INTRODUCERE
Înainte de a discuta despre teoria evoluției speciilor să definim câteva din noțiunile cu care ne vom întâlni în continuare. Specia este o comunitate de viețuitoare care se pot încrucișa între ele și care sunt izolate reproductiv de alte comunități similare. Indivizii care alcătuiesc o specie se pot încrucișa sexuat nelimitat între ei, în timp ce indivizii aparținând unor specii diferite nu se pot încrucișa sexuat sau, în rarele cazuri în care se încrucișează, hibrizii sunt sterili (cum este de exemplu catârul, care este un hibrid între cal și măgar). Speciile se diferențiază între ele prin anumite caracteristici anatomo-morfologice, fiziologice, comportamentale și biochimice, precum și prin particularități ecologice.
Rasele sau subspeciile sunt subdiviziuni ale speciilor și grupează indivizi din aceeași specie care au anumite caractere distincte, rezultate ale selecției naturale sau ale selecției artificiale (efectuate de om). Indivizii din aceeași specie dar din rase diferite se pot încrucișa sexuat între ei, iar descendenții sunt fertili. Populațiile sunt subdiviziuni ale raselor, care grupează indivizi înrudiți care au un fond comun de gene (genofond).
Pe baza unor asemănări anatomo-morfologice și fiziologice, speciile au fost grupate în categorii taxonomice mai mari (genuri, familii etc.). Aceste împărțiri sunt convenționale.
Așa cum am văzut, indivizii aparținând aceleiași specii dar de rase sau populații diferite se pot încrucișa sexuat între ei, dând naștere la urmași fertili. Prin astfel de încrucișări sau prin mutații genetice este posibil ca, pornind de la populații și rase existente, să apară populații și rase noi de plante și animale. Vedem, deci, că la nivelul raselor și al populațiilor are loc un proces evolutiv, numit microevoluție. Unii biologi s-au gândit că, prin extensie, un fenomen evolutiv similar ar putea avea loc și la nivelul speciilor. Acest fenomen ipotetic a fost numit macroevoluție și, cu ajutorul lui, s-a încercat să se explice originea speciilor de plante și animale. Primul care a reușit să formuleze o teorie cât de cât închegată privind evoluția speciilor a fost Ch. Darwin, ideile sale fiind ulterior continuate și dezvoltate de alți cercetători. Această teorie a fost numită teoria evoluției speciilor sau, mai scurt, evoluționism.
Evoluționismul vine în contradicție cu creaționismul, care afirmă că speciile de plante și animale au fost create de Dumnezeu. În cele ce urmează, vom analiza mai pe larg aceste teorii.
ORIGINEA VIEÅ¢II
Unul din primele puncte ale disputei dintre evoluționism și creaționism este cel referitor la originea vieții. Creaționiștii susțin că viața a fost creată de Dumnezeu, în timp ce evoluționiștii susțin că materia ne-vie s-ar fi organizat în mod spontan și ar fi dat naștere vieții (teorie care a primit numele de generație spontanee). Mai există și unii autori, relativ puțin numeroși, care susțin o teorie hibridă: primul organism viu a fost creat de Dumnezeu iar celelalte au luat naștere din acesta prin evoluție. Să încercăm să analizăm în continuare posibilitatea generației spontanee.
În mod evident, în condițiile actuale, materia ne-vie nu se organizează spontan pentru a da naștere la organisme vii. Evoluționiștii susțin, însă, că atmosfera primitivă și oceanul primordial ar fi avut o altă compoziție chimică, mai favorabilă apariției vieții. Aceasta este o simplă ipoteză care nu poate fi demonstrată, dar să presupunem că ar fi adevărată. Ca urmare a acestui fapt s-ar fi format prin sinteză chimică, mai întâi o “supă organică” în ocean, după care, substanțele din această “supă” s-ar fi autoorganizat treptat pentru a da naștere vieții, mai întâi în forme acelulare (virusuri), iar apoi în formele celulare.
