2 Tim. 3:4 : „Sa stii ca in zilele din urma vor fi vremuri grele. Caci oamenii vor fi iubitori de bani, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara evlavie, fara dragoste fireasca, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, neimblanziti, neiubitori de bine, vanzatori, obraznici, ingamfati; iubitori mai mult de placeri decat de Dumnezeu; avand doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea.”
Omul “civilizat” este în genere înclinat să trăiască mai mult prezentul – prezentul care, fără un sens și o luptă a noastră, nu reprezintă nimic. Și omul dorește să trăiască acest prezent prin toate simțurile trupului, atât de rafinate de civilizația aceasta de care suntem așa de mândri.
A mânca bine, a fura și exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzații tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieți pentru care a trudit o lume întreagă de milenii. Ce va fi mâine, nu-l interesează pe acest om; poate să se frângă și osia cerului! Ce va fi mâine, “vom trăi și vom vedea.” Totul trebuie consumat acum, pe calea simțurilor însetate de puternice zguduiri; trebuie îndrumat către totala satisfacție a pământului uscat și neroditor din noi.
Gândurile mari, credințele, dorul unei vieți mai pure și mai frumoase sunt ale poeților, ale visătorilor; omul “civilizat” nu are ce face cu ele, nu le caută și nici nu le cultivă pentru că “nu umblă după himere.” Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri își duce viața numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.
Drama începe acolo unde prezența sa este activă. El retează elanuri, compromite credințe, îngenunchează frumusețea și omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de ființa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care, și el, refuză să-l primească.
Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce ești uneori atât de puternic?!
Sunt oameni care din orice situație știu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine, sau judecat din punct de vedere moral, nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre, având o înrâurire pozitivă asupra vieții lăuntrice.
Trebuie făcută însă o deosebire care îndeobște nu este luată în seamă. Sunt oameni care caută să picure cu acidul trufiei lor suferința și umilința în fața destinului nefericit al altora. Aici râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în genere prea deștepți și își hrănesc trufia din sufletele celor mai adânc încercați. Râsul în acest fel trebuie condamnat, pentru că are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură și nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci și umane dintre stările interioare ale fratelui său.
Există totuși un alt fel de râs creator. E vorba de umor. Oamenii care sunt dăruiți cu acest simț al umorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este pozitiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de viață.
Umorul este blând; batjocura este crudă. Umorul este uman; râsul batjocoritor este inuman. Inteligența este prezentă în umor, ca și în batjocură, dar această aleasă însușire a omului este aici curată, nu este pervertită, drăcească, cum e în al doilea caz.
In comunitățile omenești, întâlnim adesea un specatcol dintre cele mai triste. Oameni mai simțitori, mai curați și mai blânzi sunt, de obicei, obiectul batjocurii celorlalți, lipsiți de aceste daruri.
De cele mai multe ori, bunătatea, care este strâns legată de simțirea aleasă și de curăție, este luată drept prostie. Lipsa de capacitate în a face răul și a brutaliza este socotită drept o infirmitate morală și deci obiect de batjocură. În om este o ciudată înclinație de a se distra și de a exprima totodată trufia pe această cale.
Dar nu numai atât. Omul este înclinat adesea să creadă în desăvârșita sa putere: stăpân deplin pe pe soarta sa și a semenilor, stăpân neîntrecut și bun cârmuitor a toate. Este aici un sens întors și tragic al vieții morale. Omul cade adesea în mrejele mulțumirii de sine, în înțelesul închipuirii de sine. Trufia se naște din această stare.
Trufia înseamnă o acordare de credit față de persoana noastră; e un fel de încântare până la autodivinizare. Aparent, trufia este tărie și superioritate; în fond însă, această stare morală este slăbiciune și decadență. Omul trufaș este un om suficient, un om cu orizontul strâmt. Omul trufaș dovedește o jalnică sărăcie spirituală; el duce o viață de mare platitudine și întuneric.
Când apare trufia, căile marilor experiențe interioare, legătura cu izvoarele omeniei noaste, puterea de înnoire și realizare nu mai sunt cu putință.
Încrederea în puterile noastre, în însușirile proprii este absolut necesară unei vieți rodnice, cu condiția ca această încredere să nu treacă dincolo de limitele firești ale făpturii noastre neîmplinite.
