirijată din partea unor ființe inteligente (oameni). În schimb, ingineria genetică, fiind o practică nefirească, ridică numeroase probleme de bioetică.

ORIGINEA OMULUI

Am lăsat la sfârșit problema originii omului, care a generat dea lungul timpului cele mai aprinse discuții între evoluționiști și creaționiști. După teoria evoluționistă omul ar fi apărut dintr-o specie de maimuță printr-un proces de evoluție lentă, trecând prin mai multe “verigi intermediare”. Acest proces ar fi durat câteva milioane de ani. Pentru a explica absența blănii și poziția bipedă, bieții noștri strămoși sunt alungați din junglă în savană și invers, invocându-se tot felul de pretexte, iar vorbirea articulată și dezvoltarea gândirii abstracte nu au primit explicații convingătoare.

În sprijinul teoriei lor, evoluționiștii au adus, după cum era de așteptat, câteva “dovezi” paleontologice. Numai că, la o analiză mai atentă, s-a constatat că toate fosilele care reprezentau “verigi intermediare” între maimuță și om erau ori false (după cum am mai amintit, paleontologia abundă în falsuri), ori greșit interpretate (cum este, de exemplu, cazul omului de Neanderthal, despre care se afirma inițial că ar fi un “om-maimuță”, dar care s-a dovedit a fi de fapt tot un Homo sapiens). În fața acestei situații, atitudinile cercetătorilor au fost diferite.

Unii se agață cu încăpățânare de unele sau altele din fosilele care au fost prezentate ca verigi intermediare, încercând să reconstituie un “arbore genealogic” al omului. Aproape fiecare din autorii care au urmat această cale are propriul său “arbore”, mulți dintre ei prezentând chiar și ramificații despre care se spune că nu au condus la apariția omului, fiind numai niște tentative nereușite de umanizare a maimuței (ne punem întrebarea: dacă evoluția are loc la întâmplare, sub acțiunea unor forțe oarbe ale naturii, atunci cine a fost cel care a încercat să umanizeze maimuța?). Această atitudine este absolut neserioasă, fiind în contradicție și cu alte date, așa cum se va vedea în continuare.

Alții, constatând lipsa fosilelor, au încercat să elaboreze teorii care să o explice, păstrând totuși idea de evoluție a speciilor. Conform unei asemenea teorii, transformarea maimuței în om ar fi avut loc în apă, verigile intermediare fiind viețuitoare înotătoare, și de aceea fosilele nu s-ar fi păstrat. În acest caz, însă, devine absolut inexplicabilă poziția bipedă, precum și alte caractere umane.

O a treia categorie, mai rezonabilă, acceptă faptul că la ora actuală nu dispunem de fosile autentice ale “oamenilor-maimuță”, dar speră ca acestea să fie găsite în viitor. Vom arăta mai jos că avem motive întemeiate să nu le împărtășim speranța.

Ultima categorie o reprezintă cei care acceptă că aceste “verigi intermediare” nu au fost găsite pentru că nu au existat niciodată. Vom menționa în continuare câteva fapte care contrazic teoria evoluționistă cu privire la originea omului.

Analiza genomului mitocondrial uman a scos în evidență faptul că toți oamenii din lume descind dintr-un unic strămoș comun de sex feminin, pe care chiar și evoluționiștii îl numesc “Eva mitocondrială”. Conform estimărilor geneticienilor, această Evă ar fi trăit cu cel mult 200 000 de ani în urmă (unii autori indică cifre chiar mai mici). Vedem deja că faptele nu concordă cu ideea unei populații întregi de maimuțe care s-ar fi transformat în oameni, iar din punct de vedere cronologic, teoria evoluției pe parcursul mai multor milioane de ani se dovedește a fi falsă.
O altă problemă care se ridică este cea a numărului de cromozomi. Așa cum am mai spus, acest număr, care este o caracteristică de specie, este întotdeauna întreg, iar la mamifere, care sunt animale cu reproducție sexuată, numărul cromozomilor este par. Determinările arată că toate speciile de maimuțe au 48 de cromozomi, în timp ce omul are numai 46. Prima observație care se impune este aceea că, datorită acestei discontinuități, nu putea avea loc o evoluție continuă de la maimuță la om, deoarece nu poate exista nici o specie de mamifer cu 46,5 cromozomi (sau alt număr neîntreg) și nici măcar cu 47 de cromozomi. Așadar nu are nici un rost să căutăm ipotetice verigi intermediare între om și maimuță.

Există și unii autori care, încercând să salveze idea evoluționistă, susțin că transformarea maimuței în om s-ar fi făcut brusc, prin contopirea unor cromozomi ai maimuței. Ei “uită”, însă, un fapt pe care l-am expus în capitolul dedicat mutațiilor genetice, și anume că, la mamifere, nu este posibilă apariția unui individ viabil și fertil, care să prezinte o mutație atât de radicală.

Am întâlnit chiar și autori evoluționiști care, în una și aceeași carte, atunci când vorbesc despre fosile susțin că transformarea maimuței în om s-ar fi petrecut lent, în milioane de ani, iar atunci când vorbesc despre cromozomi susțin că această transformare ar fi avut loc brusc. Consider că nu merită să mai risipesc cerneala pentru a comenta o asemenea atitudine “științifică”.