În unele experiențe de laborator, în condiții total diferite de cele pe care le întâlnim astăzi în natură, dar despre care se afirmă că ar fi identice cu cele din atmosfera primară, cercetătorii au reușit să sintetizeze unele substanțe organice, printre care cel mai cunoscut exemplu îl constituie aminoacizii. Evoluționiștii consideră acest fapt ca pe o dovadă a posibilității generației spontanee. Ei “uită” însă să precizeze câteva “mici detalii”. Le vom preciza noi:
Aminoacizii obținuți prin sinteză chimică nu sunt identici cu cei din organismele vii. Să fim mai expliciți: aminoacizii sunt substanțe optic active și pot avea două forme – levogiră și dextrogiră. Aminoacizii obținuți prin sinteză chimică se prezintă sub forma unui amestec de 50% aminoacizi levogiri și 50% aminoacizi dextrogiri. Å¢inând cont de faptul că nu există nici un mecanism natural de separare a acestui amestec (exceptând reacțiile enzimatice din organismele vii deja formate), rezultă că, dacă viața ar fi apărut dintr-un astfel de amestec, ar trebui ca aminoacizii din organismele vii să fie și ei 50% levogiri și 50% dextrogiri, numai că toți aminoacizii din organismele vii sunt levogiri.
Aminoacizii sunt totuși molecule relativ simple, care reprezintă doar cărămizi de construcție pentru alte molecule mai complexe (proteinele), iar într-un mediu acvatic (cum se presupune că era și oceanul primordial), reacția de polimerizare a aminoacizilor este defavorizată, astfel încât nu numai că aceștia nu au tendința de a se autoasambla ci, dimpotrivă, proteinele au tendința naturală de a se descompune. Rezultă că nu putem explica astfel originea moleculelor proteice complexe și nici apariția ipoteticei “supe organice”. În organismele vii sinteza proteinelor are loc cu consum de energie, prin mecanisme biochimice complexe.
În ceea ce privește virusurile, denumirea de “forme de viață acelulare” este improprie întrucât acestea nu posedă metabolism propriu și nu se autoreproduc. În plus, ele nu puteau să apară înaintea celorlalte viețuitoare, deoarece multiplicarea lor nu poate avea loc decât într-o celulă-gazdă, nu și într-un mediu abiotic. Chiar și cele mai simple organisme vii (bacteriile) sunt totuși extrem de complexe, posedând, printre altele, un genom complex și un set de cel puțin câteva mii de enzime, fiecare dintre ele fiind implicată într-o anumită reacție biochimică, iar aceste reacții sunt dependente unele de altele, astfel încât lipsa uneia din ele poate afecta grav organismul, putând provoca chiar moartea acestuia. Rezultă, deci, că aceste sisteme nu puteau să apară pe rând, ci trebuia să apară “hodoronc-tronc” o celulă gata formată.
Pentru a răspunde acestor obiecții, majoritatea evoluționiștilor invocă ideea că acest lucru ar fi totuși realizabil prin legături întâmplătoare care ar fi apărut în decursul miliardelor de ani care s-ar fi scurs de la formarea Pământului până la apariția vieții. Însă, calculele de fizică statistică arată că probabilitatea unui asemenea eveniment este neglijabilă, chiar dacă am presupune că vârsta Pământului ar fi de sute de miliarde de ani, în timp ce, chiar și cele mai generoase evaluări cu privire la această vârstă nu depășesc 4 miliarde de ani.
Întrucât calculele de fizică statistică sunt complexe și, dacă le-aș expune în detaliu, aș risca să nu pot fi înțeles, voi recurge la o analogie: un ceas are o structură cu mult mai simplă decât o celulă vie și, totuși, nimeni nu a văzut vreodată o bucată de metal care să se transforme de la sine într-un ceas, indiferent cât de mult timp ar trece, deci nici materia ne-vie nu poate de la sine să dea naștere vieții.