Din lipsa de conștiință a omului s-a născut acestă stare de tristă suficiență a vieții morale care se exprimă prin trufie.
4. Poezie – minciuna
E ceasul mut
și-adâncul e târziu;
la geam aud fâlfâituri
și nu mai știu
dacă visez ori dacă e aievea
O pasăre măiastră
cu penele de aur
și cu privirea-albastră
îmi dă târcoale
și îmi atinge fruntea-n zbor,
cu-un susur la ureche
de tril fermecător…
Și cum mă mai dezmiardă
în cuvinte!
Ce dulce știe să m-alinte!
Și cât de mult
îmi place s-o ascult;
și vreau să-nvăț
tot cântul ei de miere
și viersul său de mângâiere!
Și-ncet mă prind în basmul ei
și cânt, și răspândesc magie,
cu vorbe ce miros a tei…
Și vad cum graiul meu celest
căi largi îndată îmi deschide
și oamenii cum mă iubesc…
Iar astăzi lumea mult mă prețuiește
și simt în mine
inima cum crește…
Însă din toate frazele-mi mieroase,
din laudele fabuloase,
nu e adevărată chiar nici una,
și-acum văd clar
că cea care m-a fermecat
e chiar minciuna!
Oamenii nu pot trăi fără să mintă. Minciuna este o hrană zilnică, mai ales pe masa oamenilor “de sus.” Poleită cu nume de inteligență, diplomație sau alte meșteșuguri, minciuna cheamă, leagă și dezleagă, preface și, mai ales, farmecă. Minciuna ascunde totdeauna ceva; minciuna este perdeaua trasă deasupra crudelor, dar nu mai puțin frumoaselor adevăruri. Minciuna este prezentă în viața noastră nu numai pentru că sunt oameni mincinoși, oameni care suflă continuu cuvinte rotunde și subțiri ca bășicile. Ea este cultivată și de o altă categorie, de cea a trufașilor. Omului îi place minciuna, îi place să fie mințit. Spune cuiva un lucru adevărat! Spune-i direct tot ce crezi nedemn și urât din gândul și fapta sa. Vei culege imediat ura și disprețul. Spune-i minciuni plăcute care să-i satisfacă închipuirea de sine, spune-i vorbe goale, dar catifelate, și vei culege sigur dragostea și prețuirea sa.
Omul acesta civilizat, omul de care suntem atât de mândri, nu vrea să gândească, nu vrea să lupte, nu vrea să renunțe pentru a-și întări făptura atât de goală și nenorocită. El umblă acoperit de o strălucire asemănătoare aceleia din mlaștinile netulburate.
Ah! Omule, cum îți mai miroase sufletul de la distanță!
Omul cinstit supără; supără pentru că sfărâmă urâtul din preajma lui și cutremură casele deprinderilor rele. Omul cinstit incomodează; incomodează, pentru că prezența lui nu cultivă florile urât mirositoare ale minciunii și furtișagului. Climatul cinstei este aspru, este tare, de nu poate rezista orice făptură cu nume de om. Climatul cinstei cere forță, cere eroism, cere despicarea lucrurilor până în esența și sensul lor adevărat.
Pieptul plăpând al omului arareori rezistă marilor înălțimi.
Sunt oameni care dintr-o singură privire aruncă sentința: ești vinovat. O deplină încredere în sine îi face să-și acorde acest drept de a judeca pe alții. Mulți dintre noi suntem înclinați să condamnăm cu o ușurință pe care nimic din gândul și din fapta noastră, nimic din făptura slabă nu o poate justifica. Oamenii cred că dacă au văzut sau au ascultat pe cineva în treacăt, îl pot judeca imediat și fără greș. Stă aici o mare slăbiciune a firii noastre.
Omul este o ființă tainică și nemăsurat de bogată; în țesătura sufletului său pot sta lucruri de nimeni bănuite. Nici după cele mai lungi și mai atente conviețuiri nu ne putem socoti în drept de a judeca pe altul. În fiecare dintre noi sălășluiesc atîtea puteri și slăbiciuni, atâtea frumuseți și lucruri urâte, încât cu greu am putea alege adevărul și împărți dreptatea. Numai o închipuire neîntemeiată despre natura făpturii noastre ne poate face să apucăm pe o cale atât de pripită și inumană.