Să presupunem totuși că, printr-o minune, o maimuță cu 48 de cromozomi ar fi dat naștere unui om cu 46 de cromozomi sau măcar unui semi-om cu 47 de cromozomi. Întrebarea care se pune este următoarea: cu cine s-ar fi putut acesta împerechea pentru a da naștere la urmași? Cu o maimuță în nici un caz, deoarece numărul diferit de cromozomi i-ar face incompatibili. Rezultă așadar că ar fi necesară o nouă minune și anume ca aproximativ în același timp și în același loc să apară un alt individ de sex opus, care să prezinte exact aceeași mutație.

Deja suntem nevoiți să împingem șirul minunilor cam departe! Dar lucrurile nu se opresc aici: deoarece evoluționiștii susțin că toate speciile de viețuitoare ar fi evoluat unele din altele și dată fiind marea diversitate a lumii vii, ar trebui ca asemenea “minuni” să fie destul de frecvente. Numai că, în ciuda timpului destul de îndelungat de când se fac observații sistematice în acest domeniu, până acum nu s-a descoperit nici un caz de genul acesta. În aceste condiții credem că ar fi mai înțelept să renunțăm la teoria evoluționistă.

CONCLUZII

Din cele expuse până acum, vedem că evoluționismul este departe de a fi o teorie cu adevărat științifică, fiind de fapt o colecție de falsuri și ipoteze nedemonstrate. În plus, există numeroase aspecte asupra cărora nici măcar evoluționiștii între ei nu se înțeleg, teoria unui autor fiind contrazisă de cea a altuia. Practic, majoritatea biologilor sunt conștienți de lipsurile evoluționismului, sau cel puțin de o parte din ele, singurul motiv pentru care mai este încă menținut fiind refuzul adepților lui de a accepta existența lui Dumnezeu.

Însă știința nu numai că nu a demonstrat niciodată inexistența Divinității, ci chiar mulți mari savanți, din toate veacurile și din toate domeniile, cum ar fi Pascal, Newton, W.Thomson (Lord Kelvin), Cauchy, N.Bohr, Schrodinger, Laplace, Maxwell, Marconi, Descartes, Euler, Lavoisier, Berzelius, Pasteur, Faraday și mulți alții, și-au mărturisit credința în Dumnezeu. Vom cita în continuare două cazuri destul de surprinzătoare:

Lamark:
“Natura nefiind o inteligență, nefiind nici măcar o ființă, ci numai o ordine a lucrurilor, constituind o putere în întregime supusă legilor, această natură, zic, nu este însuși Dumnezeu. Ea este produsul sublim al voinței Sale atotputernice […] Astfel, voința lui Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcționarea legilor naturii, pentru că aceste legi vin de la El. Iar această voință nu poate fi limitată, puterea din care ea emană neavând limite.”

Ch. Darwin:
“O altă cauză a credinței în existența lui Dumnezeu care ține de rațiune iar nu de sentimente, mă impresionează prin greutatea sa. Ea provine din extrema dificultate – sau mai bine zis din imposibilitatea – de a concepe acest imens și prodigios Univers, cuprinzând omul și facultatea sa de a privi în viitor, ca pe rezultatul unui destin și a unei necesități oarbe. Cugetând astfel, mă simt nevoit să admit o Cauză primară cu un spirit inteligent, analog într-o oarecare măsură cu cel al omului, și merit numirea de deist.”

Vedem, deci, că înșiși întemeietorii evoluționismului acceptau existența lui Dumnezeu. În acest caz ne întrebăm: ce anume i-a putut determina să creeze o teorie atât de evident potrivnică lui Dumnezeu? E greu de răspuns. În orice caz, din cele expuse până acum, se observă că ideea existenței lui Dumnezeu nu este antiștiințifică, așa cum susțin unii, ci este chiar foarte rezonabilă. Odată acceptată această idee, cea mai rațională atitudine este ca, în ceea ce privește originea lumii și a vieții, să acceptăm ceea ce însuși Dumnezeu ne-a spus pe calea Revelației și să respingem alte teorii, mai ales dacă acestea vin în contradicție cu datele rezultate din experiență. Iar Revelația ne spune că lucrurile s-au petrecut așa:

“La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Și a zis Dumnezeu: "Să fie lumină! Și a fost lumină. Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina, și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi.

Așa s-au făcut cerul și pământul și toată oștirea lor. Și a sfârșit Dumnezeu în ziua a șasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială.
Iată obârșia cerului și a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul și pământul.” (Facerea 1,1-2,4)

Însă, acceptarea ideii că viețuitoarele au fost create de Dumnezeu nu este un simplu act intelectual, ea având și importante consecințe de ordin moral: dacă omul s-ar trage din maimuță, atunci ar fi liber să se comporte ca animalele, pe când un om creat de Dumnezeu după chipul Său are datoria morală de a respecta poruncile divine.

“Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și proorocii.” (Matei 22,37-40)

Cu permisiune
Sursa: www.creationism.info.ro