Din exemplul cu ceasul mai vedem un lucru: metalul nu se transformă singur în ceas dar, dacă intervine un ceasornicar, acest lucru devine posibil. Deci, și în cazul apariției vieții avem nevoie de un “ceasornicar” numai că, dată fiind complexitatea organismelor vii, acesta trebuie să fie cu mult mai inteligent decât omul și, în același timp, să fie capabil să intervină la nivel molecular pentru a organiza sistemele biochimice celulare.
Fizicianul E. Schrodinger a demonstrat chiar că, din punct de vedere termodinamic nici măcar menținerea vieții nu ar fi posibilă dacă nu admitem și existența unui principiu universal ordonator de natură spirituală (el se pronunța pentru o divinitate impersonală, ca în religiile extrem orientale, dar modul deosebit de inteligent al organizării lumii pare să sugereze mai degrabă existența unui Dumnezeu personal). În fața acestor obiecții, reacția evoluționiștilor este variată: Unii dintre ei, respingând aprioric orice intervenție divină, afirmă că, din moment ce viața există, rezultă că ea trebuie să fi apărut din materia ne-vie prin generație spontanee și, deci, calculele celor care susțin altceva ar fi greșite. Orice s-ar spune, o asemenea a-titudine numai științifică nu e.
Alții, văzând că nu reușesc să explice apariția vieții pe pământ prin teoria expusă mai sus, caută să rezolve problema afirmând că viața a fost adusă pe Pământ (într-un fel sau altul) de pe o altă planetă. Acest lucru nu a fost, însă, demonstrat și, în plus, nu rezolvă problema deoarece, ori aici, ori pe altă planetă, tot nu pot explica în ce mod materia ne-vie ar fi putut da naștere vieții.
O altă categorie, sunt evoluționiștii care recunosc că, cel puțin pentru formarea primului organism viu, este necesară intervenția divină. Aceștia sunt mai puțin numeroși, deoarece oamenii care cred cu adevărat în existența lui Dumnezeu, nu acceptă evoluționismul, acesta nefiind în concordanță cu ceea ce afirmă Revelația Dumnezeiască despre facerea lumii. Să vedem în continuare cam ce se întâmplă cu un organism viu, deja apărut.
UNIVERSALITATEA CODULUI GENETIC
Așa cum am precizat în prima parte a acestei cărți, toate organismele vii posedă un genom, iar informația cuprinsă în acesta este descifrată cu ajutorul unui cod genetic. Acest cod genetic este universal, adică la toate viețuitoarele, de la cele mai simple până la cele mai complexe (cu câteva mici excepții nesemnificative), aceeași secvență de trei baze azotate codifică același aminoacid.
Atât evoluționiștii cât și creaționiștii consideră acest fapt ca pe o dovadă a originii comune a tuturor viețuitoarelor de pe Pământ. Numai că, atunci când ajung să precizeze care ar fi această origine comună, nu mai sunt de acord: evoluționiștii susțin că toate viețuitoarele au evoluat dintr-un singur organism inițial, în timp ce creaționiștii susțin că toate viețuitoarele au fost create de un Dumnezeu unic. Să analizăm pe rând cele două poziții.
Să presupunem că viețuitoarele ar fi evoluat toate din același organism inițial. În acest caz se pun câteva probleme legate de universalitatea codului genetic. Prima dintre ele se referă la originea acestui cod. Teoria oficială susține că însuși codul actual ar fi apărut prin evoluție dintr-o variantă mai simplă (cu două baze azotate la un aminoacid). Lăsând la o parte faptul că nu există nici un viețuitor cu un astfel de cod și nu avem nici o dovadă că ar fi existat vreodată, se pune o altă întrebare: dacă într-adevăr codul ar fi evoluat, cum se explică faptul că astăzi toate viețuitoarele au același cod, ținând cont de faptul că orice modificare a lui s-ar fi transmis numai la urmașii organismului la care ar fi apărut modificarea, iar la celelalte viețuitoare nu?
Să presupunem acum că într-un fel sau altul s-a ajuns totuși la un organism care posedă codul genetic actual. Dacă toate viețuitoarele ar fi evoluat din acesta, ar fi inexplicabil faptul că toate celelalte gene s-au modificat în timp, dând naștere la întreaga diversitate a lumii vii pe care o cunoaștem astăzi, numai genele care conțin informația referitoare la codul genetic au rămas nemodificate. Vedem, deci, că universalitatea codului genetic nu poate fi invocată ca o probă în favoarea evoluționismului.