Cine îți dă dreptul de a judeca pe altul? De unde această calitate supraomenească? Este cineva dintre noi fără de greșeală? În genere, omul este înclinat să fie foarte iertător față de sine și foarte aspru față de alții.
În fața oamenilor care voiau să omoare cu pietre pe femeia păcătoasă, Isus a spus: “Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra.” Oamenii, la auzul acestor cuvinte, s-au înspăimântat și au dat cu toții înapoi. I-a mustrat întrebarea.
Tainele sufletului omenesc, neputința noastră de ale pătrunde și natura slabă, nu ne îndreptățesc să ne ridicăm ca judecători. Judecătorul cel drept este numai Dumnezeu.
7. Poezie – bârfă
Câtă durere și cât vai!
de-ai ști cât plâng, habar nu ai…
că tot observ câte o soră
venind la închinare
precum duminica la horă…
Nu sunt deloc invidioasă,
Dar cred că tot ar fi frumoasă
De nu s-ar mai găti atât
Și de s-ar ține mai din scurt…
O! Cât mă mai frământ în mine
Când văd că fratele nu-i bine
Și văd cum strânge și adună
Orice, dar nu pentru cunună!
Eu pur și simplu nu mai pot
Povara singură s-o port
De-aceea-ți spun, și tot suspin
Și nu e bârfă, e doar chin,
Când văd elanul tineresc
Cum se îndreaptă nefiresc
Tot înspre altceva mereu
Și nicidecum spre Dumnezeu!
Îi vezi pe ceilalți doi cum râd
Å¢inându-se mereu de gât?
Cum își aruncă numai glume
Și chiar priviri cu-un sens anume!
Eu nu mă țin de clevetit,
dar cuplul e nefericit,
când el e-atât de încruntat
iar ea o ține-ntr-un oftat…
Mi-e milă, doar, și chiar aș vrea
Să le dau și povața mea!
Dar încă mă mai simt mâhnită
Că nu-i frățimea pregătită…
Și inima adânc mă doare
Că fâlfâie în jurul meu
Chiar și cuvinte bârfioare!
Muncitorul înlăturat, copilul și bătrânul exploatați, înțeleptul pedepsit, credinciosul prigonit: iată rezultatul judecății oamenilor. Oamenii aceștia care sunt așa de aspri cu alții și așa de iertători cu ei înșiși. O tristețe amară te cuprinde, omule bun și drept. E multă nedreptate în preajma noastră, avem conștiința ei și nu ne străduim să o înlăturăm. După atâta vreme de luptă, pentru mai multă omenie, nedreptatea apare drept ceva cu totul nedemn. Și totuși, ea umblă sângerând pretutindeni.
Sunt oameni care au întâlnit-o mereu de-a lungul vieții, dar nu o pot accepta, nu se pot deprinde cu ea. Sunt alții care o acceptă cu resemnare, iar alții, cei mai primejdioși, o produc în mod conștient. Cine își înțelege sensul luptă împotriva ei.
Nedreptatea vine din substratul negativ al ființei noastre. Dreptatea vine frântura de cer pusă în plămada originară a omului.
Omul adevărat, omul bun păstrător al omeniei, nu se răzbună niciodată. A răspunde la rău cu rău este dovadă de slăbiciune. A răspunde la rău cu bine este dovadă de tărie și superioritate. Un om își alege mijloacele. El nu cultivă răul pentru că a fost dăruit cu rău. El smulge vieții orice fărâmă de lumină.
Ai în față un mișel. Poți fi sigur de aceasta, totuși nu ești îndreptățit să-l alungi sau să-l lovești. Poartă-te bine; umblă frumos cu el. Omul nu este întotdeauna pe deplin ticălos. În cel mai umbrit și apăsat suflet mai stăruie uneori un sâmbure al binelui. Purtarea ta bună poate aduce la viață o făptură nouă, până atunci doborâtă. Conștiința lui încărcată de piatra cu care te-a lovit ieri poate fi trezită, poate fi ușurată. Mâna ta caldă, mângâierea plină de dragoste pot să sfărâme urâtul din el și să-și dea seama, rușinat, de ce a făptuit ieri.