Acceptând poziția creaționistă, toate aceste probleme sunt rezolvate în schimb se pune o altă întrebare: cum se explică faptul că Dumnezeu, care prin marea varietate a lumii vii a dovedit că nu suferă de lipsă de imaginație creatoare, a ales totuși același cod genetic pentru toate viețuitoarele? E greu de spus care a fost intenția lui Dumnezeu. Cea mai plauzibilă ipoteză ar fi aceea că Dumnezeu a dorit să așeze chiar în cele mai intime procese ale vieții ceva care să dea mărturie despre unicitatea Creatorului. Codul genetic ar fi așadar, un fel de semnătură a Celui care a zidit lumea. În acest context, s-ar putea să nu fie o simplă întâmplare faptul că, în acest cod, la un aminoacid corespunde o secvență de trei baze azotate, după cum Dumnezeu este unul în ființă dar întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
EVOLUÅ¢IA LA MICROORGANISME
În fața constatării că în zilele noastre nu vedem specii de plante sau de animale care să se transforme din unele în altele, evoluționiștii aduc argumentul că evoluția are loc treptat, într-un număr mare de generații și de aceea nu poate fi percepută în mod normal. Numai că, acest argument nu poate fi invocat în cazul microorganismelor, deoarece acestea au o durată foarte mică a ciclului de reproducție (în unele cazuri chiar 20 de minute) și, de aceea, un număr mare de generații poate fi obținut într-un timp relativ scurt. Astfel, într-o zi putem obține 72 de generații, într-o lună 2160 de generații, într-un an 26 000 de generații, iar în 100 de ani 2,6 milioane de generații. În cei peste 100 de ani de când se fac studii sistematice în domeniul microbiologiei s-au observat unele modificări de caractere ale unor tulpini (populații) de microorganisme dar, deși numărul generațiilor care s-au succedat este astronomic, speciile s-au “încăpățânat” să rămână aceleași și chiar s-a observat că tulpinile cu caractere mai deosebite (cum ar fi tulpinile înalt producătoare ale unui anumit metabolit), obținute prin selecție artificială, după un număr de generații “se sălbăticesc”, adică revin la tipul inițial. Mai mult, tratatele de medicină scrise cu mii de ani în urmă descriu aceleași boli infecțioase ca și în zilele noastre, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că și atunci existau aceleași specii de microbi. Vedem, deci, că în ciuda teoriilor evoluționiste, speciile de microorganisme sunt deosebit de stabile.
ORIGINEA EUCARIOTELOR
Încercând să explice originea eucariotelor, evoluționiștii susțin că acestea ar fi apărut prin contopirea mai multor celule procariote. În acest fel s-ar explica, spun ei, existența mai multor cromozomi în aceeași celulă. În ceea ce privește mitocondriile, acestea ar fi niște celule procariote care au ajuns să trăiască în simbioză cu celula gazdă. Numai că, nucleul celulelor eucariote prezintă anumite particularități care îl deosebesc net de procariote:
– nucleul eucariotelor are membrană nucleară, iar al procariotelor nu
– cromozomii la eucariote sunt mai mari decât la procariote și au o structură diferită, mult mai complexă decât cea a cromozomului unic de la procariote
– existența intronilor în genele eucariote și lipsa lor la procariote
– diferențele care există între diviziunea simplă a procariotelor pe de o parte și între mitoza și meioza de la eucariote pe de altă parte
– modul diferit în care se realizează reglajul genetic etc.
Vedem că eucariotele diferă calitativ de procariote, deci sunt altceva decât o simplă contopire de celule procariote.
În ceea ce privește mitocondriile, diferențele care există între codul genetic universal și cel mitocondrial demonstrează că acestea nu sunt niște celule procariote, iar interdependența profundă dintre metabolismul celulei eucariote și cel mitocondrial arată că aici nu e vorba de o simplă simbioză, ci de organite celulare care fac parte integrantă din celula eucariotă. Vedem așadar că nici din acest punct de vedere teoria evoluționistă nu este credibilă.
Un alt aspect legat de eucariote îl constituie existența organismelor pluricelulare cu organizare superioară. Acestea au un număr foarte mare de celule (de ordinul sutelor de miliarde) care posedă toate același genom dar, în fiecare celulă sunt active numai o parte din gene, în funcție de rolul pe care trebuie să îl îndeplinească acea celulă. Deși fiecare celulă în parte are propriul său metabolism, între ele există o coordonare perfectă, astfel încât fiecare dintre ele îndeplinește un rol precis și toate aceste celule împreună formează un singur organism. În plus, în timpul vieții unui astfel de organism, multe din celulele componente mor și sunt înlocuite de alte celule tinere fără ca acest fenomen să afecteze integritatea și funcționalitatea organismului. Este inimaginabil ca toate aceste sisteme, atât de complexe și în același timp atât de armonioase, să fi luat naștere “întâmplător” prin intervenția unor forțe oarbe ale naturii. Mai menționăm un amănunt: dacă speciile de eucariote ar fi evoluat unele din altele, de la simplu la complex, ar fi trebuit ca numărul cromozomilor la fiecare specie să fie mai mare sau mai mic, în funcție de gradul de complexitate al organismului dar, în realitate s-a observat că nu există nici o corelație între numărul de cromozomi și nivelul de complexitate al organismelor dintr-o anumită specie.
FINALITATEA
Un argument puternic împotriva evoluționismului îl constituie cel al finalității. La toate organismele vii se observă că fiecare parte a organismului (de la formațiunile subcelulare, la țesuturi și organe) a fost astfel concepută încât să poată îndeplini o funcție bine definită în cadrul ansamblului organismului și, mai mult, are exact structura care îi permite să își îndeplinească funcția cât mai bine. La un nivel mai mare, se poate observa că inclusiv între speciile diferite de plante și animale care ocupă un anumit teritoriu există un echilibru, o armonie, fiecare din specii contribuind direct sau indirect la menținerea vieții celorlalte. Observațiile menționate ne conduc la idea că aceste sisteme au fost proiectate special pentru a îndeplini funcția pe care o are fiecare în parte, ceea ce exclude apariția lor sub acțiunea unor forțe întâmplătoare. Acest argument a fost scos în evidență mai ales de savantul român Nicolae Paulescu (descoperitorul insulinei). Împotriva acestui argument, evoluționiștii au ripostat cu două contra-argumente: organele rudimentare și organele atavice. Să le analizăm pe rând.
a. Organele rudimentare
Acestea sunt organe care apar în faza embrionară sau în faza de creștere a organismului, iar la maturitate dispar sau degenerează (cum ar fi timusul și epifiza). De aici evoluționiștii au tras concluzia că aceste organe ar fi nefolositoare și existența lor nu ar putea fi explicată decât dacă presupunem că acestea ar fi niște rămășițe din stadiile anterioare ale evoluției speciei respective. La o analiză mai atentă se constată totuși că aceste organe sunt nefolositoare numai în faza adultă, pe când în timpul creșterii au un rol important în organism, iar faptul că apar numai atunci când este nevoie de ele iar apoi dispar nu face decât să confirme existența finalității și să contrazică teoria evoluționistă, deoarece dacă aceste organe ar fi rămase de la specii anterioare atunci nu ar dispărea la maturitate.
b. Organele atavice
Spre deosebire de organele rudimentare care există la toți indivizii, organele atavice apar numai uneori, constituind niște anomalii sau monstruozități. Din faptul că unele din aceste malformații existente la om, de exemplu, prezintă asemănări cu structuri sau organe existente la unele animale, evoluționiștii trag concluzia că omul descinde din animalele respective și că, dată fiind inutilitatea acestor organe la om, ele ar fi și o probă împotriva finalității. Ei “uită” însă să precizeze că între malformații există și foarte multe care nu prezintă nici o asemănare cu vre-o structură existentă la animale. În plus, dintr-o asemănare exterioară a unor organe sau țesuturi, nu rezultă în mod logic faptul că omul ar descinde din animalul respectiv (cu atât mai mult cu cât unele malformații se aseamănă cu animale pe care nici evoluționiștii nu le consideră strămoși ai omului). În ceea ce privește finalitatea, organele atavice nu dovedesc nimic, deoarece reprezintă stări patologice.