Așa apare lepădarea de un trecut urât și începe o viață nouă, străbătută de razele unui îndemn mereu spre bine. La omul cel mai căzut poți avea bucuria celor mai frumoase însușiri. Atunci când omul nu este căzut în ireparabil, dar chiar și atunci, leacul adevărat este acela al bunătății, al îndemnului curat. Omul se tămăduiește cu iertare, cu dragoste, cu mângâiere.
Cei ce trăiesc din darurile pământului au privit întotdeauna sărăcia ca pe o rușine. Înțelesul vieții lor fiind asigurarea de bogății materiale, tot ceea ce nu se putea prețui în bani, semn desăvârșit al avuției, nu era luat în seamă. Banul îți dă dreptate, banul îți dă putere și mărire, banul îți dă bucurie și armonie. Măsura tuturor lucrurilor este banul.
Omul sărac, sărac de haine, de bani, de aur, omul sărac al lumii avute și bogate, al lumii sărace, omul neîmpovărat cu sacii pământului a fost întotdeauna exploatat, umilit, alungat, uitat ca o cârpă prin ungherele vieții de bogăție și petrecere.
Sărăcia din lene și din nepricepere este un păcat și o suferință. Sărăcia din neputință este o rușine; dar sărăcia din dragoste și spre lauda lui Dumnezeu este un titlu de noblețe.
Omul bogat este temător, este laș, este crud. El trăiește numai în grijă și în apărare. Fiecare lucru îl robește, fiecare faptă îl consumă. Orizontul său de viață este îngust, lucrurile sale sunt sterpe. Omul bogat de bani și de averi materiale are înfățișarea unui animal speriat. Face răul fără putința de a face binele; răul din rău, răul care apără răul.
Omul sărac al pământului și bogat al cerului se bucură din plin, trăiește din plin, ca mărturie a vieții desăvârșite. Cel ce are libertatea păsărilor și voioșia florilor, cel ce crede și vede dincolo de gardul ogrăzii cu hambare, cel ce se roagă și forțează viața să sporească în darurile sale nepieritoare, omul sărac al lui Isus este acela care va birui până la sfârșit.
11. Poezie – schimbare
Iartă-mă, Doamne,
că-n marea mea îndrăzneală
m-am crezut stâncă;
am încercat să-nfrunt furtuna
și lutul din mine
s-a surpat.
și în abisul nou creat
parcă un nor mai aspru vine…
Iartă-mă, Doamne,
că-n marea mea mulțumire,
m-am socotit un bob de aur
în lada Ta cu giuvaeruri…
dar în a Golgotei lumină,
am constatat
că prețiosul meu metal
nu e decât o tinichea
împresurată de rugină…
Și-acum…
cu întunericul mă lupt,
însă războiul este dur,
când răul zace-n trupul meu
și când părtașul la păcat
sunt însumi eu…
Însă Îți mulțumesc, Isus,
că duci tot greul pentru mine,
de când la Tine am venit, umil,
și de când sângele vărsat pe cruce
îmi curge mie-acum, în vine…
Răul este prezent în viața omului; prezent cu profunzimi și distanțe greu de frânt. Răul apasă greu pe umerii noștri, dar nu definitiv, fără putință de ieșire. Totul este în a-și câștiga calea și puterea. Răul vine din păcat. Binele vine din răscumpărare. Omul trebuie să știe acest lucru și să întindă pasul cuceririlor. Recunoașterea slăbiciunii sale este primul semn de tărie, iar descoperirea luminii din el este primul act de cucerire.
Omul nu este nici diavol, după cum nu este nici înger; căderea sa nu înseamnă definitivă condamnare, așa după cum ridicarea sa nu înseamnă angelism. Răscrucea în care este așezat și drama izvorâtă din această așezare fac din om chinuita și frumoasa făptură a lui Dumnezeu.
Cineva face răul din întâmplare sau lucid. Așa este construită făptura lui. Binele nu-I este închis; ceasul frumuseții și eliberării nu îi este alungat. E necasară însă o luptă înnoitoare, o luptă de mare curaj și dragoste; așa poate veni îndreptarea, înviarea sufletului căzut.
Răul prezent în noi poate fi preschimbat în metal prețios. Dumnezeu întrupat a venit în veac să spijine această minune a nașterii din nou. Omul poate deveni mereu bun, mereu curat și tare; totul este ca el să își poată așeza punțile frumuseții.
Sursa: http://programetineret.ro