Unii evoluționiști, dată fiind evidența faptului că toate viețuitoarele posedă exact acele organe care le sunt necesare în mediul în care trăiesc, acceptă într-o oarecare măsură ideea de finalitate, numai că “pun carul înaintea boilor” afirmând că “funcția creează organul”. Dar această afirmație nu este nici logică (cum ar putea exista, de exemplu, funcția vederii înainte de apariția ochilor?) și vine în contradicție cu observațiile experimentale care arată că în timpul dezvoltării unui organism, organele încep să se formeze cu mult înainte de a îndeplini vreo funcție (de exemplu, copilul nou născut are deja picioare, dar abia mai târziu învață să meargă). Așadar nu funcția creează organul, ci organul a fost proiectat pentru a îndeplini o anumită funcție, proiectul anticipând funcția pe care urmează să fie îndeplinită.
FOSILELE
Unul din argumentele invocate cel mai des de evoluționiști în favoarea teoriei lor este cel al fosilelor. De la început trebuie să precizăm, însă, că paleontologia (disciplina care se ocupă cu studiul fosilelor) deține tristul record de a fi ramura științei care a înregistrat cel mai mare număr de falsuri, ceea ce aruncă o umbră de îndoială asupra argumentelor de acest fel. Vom încerca totuși să analizăm acele date a căror falsitate nu a fost încă dovedită.
S-a observat că în diferite straturi ale pământului se găsesc urme fosile de la viețuitoare diferite și că straturile mai adânci conțin de obicei organisme cu o organizare mai simplă. Ordinea apariției viețuitoarelor în straturile geologice ar fi, în linii mari, următoarea: microorganisme, nevertebrate marine și alge, pești, plante de uscat, amfibieni, reptile, mamifere și păsări. Urmele de locuire umană apar numai în straturile cele mai superficiale. Cele expuse până aici sunt fapte.
S-a presupus că straturile mai adânci sunt mai vechi (dar în privința vârstei concrete a fiecărui strat savanții sunt încă departe de a se fi pus de acord). Deși nu poate fi demonstrată practic, această presupunere este totuși plauzibilă. Evoluționiștii susțin, însă, că viețuitoarele diferite care au trăit în epoci diferite au apărut prin evoluție unele din altele. Numai că, din punct de vedere logic, faptul că două specii apar în straturi geologice succesive nu implică în mod necesar faptul că aceste două specii ar fi luat naștere una din alta. De exemplu, dacă am face săpături pe teritoriul actual al orașului București, am constata că în straturile mai vechi găsim urme de lupi, iar în cele mai noi am găsi urme de câini și acest lucru nu înseamnă că lupii s-au transformat în câini, ci doar că locul lupilor a fost ocupat de câini.
În plus, cercetările de până acum, arată că speciile apar brusc în straturile geologice, fiind bine definite și în cursul existenței lor cunosc numai modificări neesențiale (cum ar fi adâncirea striațiilor de pe cochilia unei scoici), iar între două specii asemănătoare care se succed în timp nu există verigi intermediare (de exemplu, nu s-a descoperit nici o fosilă de animal care să aibă gâtul de o lungime cât jumătate din gâtul girafei, deși o astfel de fosilă, dacă ar fi existat, ar fi sărit în ochi chiar și unui nespecialist și nici alte asemenea forme intermediare între specii diferite). Și chiar dacă s-ar descoperi vreodată o asemenea “verigă”, aceasta nu ar dovedi decât succesiunea temporală, nu și filiația speciilor respective.
Există totuși o fosilă care a făcut să curgă multă cerneală și despre care evoluționiștii afirmă că le-ar confirma teoria. Fosila constă dintr-un fragment de rocă sedimentară în care se află imprimată urma unui animal care seamănă cu o reptilă dar, în același timp, are aripi cu pene ca de pasăre. Fosila a fost numită Archaeopteryx. Presupunând că fosila este autentică (deși există și voci care contestă acest lucru) să vedem ce dovedește ea. De la început trebuie să precizăm că în toate sursele bibliografice pe care le-am studiat am găsit descris un singur exemplar fosil al acestui viețuitor, iar un exemplar izolat nu este o specie (vedem și astăzi născându-se creaturi monstruoase care prezintă caractere diferite față de specia din care descind, dar acestea nu ajung să constituie o specie, întrucât în puținele cazuri în care sunt viabile, ele sunt izolate reproductiv tocmai datorită monstruozității lor), deci ar trebui să avem un număr mai mare de fosile pentru a putea afirma că am descoperit o specie nouă. Presupunând totuși că a existat această specie, ea nu este o verigă intermediară între două specii, ci numai o specie care nu poate fi încadrată în nici una din categoriile cunoscute de noi (reptile, păsări etc.). Acest lucru nu ar constitui o noutate, întrucât chiar și în zilele noastre există asemenea specii (cel mai cunoscut exemplu este ornitorincul) ceea ce dovedește numai faptul că natura este, totuși, mai complexă decât categoriile taxonomice stabilite de mintea omenească a biologilor.
Datele expuse până acum nu susțin în mod necesar evoluționismul, fiind chiar mai apropiate de referatul biblic privind creația decât de teoria evoluționistă. În primul capitol al Genezei, se afirmă că viețuitoarele nu au fost create toate odată, ci pe rând și fiecare după soiul ei, iar omul a fost creat la sfârșit. Problema pe care pare să o ridice relatarea biblică este afirmația că lumea a fost creată în șapte zile. Limba ebraică, în care a fost scris inițial Vechiul Testament, are particularitatea că același cuvânt poate avea mai multe sensuri, în funcție de context. De aceea termenul de “zi” din Geneză a dat naștere încă din cele mai vechi timpuri la diverse interpretări:
Unii au interpretat acest termen în sens literal și, dată fiind atotputernicia lui Dumnezeu, această interpretare nu poate fi cu totul exclusă, întrucât lumea putea fi creată și într-un timp scurt. În acest caz ar însemna că determinările omenești care par să indice vârste de milioane sau miliarde de ani pentru straturile geologice sunt greșite.
Acest lucru nu poate fi exclus cu desăvârșire deoarece toate metodele de datare se bazează în mod esențial pe ipoteze care nu pot fi verificate, unele dintre ele fiind chiar neplauzibile. De exemplu, în cazul datării cu C14 se presupune că, în perioada din care datează proba analizată, concentrația acestui izotop în atmosferă era identică cu cea de azi, iar în metoda bazată pe adâncimea straturilor se presupune că aceste straturi au fost depuse în mod uniform în timp, ambele afirmații fiind greu de crezut în cazul unor perioade de timp mai îndelungate.
Alții, pornind de la o altă afirmație biblică, și anume că “o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi” (II Petru 3,8) au considerat că “zilele” creației ar putea fi de fapt perioade mai lungi de timp, acest punct de vedere fiind ceva mai apropiat de cel al geologilor.
A treia categorie de comentatori, urmând interpretării date de Sfântul Grigorie de Nyssa (sec. IV d. Hr.), consideră că “zilele” trebuiesc interpretate nu în sens temporal, ci în sensul de etape logice ale creației. Acest punct de vedere pare a fi cel mai plauzibil în contextul cunoștințelor noastre actuale. Dacă în ceea ce privește interpretarea “zilelor” creației părerile sunt împărțite, există totuși un acord general asupra ideii că lumea a fost creată în mod gradat, ceea ce este în conformitate și cu descoperirile paleontologice.
Cu permisiune
Sursa: www.creationism.info.ro
